Elena SORBAN – cronici muzicale

Stilul face muzica!

Cele patru teme propuse de ediția din acest an au fost pline de interes. Înainte de a face cronica muzicală, aș reaminti cititorilor ceea ce am învățat în studenție: în volumul de studii „Muzica și publicul”, coordonat de Mircea Voicana (Editura Academiei RSR, 1976), se afirmă că muzica de cameră are publicul cel mai restrâns. Constat, cu regret, că publicul românesc nu a evoluat de atunci – deși Festivalul a oferit delicatese muzicale și oaspeți de prestigiu mondial, pentru care, în serile de recital, sala Academiei Naționale de Muzică clujene era plină doar pe jumătate. Mă întreb, cu gust amar, cum de studenții (în primul rând, cei pianiști) pot fi atât de dezinteresați? (Dar poate tot mai bine așa, decât să vină și să stea pe internet în timpul vreunui recital, cum am observat măcar câte două cazuri pe seară…)

Sunt convinsă că, de la un anume nivel în sus, „stilul face muzica” – iar în cazul clavirului, stilul înseamnă, foarte concret, tonul. Instituția posedă un instrument istoric vienez din anii 1820, foarte bine restaurat, care ar trebui cunoscut – pentru a avea idee despre cum sunau instrumentele predecesoare pianului modern. Un sunet delicat, poetic, la care spectrul dinamic este mult mai restrâns – ceea ce face ca dinamica să fie cu atât mai nuanțată.

Concursul de pian

Că încă sunt puțini cei receptivi, mai bine zis, apți stilistic, a dovedit-o și Concursul pianistic, cu doar patru participanți, dintre care numai doi au avut, în opinia mea, ton adecvat: Minjun Kim (locul I) și Alexandru Manolache (premiul Mozart Juvenorum).

Două noutăți organizatorice în desfășurarea Concursului – juriul internațional, de mare prestigiu, respectiv, etapa a doua, mai dificilă decât până acum: interpretarea integrală a unui concert mozartian, cu acompaniament de cvartet de coarde – sunt salutare.

Nemaispunând că toți membrii juriului au fost pe scenă, ca interpreți, pe parcursul Festivalului! Pe principiul afirmat de Enescu-copil: „Cântă dumneata mai întâi, să văz ce știi” (am citat din memorie), este, evident, mult mai mare autoritatea unui jurat care performează. De asemenea, membrii juriului au susținut clase de măiestrie pentru studenții-pianiști. (Revin la întrebarea inițială: unde erau aceștia pe parcursul recitalurilor?)

Acompaniamentul soliștilor în etapa a doua a fost un tur de forță pentru membrii Cvartetului Intono, laureații premiuluui I de la ediția 2018 – István Trombitás, Márta Trombitás, Edina Tifan, Kristóf Jakabffy. Am constatat însă faptul că acei concurenți care au avut unul și același concert în program au fost în avantaj față de ceilalți doi, fiecare cu altă lucrare, deoarece acompaniamentul era mai bine rodat...

La fortepiano și la pian

Iar acum, despre cum au cântat membrii juriului și ceilalți artiști invitați: pianiști, fortepianiști și partenerii lor. (Ca să vezi: numele instrumentelor e pe dos, în raport cu sonoritatea lor!)

În concertul de deschidere, pianistul Denis Pascal (profesor la Conservatorul Național Superior din Paris) a oferit o versiune ideală a Concertului în la major, KV 488 – iar atributul „ideal” denumește îmbinarea dintre stil, tehnicitate și expresie. Publicul, care a umplut sala Filarmonicii, a simțit, și el, calitatea excepțională a protagonistului, solicitând bisuri la nesfârșit, care s-au concretizat în pagini de Debussy și Chopin. Programul Ibert și Mozart, susținut de Orchestra Filarmonicii „Transilvania”, dirijată de Serghei Simakov, a avut flexibilitate și eleganță.

Gottlieb Wallisch, profesor universitar la Berlin, ne-a instruit și delectat într-un recital-conferință cu program Mozart – Beethoven – Schubert, în care a prezentat cu suverană dezinvoltură verbală și instrumentală, calitățile excepționalului fortepiano aflat la Academia Națională de Muzică clujeană, în raport cu pianul modern.

Ansamblul Transylvanian Piano Trio a pus în valoare, mai ales, stilistica interpretativă a pianistei Aureliei Vișovan. Absolventă a Academiei clujene, ea este una dintre cele mai asidue pasionate ale interpretării istorice, care s-a perfecționat în multe centre europene și a câștigat la mari concursuri internaționale. De această dată, ea a ajuns din postura de multiplu laureată a Concursului Mozart, să jurizeze. Nu fără a-și dovedi calitățile comparabile cu ale maeștrilor ei. Partenerii săi în muzica de cameră, violonistul Vlad Răceu și violoncelistul Octavian Lup, au toate calitățile tehnice, doar că excesul temperamental (trăsături de arcuș ample) generează sonorități care depășesc estetica clasică. Totuși, Leopold Mozart a sunat cuceritor, date fiind caracteristicile preromantice ale piesei alese, iar triourile de Beethoven și de Schubert au fost redate cu anvergură convingătoare.

Recitalul baritonului Cozmin Sime (absolvent clujean cu o impresionantă carieră europeană) a beneficiat de acompaniamentul pianistic al reputatei experte berlineze Karola Theill. Cei doi muzicieni au demonstrat că astăzi, interpreții care abordează epoci multiple de cultură muzicală trebuie și pot să se adapteze firesc la exigențele specifice fiecăruia. A fost un recital de zile mari, chiar și dacă ne gândim că nu am auzit la noi, de vreo patru decenii, un asemenea program – de când cu Ionel Pantea și Ferdinand Weiss... Un recital de zile mari, mai ales prin sugestivitatea interpreților. Programul Mozart – Schubert (cu Winterreise integral!) a fost poate gustat de prea puțini auditori, din cauza necunoașterii limbii germane (afișarea traducerii ar putea fi o soluție, altă dată)...

Tânăra Petra Somlai a pus în valoare, cu mare har, frumusețea fortepianoului nostru – în raport cu alte instrumente de epocă, la claviatura cărora o putem admira pe youtube. Programul său Mozart – Beethoven a arătat, pe viu, cât de colorat poate fi instrumentul, cât de multe conținuturi estetice, de la grațios la tragic, pot prinde glas sub degetele sensibile.

În concertul de încheiere, Christophe Alvarez (membru al juriului și al șaselea pianist din Festival) a abordat Concertul în do major, KV 467, cu mare succes la publicul din sala arhiplină, care a solicitat bisuri multiple, astfel încât Chopin și Debussy au răsunat cu adecvată simțire. În ceea ce mă privește, etalonul dat de interpretarrea lui Dinu Lipatti la acest Concert mozartian a rămas departe, mai ales în privința cantabilității părții în mișcare Andante. Concertul Orchestrei Filarmonicii, cu genericul „Mozart în do major”, condus de Elizabeth Askren, a mai cuprins o uvertură și o misă.

Și altele…

Celebrul film, la vremea sa, Amadeus (1984) de Miloš Forman a readus acea viziune despre Mozart, pe care nu ar trebui să o receptezi decât cu discernământ.

Simpozionul dedicat tricentenarului Leopold Mozart a reunit forțe academice clujene pe un teritoriu neumblat până acum în muzicologia românească. Regretabil, nu am avut timpul necesar pentru a participa ca auditor…

Întrucât nu a avut loc vreun concert dedicat copiilor, ca în unele ediții anterioare și, desigur, pentru a profita de expunerea directă la „efectul Mozart”, câțiva părinți au adus copilașii la concerte, doar că nu toți au fost destul de cuminți… (Eu nu aș fi riscat.)

Ultima seară, ultima lucrare din ediția 2019: Missa in honorem Sanctissimae Trinitatis („Misa în cinstea Sfintei Treimi”, KV 167, anul 1773, Salzburg). Nu ar trebui decât să ne uităm pe youtube, ca să constatăm că la ansamblurile care respectă principiile de autenticitate, misele de Mozart se cântă cu 20, cel mult 30 de coriști. Ar fi imposibil ca, și la noi, membrii Corului Filarmonicii să aplice rotația pentru repertoriul de secol al XVIII-lea?... Iar dacă ascultăm cu atenție, auzim și că asemenea ansambluri nu promovează o cultură vocală romantică. Dar asta deja ar fi o pretenție prea mare?...

Cert este că Missa a sunat masiv, cazon. În momentele despre viața de apoi, nu sugera taină, ci spaimă. Iar în invocația finală, Agnus Dei… dona nobis pacem, mi-a amintit că, în istorie (și pe vremea lui Mozart, și recent), pacea putea însemna să accepți talpa cizmei.