Cronica muzicală on-line | ||||
The Rake's Progress de Stravinski la Opera Naţională clujeană
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 20 ianuarie 2010)
Înnoiri repertoriale la Opera Naţională clujeană, cu importante premiere naţionale: Candide de Leonard Bernstein (original, 1956; la noi, din mai 2007), Maria de Buenos Aires de Astor Piazzola (1968; la noi, din martie 2008), The Rake's Progress de Stravinski (1951; aici, din iunie 2009). Iată că ni se oferă, anual, o creaţie de referinţă din repertoriul modern, eliberat recent, sau nu, de constrângerile drepturilor de autor. Se adaugă premierele absolute, precum versiunea scenică a operei Oreste-Oedipe de Cornel Ţăranu (aprilie 2007), baletul Ciuleandra de Valentin Timaru (octombrie 2008). Este curajul asumat personal de directorul instituţiei, Rareş Trifan, care nu uită să primenească repertoriul şi cu titluri mai rare din creaţia romantică, precum Otello (aprilie 2008) şi Forţa destinului (octombrie 2009) de Verdi ori baletul Paquita de Minkus (din aprilie 2009).
Revenind la Stravinski, normal ar fi să fie săli pline. De ce? Fiindcă Stravisnki are o muzică bună, apreciată şi la noi. Pentru că subiectul – abandonarea idealurilor de dragoste în favoarea distracţiilor – este de actualitate (aspect care, eventual, nu poate fi cunoscut în prealabil). Şi, nu în ultimul rând, fiindcă se cântă în engleză – ori tot tineretul nostru ştie şi este interesat de limba lui Shakespeare. Dar iată încă una din anomaliile vieţii social-culturale româneşti postcomuniste: acest spectacol nu are public. Deşi îl merită! Poate serviciul de marketing ar putea face oferte directe, Inspectoratului Şcolar, pentru mobilizarea elevilor de liceu, prin profesorii de engleză sau Facultăţii de Filologie... În ceea ce mă priveşte, pe vremea când am învăţat despre existenţa acestei opere, nu am crezut că va fi posibil să o văd vreodată la Cluj – şi iată, totuşi! Deşi discursul vocal nu este deloc uşor, mai ales pentru interpreţii noştri, şcoliţi cu belcanto... Am fost la premiera din iunie 2009 şi abia am aşteptat să revin, pentru că impresiile bogate se cereau decantate. Am făcut-o abia acum, căci două dintre spectacolele programate au fost suspendate – regăsind acelaşi dinamism, aceeaşi plăcere şi prospeţime a cântului şi jocului. Dinamism: elan şi susţinere pe parcursul celor 8 tablouri (cu menţiunea că trei pauze lungesc prea mult durata totală). Mai întâi, bucuria genuină a dragostei de tinereţe. Apoi, consum energetic în viaţa de noapte (a Londrei), în toate iluziile societăţii de consum şi de divertisment. În fine, aflarea manipulării diabolice – confruntarea – deznodământul tragic – epilogul vesel şi moralizator. Plăcere şi prospeţime în muzică şi joc actoricesc: tenorul Cristian Mogoşan, excelent în rolul central, având ca parteneră pe soprana Lucia Bulucz, agreabilă, dar cu volum insuficient – la premieră, Mihaela Maxim a fost ireproşabilă! –, baritonul invitat Cozmin Sime, un neo-Mephisto dezinvolt, mezzo-soprana invitată Iulia Merca, elegantă în rolul femeii cu barbă, tenorul invitat Ovidiu Daniel, rivalizând, din rolul său episodic, cu eroul central. Interpreţi secundari proveniţi din ansamblul coral – Sándor Simonfi în rolul tatălui şi Amelia Zehan în cel al matroanei de bordel – arată beneficiul unor asemenea practici de reliefare a artiştilor lirici. Orchestra şi vocile au avut de realizat o partitură dificilă prin dimensiuni, alerteţe, detalii coloristice, aluzii de jazz – tot ceea ce reprezintă stilul neoclasic târziu al lui Stravinski. Dirijorul Adrian Morar a coordonat înfăptuirea acestui ideal la un nivel superior. O menţiune specială pentru calitatea acompaniamentului realizat la claviatură de Lucian Duşa. Despre corul condus de Vladimir Poptean, asistat de Corneliu Felecan: încă o performanţă de mare clasă, aşa cum ne-a obişnuit în ultimele stagiuni. Am mai remarcat calitatea literară a traducerii, cu regretul de a nu găsi vreo menţiune despre autorul ei. Multiple referinţe culturale: în mod declarat, gravurile omonime ale lui William Hogarth (1733-5, pe care Stravinski le-a văzut la Chicago, în 1947). Dar şi asocieri spontane, provocate de original ori prin regie: sugestii biblice – întreita ispitire, prin putere, glorie, pâine –, literare: cu Marlowe, Shakespeare, Defoe (Moll Flanders), Dickens, Michael Ende; operistice: Beggar’s Opera, Don Giovanni, Povestirile lui Hoffmann, de limbaj muzical, cu Mussorgski, chiar de film (Benjamin Button al lui David Fincher)... Un deliciu intelectual. Opera The Rake's Progress de Stravinski are statut de capodoperă, fiind aptă de a comunica cu oameni aflaţi la nivele culturale diferite. Montarea regizorală, cu scenografia semnată de Cristian Rusu, este pe măsură: bogată fără a fi încărcată, consecventă fără a fi lipsită de varietate, elaborată fără să piardă avânt. O ştiam pe regizoarea Mihaela Bogdan ca studentă şi, mărturisesc, am fost curioasă cum de a evoluat atât de... spectaculos! Am aflat abia acum, că a continuat prin studii postuniversitare la Indiana University Bloomington, la Internationale Haendel Akademie Karlsruhe, că are o companie artistică numită exArt. Da, iată ce ne trebuie: tinereţe umblată prin lume, implementându-şi experienţa acasă – dar nici răsplata, aprecierea publicului, nu ar trebui să lipsească în a susţine valorile! * Fotografii de Nicu CHERCIU. |