Elena SORBAN - cronici muzicale

Denumirea ansamblului condus de Ignác Filip vine de la preocuparea constantă de a interpreta piese din documente muzicale. La ediţia precedentă a Festivalului de muzică veche, ne delectaseră cu piese din Codex Caioni, Manuscrisul Apponyi, Codex Vietoris, diferite tabulaturi şi alte manuscrise. De această dată, ei şi-au prezentat capacităţile interpretative într-un repertoriu muzical consacrat, cu genericul Haendel şi contemporanii săi. Opţiunea este benefică prin a lărgi perspectiva lor stilistică, asociată preocupărilor membrilor violonişti ai formaţiei, László Kovács şi Eva Kovács, de a se specializa în practicarea violonisticii baroce.

Dincolo de succesul de public, am constatat că ei au avansat considerabil pe drumul propus, însă mai sunt probleme – care, evident, pot fi rezolvate numai prin practică, de unde nu pot lipsi recitalurile. Violonistul Jaap Schroeder, într-o scriere publicată şi în limba română (vol. I de Studii mozartiene) dezbate tehnica arcuşului pentru repertoriul baroc, vorbind despre cerinţa primordială a uşurinţei mânuirii acestuia. Ei, această uşurinţă a fost prezentă numai în parte – anume, în piesele pentru care executanţii erau mai rodaţi, iar suita din opera Rinaldo de Haendel nu se afla printre ele. Sonata în sol minor pentru flau cu cioc şi continuo a fost redată de Ignác Filip cu elegantă dezinvoltură – iar dacă ceea ce ştie el să rezolve cu respiraţia, ca suflător, ar fi aplicat de colegii cordari, atunci uşurinţa ar fi rezolvată, şi pentru ei. Desigur că şi a cânta pe viori baroce ar fi util calităţii. O anume inegalitate a sonorităţilor a fost sesizabilă şi în versiunea Concertului în Do major, pentru două flaute traverse, de Vivaldi, unde Ignác Filip şi Eva Málnási au avut sonorităţi înaripate, însă spineta lui Paul Cristian a sunat teluric.

Încheierea recitalului – cu un Concert în la minor, pentru două flaute, coarde şi bas cifrat de Telemann – a adus relaxarea necesară prin echilibru şi dezinvoltură, pentru toţi membrii ansamblului – cărora le urez să cânte împreună mai mult, pentru a ajunge să cânte atât de bine, încât să facă faţă unor exigenţe stilistice înalte. Deoarece publicul îi apreciază şi iubeşte în mod special, pentru că simte acea calitate (tot mai rară în condiţiile comercializării actului estetic) care este sinceritatea dăruirii artistice.

^*Autorul fotografiei: GYULA ADAM