Săptămâna Muzicii Contemporane
Ediţia a XV-a, Bucureşti, 22 - 29 mai
(Cristina Sârbu, 23 mai 2005)

Cel mai important eveniment românesc din sfera muzicii contemporane a ajuns la cea de a 15-ea ediţie. Este vorba de Săptămâna Muzicii Contemporane, care, până în 2004, s-a numit Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi. Iniţiat în 1991 de către academicianul Ştefan Niculescu - şi astăzi director fondator - festivalul a avut, aproape în fiecare an, un alt director artistic ales dintre compozitorii români astfel încât, fiecare ediţie a avut personalitatea sa proprie. Constantă a rămas doar ideea iniţială, aceea de a contura punţi între tendinţe stilistice diverse, între expresii ale diferitelor generaţii ale prezentului, între interpreţi, creator şi public şi, nu în ultim rând, între creaţia contemporană românească şi cea internaţională.
Directorul ediţiei 2005 a Festivalului Muzicii Contemporane este compozitoarea şi dirijoarea Carmen Maria Cârneci care, în cuvântul rostit în seara zilei de duminică, 22.05, în deschiderea concertului Orchestrei Naţionale Radio în studioul Mihail Jora al Societăţii Române de Radiodifuziune şi-a conturat clar viziunea şi intenţiile: "Faţă de formula de până acum, ediţia din acest an şi-a propus o redimensionare a segmentului de timp reflectat, unele compoziţii coborând până spre mijlocul secolului XX, altele amintind decenii glorioase ale muzicii contemporane şi o altă grupă de lucrări, cea mai cuprinzătoare, ţinând pasul cu prezentul - aşa numita muzică nouă. Interesul pentru compozitorii "clasici ai vârstei moderne" (Strawinski, Boulez, Lutoslawski...) ca şi faţă de compozitorii autohtoni dispăruţi prematur (Liviu Glodeanu, Dan Constantinescu, Myriam Marbe, Anatol Vieru...), este expresia dorinţei de recuperare a unor valori componistice prin care să se reasigure legătura/continuitatea între generaţiile de creatori din ultimele 5-6 decenii. În mod consecvent - şi este un aspect important pentru organizatori - publicul poate fi ajutat să ajungă la o înţelegere mai amplă a ceea ce înseamnă muzica contemporană şi să aprecieze pozitiv, cu cât mai puţine "reticenţe", creaţiile cele mai recente. Este o evoluţie, aş spune, firească a opticii asupra fenomenului "festival" privit nu doar ca o tribună a celor mai noi creaţii, ci şi ca o poartă care se deschide spre public".
Această ediţie jubiliară doreşte să marcheze momentul de sărbătoare prin invitarea unor artişti de prestigiu din Germania, Franţa, Elveţia, Statele Unite ale Americii şi Noua Zeelandă alături de muzicieni, artişti plastici, coregrafi, dansatori, actori români. Programele ce se vor desfăşura în Sala Radio, în Aula Palatului Cantacuzino, la Institutul Francez, în sala George Enescu a Universităţii de Muzică şi în sala ARCUB din Bucureşti vor cuprinde concerte simfonice, muzică de cameră pentru instrumente şi voci soliste, muzică electronică, improvizaţii pentru instrumente de suflat şi jazz, lucrări corale a cappella , coregrafie - performance - video - happening, proiecţia unui film mut din anii 30 cu acompaniament live de muzică nouă ...
Concertul de deschidere a propus publicului un program de mare forţă: Iluminaţii din ciclul Patru dimensiuni în timp de Octavian Nemescu, Concertul pentru clarinet şi orchestră de Aurel Stroe, Simfonia a III-a de Witold Lutoslawski şi piesa Lumina de Joseph Phibbs. Nu este vorba de piese "noi" - Iluminaţiile sunt datate 1967, Concertul pentru clarinet a fost scris în 1975, Simfonia lui Lutoslawski, în 1972 - ci de partituri care au marcat momente de referinţă al căror impact a rezistat timpului la intensitatea primei audiţii. Piesa lui Octavian Nemescu este primul opus simfonic care a demarat aşa-numitul curent spectral în muzica românească. Concertul lui Aurel Stroe rămâne şi astăzi un exemplu de fuziune între muzică (cu certe rădăcini în folclorul românesc) şi matematică, un model de exploatare a posibilităţilor de emisie şi expresie ale clarinetului mânuit în seara pe care o comentăm de către inegalabilul artist Aurelian Octav Popa. Simfonia a III-a de Lutoslavski este un opus monumental, de un echilibru interior perfect, model, la rândul său, de combinare a diverselor tehnici de compoziţie - amintim cu precădere cea a aleatorismului controlat - cu scriitura vechilor maeştri ai simfonismului clasic (Beethoven, Haydn). Între aceste opusuri impresionante şi copleşitoare, piesa Lumina scrisă în anul 2003 de către mult mai tânărul (n. 1974) compozitor englez Joseph Phibbs şi prezentată în festival în primă audiţie românească a trecut aproape neobservată deşi recunoaştem meritele unui creator talentat şi instruit. Dirijorul serii, englezul Nicolas Cleobury, este un artist cu o carte de vizită impresionantă în care muzica nouă ocupă un loc privilegiat. Versiunile sale date partiturilor româneşti se ridică la nivel de etalon. Mai puţin împlinită sub aspectul construcţiei, al gradării tensiunilor, Simfonia lui Lutoslavski a rămas în faza unei lecturi corecte dar superficiale. Ca de fiecare dată, membrii Orchestrei Naţionale Radio s-au dovedit adevăraţi profesionişti capabili de eforturi spectaculoase de adaptare, aproape de la o zi la alta, atât la repertoriul clasic cât şi la cel contemporan.