O che felice giorno – cântă vocea tenorului. Da, este o fericire să participi la un festival al AUTENTICITĂŢII muzicale baroce! De la primele sunete, îmi dau seama de ce este veritabil discursul lor muzical: prin retorică. Ansamblul – format din tenor, două lăute și flaut drept – se fundamentează pe piloni armonici, iar între aceștia, liniile melodice au libertate cvasi-improvizatorică. Anticul nomos grec, legea, oferă cadrul de manifestare al libertăţii. Iar din conlucrarea lege-libertate nu poate rezulta decât fericire.

A urmat o prelucrare instrumentală, de Giovanni Bassano, a unui chanson de Lassus, oferind încă o descoperire posibilă asupra autenticităţii. De ce instrumentele au luat locul vocilor cântate? Fiindcă ele, instrumentele, pot avea expresia la fel de caldă, dar cu posibilităţi sporite de agilitate. Aceeași configurare a discursului, pe suporturi acordice, dar cu ghirlande mai spectaculoase, la flaut drept și corzile ciupite. Piesele următoare, de Giulio Caccini – arată că tenorul nu este cu nimic mai prejos ca lejeritate, faţă de instrumentiști. Apoi, în structurile de passacáglia, cantabilitatea instrumentală învinge rigorile componistice ale basului, prin elocvenţe metaverbale. Iarăși suntem împreună cu tenorul, graţie căruia ne imaginăm deliciul resimţit de melomanii Barocului timpuriu, datorat noii sintaxe a epocii, a vorbirii cântate. Expresiile ...eu ridero... il mio tormento mă duc cu gândul la cei care „practică” muzica veche în închistare: merită deplânși. Revine Giulio Caccini, miniaturile sale dobândind interpretativ, trasee energetice ferme. Evadez în labirintul propriilor vise... teorba și flautul sopranino au darul de a scoate omul din timp – altminteri decât muzicile orientale, însă tot inefabil. Timbrul de tenor baroc nu este acel tip vocal pe care îl știm din clișee romantice, este consistent, mai baritonal, mai nuanţat, are patos și în tăceri și, cum ar spune maestrul Toduţă, cântă dal soffio al grido. Cu Dalla porta d’oriente de Caccini, ne regăsim la propria noastră poartă orientală.

Poartă pe care puţini au intrat, fiindcă înainte de concert a fost o îndelungată ploaie torenţială... Nu aș fi crezut că oamenii pot fi opriţi de apă, să participe la un festin artistic. Poveștile cu tâlc spun că încercările sunt restrictive și, iată, realitatea nu le dezminte.

Concertul s-a încheiat ca un adevărat cenaclu renascentist, muzicienii din public sunt chemaţi să participe la sărbătoare, toată lumea FACE muzică. Cei care ne-au dus „la al șaptelea cer” (eu mă credeam într-al nouălea, însă iau de bună declaraţia lor) sunt tenorul belgian Jan van Elsacker, Bettina Boysen (flaute drepte, din Germania), lautiștii norvegieni Thomas Boysen și Thor Harald Johnsen. O che felice giorno!...