Daniela CARAMAN, muzicolog Cronica muzicală on-line     HOME
Schubert, un „clasic” al romantismului
(Daniela Caraman Fotea, 21 septembrie 2009)
Dintotdeauna, integralele au fascinat. Spiritul de colecţionar, plăcerea armoniei întregului, raritatea lor – dată fiind dificultatea realizării, pot fi cauzele. Afluenţa de public la serialul Simfoniilor lui Franz Schubert prezentate la Ateneu în 18 septembrie ( Simfoniile nr.2, 4, 5), 19 septembrie (nr.1, 6 şi Neterminata”), 20 septembrie (nr.3 şi 8), de Wiener Kammerorchester sub bagheta lui Heinrich Schiff, a confirmat adeziunea la ideea managementului.

Am urmărit o arhitectură adunând armonios paginile de partitură sub însemnul unui impuls interior: o logică riguroasă modelată fără artificii, rapidă, naturală. Structura ei sintetică o oglindeşte pe cea a meditaţiei; dirijorul îi urmează meandrele; metafora lui Schiff este sobrietatea. Mai convinge, de pildă în Simfonia nr.2, printr-un adevărat fetişism faţă de lirismul specific schubertian (finalul părţii I-a – Largo), graţia dansantă a temei variaţionale din partea a II-a – Andante, energia mai puţin obişnuită a Menuetului), conductul către luminozitatea triumfală a finalului de lucrare.

Dacă Simfonia nr.2 evocă spiritul mozartian ori pe cel al lui Haydn, în cea de a 4-a, „Tragica”, trimiterile la atmosfera beethoveniană sunt evidente. Dirijorul i-a construit ca atare travaliul: lent, solemn în deschidere, recules, tensionat, cu susţinere ritmică în prima parte; cu intimitate şi lirism în Andante, lirism pitoresc al Menuetului, animaţie febrilă în finalul – Allegro. În Simfonia nr.5 am regăsit atmosfera mozartiană: simplitatea şi rigoarea formei, bogăţia melodică. În final, Schiff realizează jocuri abile de contrapunct desenate clar, cu transparenţă.

Cea de a doua nocturnă debutează stenic: bine plasată Simfonia 1-a, cu trimiterile ei la clasicismul vienez, respectate de dirijor: compozitorul în vârstă de numai 16 ani la scrierea ei, îşi urma modelele: teme cu juvenilă energie în prima parte, Allegretto-ul venit în linie directă din Haydn, în final energia debordantă, triumfală din primul opus beethovenian. Personalitatea schubert-iană – propusă de poezia delicată a părţii a doua- Andante a adus culoare versiunii lui Schiff. Detaliile descifrate din partituri au marcat interpretările ansamblului. În Simfonia nr. 6, dirijorul decupează măiestru motivele de influenţă rossiniană (finalurile în crescendo, efectele teatrale prin evidenţierea suflătorilor). Despre „Neterminata”, pagină ilustră în istoria muzicii, istoria nescrisă vehiculează ideea potrivit căreia Schubert, conştient de perfecţiunea celor (doar) două părţi create, nu a mai avut forţa de a le depăşi... În redare, Schiff îşi prezintă subtilităţile: lunga frază în pianissimo a corzilor grave din deschidere avea o misterioasă emoţie, o stranie fineţe; sugestia de coral din debutul părţii a doua, montată cu discreţie. Construcţia actului muzical abordat ca ciclu (sprijinit pe tema iniţială reluată în final), claritatea gândirii au adus versiunii sale credibilitate.

A treia nocturnă
– majoră (prin... tonalităţi – Re şi Do), alătura Simfonia nr.3 interpretată cu ardoare juvenilă (Allegro-ul con brio), delicateţe (Allegro-ul secund), cuceritoare simplitate (Menuet-ul), elan irezistibil (Presto-ul). Pregătea apoteoza finalului de serial: „Marele Do major”, ultima simfonie schubertiană, monument al simfonicului de secol 20. Cele peste 60 de minute muzicale constituite într-un maraton (prebrucknerian), concentrau geniul compozitorului (la doar 29 de ani în momentul creaţiei) şi efortul interpretativ care a ţintit (şi realizat în apreciabilă măsură), evenimentul unei idei.

Privindu-l trei seri la rând pe Heinrich Schiff conducând Wiener Kammerorchester mi-a venit în minte o celebră teză cerând răspuns alternativei: cum e mai bine să fie un conducător (fie el şi de orchestră, mare, de primă ori secundă garnitură): temut ori iubit? Posibila concluzie – necesitatea dublului respect: de la muzicieni & public. Cel românesc având şi o proverbială generozitate...

Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009