Opera clujeană: premieră FORȚA DESTINULUI de Verdi – sau despre forța unei instituții artistice
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 13 octombrie 2009)

Pentru mine, acest titlu înseamna întâlnirea cu Tenorul. Serghei Larin pe scena Operei din Budapesta, la începutul anilor 1990, îmi fusese revelația vocii de calitate, cum nu mai auzisem niciodată pe viu. Cu ocazia premierei clujene, la 11 octombrie 2009 – deși Marius Vlad Budoiu, în rolul Don Alvaro, a fost la înălțime – altfel se aranjează valorile spectacolului. Dintre protagoniști, soprana Carmen Gurban (Donna Leonora) a realizat personajul cel mai pregnant, egal cu sine, la superlativ. Dar personajul colectiv este, poate, cel mai meritoriu – fiindcă a reușit să cânte și să întruchipeze o varietate de situații muzical-scenice, de la rugăciunea interiorizată la ludicul de virtuozitate, cu înaltă artisticitate. Se pare că acest fapt se datorează compoziției sale umane omogene, de artiști lirici situați la apogeul performanței individuale, la o vârstă cuprinsă între 30-40 de ani, când energia tinereții se îmbină cu experiența matură. Pe viitor, depinde de fiecare ca ansamblul să se mențină, chiar și cu trecerea anilor, la aceleași cote. Desigur că și dirijorul József Horváth a avut un aport decisiv, nu numai pentru formarea sonorităților orchestrale, ci și a celor vocale. Nu este prima oară că se aude diferența calitativă, individualizând ansamblul sub bagheta sa: cu nemaiîntâlnită acuratețe intonațională la toate compartimentele, claritate a construcțiilor formale, cursivitate a discursului, nobilă expresivitate, fără excese sentimentaliste. O gestică eficientă și clară, ce reflectă o gândire muzicală deopotrivă. Uvertura, binecunoscută din programele simfonice, a oferit cartea de vizită pentru ceea ce a urmat – ridicând Orchestra Operei Naționale clujene la nivel (pe care nu l-a avut în trecutul nu foarte îndepărtat) de filarmonică. Felicitări speciale membrilor compartimentelor de alămuri, partidelor de clarinet, harpă! Desigur că prezentarea întregii lucrări, în versiune concertantă, în stagiunea anterioară, a oferit partiturii prilejul de a se pârgui, pentru ca atunci când a ajuns să fie pusă în scenă, publicul să savureze fructul ei copt, din grădina Operei clujene. Forța destinului de Verdi este o operă care trăiește mai ales prin muzică, fiind evitată, în viața de spectacol, din cauza carențelor de libret. O mare provocare pentru un regizor. După primul tablou, încă eram în expectativă. Cadrul introductiv, aparent convențional, s-a dovedit, pe parcurs, purtător de mesaj, fiind urmărit consecvent, prin prezența sugestiei celor două forțe antagonice ale destinului: portretul tatălui ucis, amenințător, și ocrotirea Sfintei Fecioare, iar co-acțiunea lor, prin deznodământul tragic, corespunde, în dramaturgie, viziunii romantice. O altă constantă a actualei versiuni scenice se referă la cadrul temporal, concretizat foarte personal de către regizor: dacă libretul plasează acțiunea, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în schimb acum ea este mutată într-un medieval mai timpuriu, prin picturi flamande, prezente ca citate în fundalul decorului și prelungite, foarte reușit, prin compunerea spațială a personajului colectiv, în scenele corale. Desigur că scenograful Valentin Codoiu a avut o contrbuție importantă în redarea convingătoare a viziunii regizorale, vivacitatea costumelor și a recuzitei din scenele de gen oferind o contrapondere pentru tragismul destinelor individuale. Ca în teatrul shakespeare-ian și la fel ca în viață, mulțimea face ca întunecimea deznodămintelor tragice să fie înghițită de vârtejul multicolor. Nu am văzut toate spectacolele puse în scenă la Cluj de regizorul Rareș Trifan, dar pot stabili un șir parțial al acestora. După Oedipe-ul enescian, o realizare regizorală liric-arhetipală, după Turandot de Puccini, într-o viziune monumental-simbolică, această ultimă creație a sa îmbină alegoricul romantic cu realismul, alcătuind un panoramic de profundă originalitate. Alt merit important al spectacolului este omogenitatea interpreților. Din păcate, eram obișnuiți ca rolurile secundare să fie încredințate unor artiști mai slabi – ci aici, nu mai este așa. Un semn că am intrat în Europa: toți soliștii secundari au fost buni, chiar foarte buni. Singurul regret: prezicătoarea Preziosilla ar trebui să fie mezzo-soprană, precum țiganca din Trubadurul. Să nu aibă instituția clujeană, resurse umane corespunzătoare pentru acest rol?... Poate ar trebui să facă apel la fostele Azucene, colaboratoare ale instituției, dintre care cel puțin despre una știm că este în deplină formă artistică.

La premieră, publicul a umplut sala și a reacționat cu entuziasm la momentele culminante, datorate protagoniștilor menționați și chiar corului, cărora li se adaugă baritonul Martin Fülöp, un interpret întotdeauna impresionant. Se cuvine să mai nominalizăm, dintre realizatorii de pe scenă sau din spatele ei, pe maestrul de cor Vladimir Popean, asitat de Corneliu Felecan, pe maeștrii corepetitori Ovidiu Moldovan, Adela Bihari, Péter Kolcsár, iar în rolurile secundare și episodice (în ordinea afișului), pe cântăreții Marius Chiorean, Liliana Neciu (categoric, timbru de soprană!), Mircea Moisa, Emanuel Popescu, Alexandra Hordoan, Petre Burcă, Florin Pop, Sándor Simonfi. Tuturor, BRAVO! – cu urarea ca acest titlu să reziste cât mai mult pe afiș.

Acum, Forța destinului de Verdi înseamnă forța triumfătoare a unei instituții, prin conlucrarea tuturor membrilor ei!



* Fotografii de Nicu CHERCIU.
Pentru mărirea unei poze, faceţi CLICK pe poză.