Elena SORBAN - cronici muzicale

Different Loneliness – un spectacol care a trezit la maxim curiozitatea publicului.

Din punctul meu de vedere, în postura criticului, evenimentul a fost discutabil. În primul rând, nu sunt fan al manifestărilor world music – ceea ce este o problemă de principiu, nu una legată strict de acest spectacol –, o temă la care voi reveni imediat. În al doilea rând, pretextul (care propune spectacolul ca pe o repetiție artistică) nu a fost convingător.

Voi porni de la concret. Dacă nu ai citit programul de sală, nedumerește vocea din off a regizorului care dă indicații și face comentarii, iar dacă ai citit, și atunci, asemenea intervenții scad gradul de artisticitate. Coeziunea dintre momentele spectacolului este laxă, înșiruirea pare întâmplătoare. Unele dintre costumele dansatorilor par să fie de repetiție, altele chiar uniforme de fabrică, vestimentația muzicienilor se bazează pe elemente tradiționale, dar intens stilizate – toate situațiile nefiind deloc stimulative estetic.

Ceea ce mi-a plăcut din oferta vizual-motrică a fost un laitmotiv pe care l-aș numi „pașii de urși”, în care membrii ansamblului, având costume sugestive, nu naturaliste, mergeau cu o elasticitate specială în a ilustra mărețele jivine. Am mai reținut un dans (înspre final), în care tempoul alert al instrumentelor se corela cu mișcările moderate, concentrate, ale personajelor – într-o expresivă politempie cu efect vizual de ralanti cinematografic.

Muzica: live. Dar o sonorizare atât de artificială, încât nici nu am de ce să mă bucur. Celebra voce feminină acută, guturală și nazalizată a peisajului sonor asiatic, precum și (separat) ansamblul vocilor masculine, cu sunete ținute în registrul subgrav erau minunate – dar ele s-ar fi cuvenit să fie expuse în toată splendoarea lor firească, nu denaturate prin ingineria de sunet! Instrumentele de coarde, de suflat și de percuție (declarate ca aparținând Mongoliei Interioare) – de asemenea…

Tocmai ideea de denaturare este cea care determină lipsa de valoare a curentului world music. Iar acum voi trece de la concret la principial. Cu mențiunea că aceste clarificări mi-au fost posibile tocmai datorită întâlnirii cu muzicienii extrem-orientali. (Deși ceea ce am auzit acum este similar cu spectacolele de folclor din mass-media românească…) World music inserează elemente de artă tradițională într-un mixaj cu de toate, într-un mod care l-aș numi postmodern extremist. „Postmodern” dată fiind eterogenitatea sa, iar „extremist” pentru că naturalețea este complet dată la o parte: nu se mai cântă fără sonorizare, iar muzica de consum interferează în toate domeniile de muzici tradiționale. Scuze pentru abaterea de la terminologia de specialitate: world music ne asediază precum plasticul, margarina ori mezelurile și va sfârși prin a face să dispară, și din muzică, tot ceea ce este veritabil.

Poate că ideea de „singurătate diferită” proclamată în titlul acestui spectacol este cea asumabilă de persoana criticului, rămas să strige în pustiu, față de publicul (inconștient de) generos cu artiștii world music – în acest caz, Compania Jin Xing Dance.

Realizatori – regizor artistic: Jin Xing; dansatori: Dai Shaoting, Ding Yi, Gao Qinqin, Li Hadcheng, Liu Xiaotong, Ni Wang, Pang Kun, Sun Zhuzhen, Wang Jun, Wu Haiqi, Zhad Yang, Zhou Jianliang, Zhou Yun; tour manager: Li Panfeng; asistent: Li Jingda; make-up: Shen Meiwen; costume: Jin Xing, GeRiLeTu; lumini: Wang Peng; director administrativ: Han Bin; muzică: Anda Union; director muzical: Na RiSu.