Opera clujeană: premieră FORŢA DESTINULUI de Verdi – sau despre forţa unei instituţii artistice
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 13 octombrie 2009)

Pentru mine, acest titlu înseamna întâlnirea cu Tenorul. Serghei Larin pe scena Operei din Budapesta, la începutul anilor 1990, îmi fusese revelaţia vocii de calitate, cum nu mai auzisem niciodată pe viu. Cu ocazia premierei clujene, la 11 octombrie 2009 – deşi Marius Vlad Budoiu, în rolul Don Alvaro, a fost la înălţime – altfel se aranjează valorile spectacolului. Dintre protagonişti, soprana Carmen Gurban (Donna Leonora) a realizat personajul cel mai pregnant, egal cu sine, la superlativ. Dar personajul colectiv este, poate, cel mai meritoriu – fiindcă a reuşit să cânte şi să întruchipeze o varietate de situaţii muzical-scenice, de la rugăciunea interiorizată la ludicul de virtuozitate, cu înaltă artisticitate. Se pare că acest fapt se datorează compoziţiei sale umane omogene, de artişti lirici situaţi la apogeul performanţei individuale, la o vârstă cuprinsă între 30-40 de ani, când energia tinereţii se îmbină cu experienţa matură. Pe viitor, depinde de fiecare ca ansamblul să se menţină, chiar şi cu trecerea anilor, la aceleaşi cote. Desigur că şi dirijorul József Horváth a avut un aport decisiv, nu numai pentru formarea sonorităţilor orchestrale, ci şi a celor vocale. Nu este prima oară că se aude diferenţa calitativă, individualizând ansamblul sub bagheta sa: cu nemaiîntâlnită acurateţe intonaţională la toate compartimentele, claritate a construcţiilor formale, cursivitate a discursului, nobilă expresivitate, fără excese sentimentaliste. O gestică eficientă şi clară, ce reflectă o gândire muzicală deopotrivă. Uvertura, binecunoscută din programele simfonice, a oferit cartea de vizită pentru ceea ce a urmat – ridicând Orchestra Operei Naţionale clujene la nivel (pe care nu l-a avut în trecutul nu foarte îndepărtat) de filarmonică. Felicitări speciale membrilor compartimentelor de alămuri, partidelor de clarinet, harpă!

Desigur că prezentarea întregii lucrări, în versiune concertantă, în stagiunea anterioară, a oferit partiturii prilejul de a se pârgui, pentru ca atunci când a ajuns să fie pusă în scenă, publicul să savureze fructul ei copt, din grădina Operei clujene.

Forţa destinului de Verdi este o operă care trăieşte mai ales prin muzică, fiind evitată, în viaţa de spectacol, din cauza carenţelor de libret. O mare provocare pentru un regizor. După primul tablou, încă eram în expectativă. Cadrul introductiv, aparent convenţional, s-a dovedit, pe parcurs, purtător de mesaj, fiind urmărit consecvent, prin prezenţa sugestiei celor două forţe antagonice ale destinului: portretul tatălui ucis, ameninţător, şi ocrotirea Sfintei Fecioare, iar co-acţiunea lor, prin deznodământul tragic, corespunde, în dramaturgie, viziunii romantice. O altă constantă a actualei versiuni scenice se referă la cadrul temporal, concretizat foarte personal de către regizor: dacă libretul plasează acţiunea, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în schimb acum ea este mutată într-un medieval mai timpuriu, prin picturi flamande, prezente ca citate în fundalul decorului şi prelungite, foarte reuşit, prin compunerea spaţială a personajului colectiv, în scenele corale. Desigur că scenograful Valentin Codoiu a avut o contrbuţie importantă în redarea convingătoare a viziunii regizorale, vivacitatea costumelor şi a recuzitei din scenele de gen oferind o contrapondere pentru tragismul destinelor individuale. Ca în teatrul shakespeare-ian şi la fel ca în viaţă, mulţimea face ca întunecimea deznodămintelor tragice să fie înghiţită de vârtejul multicolor.

Nu am văzut toate spectacolele puse în scenă la Cluj de regizorul Rareş Trifan, dar pot stabili un şir parţial al acestora. După Oedipe-ul enescian, o realizare regizorală liric-arhetipală, după Turandot de Puccini, într-o viziune monumental-simbolică, această ultimă creaţie a sa îmbină alegoricul romantic cu realismul, alcătuind un panoramic de profundă originalitate.

Alt merit important al spectacolului este omogenitatea interpreţilor. Din păcate, eram obişnuiţi ca rolurile secundare să fie încredinţate unor artişti mai slabi – ci aici, nu mai este aşa. Un semn că am intrat în Europa: toţi soliştii secundari au fost buni, chiar foarte buni. Singurul regret: prezicătoarea Preziosilla ar trebui să fie mezzo-soprană, precum ţiganca din Trubadurul. Să nu aibă instituţia clujeană, resurse umane corespunzătoare pentru acest rol?... Poate ar trebui să facă apel la fostele Azucene, colaboratoare ale instituţiei, dintre care cel puţin despre una ştim că este în deplină formă artistică.

La premieră, publicul a umplut sala şi a reacţionat cu entuziasm la momentele culminante, datorate protagoniştilor menţionaţi şi chiar corului, cărora li se adaugă baritonul Martin Fülöp, un interpret întotdeauna impresionant.

Se cuvine să mai nominalizăm, dintre realizatorii de pe scenă sau din spatele ei, pe maestrul de cor Vladimir Popean, asitat de Corneliu Felecan, pe maeştrii corepetitori Ovidiu Moldovan, Adela Bihari, Péter Kolcsár, iar în rolurile secundare şi episodice (în ordinea afişului), pe cântăreţii Marius Chiorean, Liliana Neciu (categoric, timbru de soprană!), Mircea Moisa, Emanuel Popescu, Alexandra Hordoan, Petre Burcă, Florin Pop, Sándor Simonfi.

Tuturor, BRAVO! – cu urarea ca acest titlu să reziste cât mai mult pe afiş. Acum, Forţa destinului de Verdi înseamnă forţa triumfătoare a unei instituţii, prin conlucrarea tuturor membrilor ei!