Săptămâna Muzicii Contemporane - ediţia a XV-a, Bucureşti, 22 - 29 mai
Cvartet de chitare şi seară de performance
(Cristina Sârbu, 24 mai 2005)

Quasi Fantasia este numele unui original cvartet de chitare care a concertat luni 23 mai în Aula Palatului Cantacuzino în cea de a doua zi a festivalului Săptămâna Muzicii Contemporane la Bucureşti. Patru artişti elveţieni Christian Bissig, Karin Rüdt, Susanna Ott şi Gudrun Buchmann, au prezentat un program alcătuit din piese de Charles Uzor şi Yori-Aki Matsudaira, în primă audiţie românească şi de Livia Teodorescu-Ciocânea şi Carmen Maria Cârneci, în primă audiţie absolută. Formula originală - patru chitarişti interpretând muzică contemporană pe patru instrumente din aceeaşi familie dar diferite ca şi construcţie (Oktavgitarre, Quintgitarre, Terzgitarre şi Primgitarre), la care s-au adăugat, în funcţie de partitură, diferite şi originale instrumente de percuţie - a transformat concertul într-o adevărată demonstraţie pentru ceea ce "bătrâna" chitară este astăzi încă în stare să facă. A scrie pentru acest instrument s-a dovedit a fi o provocare iar partiturile au propus, în majoritatea lor, cîte o "poveste" fără însă ca "muzica pentru muzică" să fie uitată (piesa Spectra pentru chitare amplificate compusă în 1979 de către japonezul Yori-Aki Matsudaira). Cele patru instrumente alăturate oferă compozitorilor un ambitus deosebit de larg şi un spectru coloristic generos. În Qui ansi me refait ... veoir seilement et öir, scrisă în anul 2003 pentru acest cvartet elveţian Quasi Fantasia, compozitorul oboist Charles Uzor, născut în Nigeria şi exilat în Elveţia, şi-a imaginat" o uriaşă chitară care, prin combinaţiile de sunete obişnuite, sunete naturale şi şesimi de ton, se desface precum o floare".
Inspirată de cele patru instrumente, Livia Teodorescu-Ciocănea scrie în februarie-martie 2005 piesa Strings of light în care, după cum declară compozitoarea, a creat un echivalent muzical al "teoriei cosmice a corzilor" de Warren, potrivit căreia universul este străbătut de infinite "corzi de lumină" (fotoni) care vibrează asemenea unei imense "harpe universale". Efectul este cu adevărat impresionant.
O ingenioasă şi colorată Preumblare în jurul Lacului memoriei propune Carmen Maria Cârneci în lucrarea ei Omens: mnemosyne, partitură scrisă în perioada 2004/2005 şi dedicată şi ea cvartetului elveţian. Un bogat instrumentar de percuţie, de la ucelli la săculeţul cu pietre, de la talgere la scoici şi clopoţei de lut, adaugă muzicii un plus de spectaculos vizual .
Am admirat la cei patru artişti elveţieni seriozitatea, profesionalismul şi responsabilitatea abordării partiturilor, disponibilităţile tehnice şi, nu în ultim rînd, sensibilitatea interpretării. Concertul lor, repet, a fost o pledoarie convingătoare pentru un instrument ale cărui resurse departe de a fi fost epuizate.

În seara celei de a doua zile de festival, o totală schimbare de cheie: la polul opus vechilor instrumente - non-convenţionalism, experiment, creativitate în direcţii noi şi generos ofertante în care rolul principal îl joacă tehnica de ultimă generaţie şi spectacolul multimedia. Sala Elvire Popesco a Institutului Francez din Bucureşti s-a transformat pentru o oră şi jumătate într-un laborator de creaţie în care imaginile proiectate pe un ecran s-au suprapus sunetelor acustice şi electronice, lor alăturîndu-li-se un anume joc de scenă al instrumentiştilor actori - interpreţi Irinel Anghel, Andrei Kivu, Elmira Sebat şi Mihai Mihalcea. Concertul a putut fi realizat doar în colaborare strînsă cu Tom Brînduş - şi ştiinţa sa acumulată, printre altele, într-un program de masterat în tehnologie muzicală multimedia la Berklee College of Music din Boston - şi Adrian Tăbăcaru - un artist cu o activitate susţinută de percuţionist, programator de muzică electronică şi inginer de sunet. Coordonatorului întregului program a fost Irinel Anghel, conducătoarea grupului Pro Contemporania, un muzician deschis către nou, curios, inventiv şi mai ales, cu totul dezinhibat. Mereu ea însăşi,implicit mereu alta, Irinel Anghel lucrează cu aceeaşi plăcere o muzică de scenă la o piesă japoneză sau sau o partitură a lui John Cage cum a fost Mesostics (p.a.r.) ce implică voce procesată şi proiecţie video. În programul serii pe care o comentăm, alături de Irinel Anghel s-a aflat Andrei Kivu, acum ca violoncelist, acordeonist şi mînuitor de instrumente ciudate ca udu, shofar, sampler. Programul a curpins, pe lîngă amintita piesă a lui Cage, lucrarea Silabe omnivore de Tom Brînduş şi Adrian Tăbăcaru (percuţie live, computer music & video), Carlos Delgado, Vanishing pentru violoncel, pian, bandă & video şi Hypnotic Visions pentru ansamblu, bandă şi proiecţie video de Irinel Anghel. O seară singulară încă în peisajul obişnuitei noastre vieţi muzicale,o seară interesantă interesantă, practic, o demonstraţie de ceea ce înseamnă fenomenul muzical de tip fusion (crossover) în viziunea unui grup de artişti români.