Despre secretele belcantoului, regii solicitante, roluri şi proiecte – interviu cu soprana ELENA MOŞUC
(Costin Popa, 23 noiembrie 2008)

Costin Popa: Lucia di Lammermoor este unul dintre rolurile tale forte. Spectacolele de la Opera din Zürich au confirmat opinia, nu numai a mea. Cum se simte eroina lui Donizetti într-o lume populată de bărbaţi? O prezenţă feminină înconjurată de frate, iubit, preot, căpitanul gărzii, pretendent. Doamna de companie nu prea contează...
Elena Moşuc: Chiar întrebarea asta nu mi-a pus-o nimeni. Fiind femeie, Lucia este şi un simbol al slăbiciunii, care cade victimă luptelor de interese, uneltirilor politice. Deci nu cred că este prea fericită, nu se simte prea bine, de fapt tot traseul vieţii ei nu poate să ducă decât la demenţă, nu? Într-un mediu în care nu are absolut nici o putere şi depinde de toţi cei din jur, singura rază de speranţă rămâne Edgardo...

C. P.: Cum este construit rolul?
E. M.: Creşte, de la prima scenă până la ultima, se dezvoltă atât psihologic cât şi vocal. La început, sunt frazele tipic donizettiene lungi, frumoase, cantabile, lente în prima parte a cavatinei şi rapide în cabaletă, cu posibilităţi de a face variaţiuni în a doua strofă. Apoi duetele superbe... Ajungând la scena nebuniei, frazele frumoase se întreţes, exprimând trecerile de la o stare psihică la alta. Muzical, acest lucru se vede prin alternarea de arpegii, de coloraturi, de salturi, de multe ori mai mari decât o octavă. Este un rol de belcanto care presupune utilizarea întregii palete vocale, deci necesită o foarte bună pregătire tehnică, pentru a da cât mai multe culori şi a face ca personajul să devină cât mai interesant. De multe ori se spune că rolurile de belcanto sunt plictisitoare, dar nu este aşa. Dacă poţi utiliza toate posibilităţile, ceea ce nu pot face mulţi cântăreţi de astăzi, devin foarte frumoase.

C. P.: Nuanţezi extraordinar, diminuendi, crescendi, messa di voce, atacuri moi de note acute etc. Care este secretul?
E. M.: Cred că ai observat că, în general, eu cânt pe relaxare, pe moliciune dar în acelaşi timp pe susţinerea sunetului. Aşa realizez toate nuanţele, nu prin forţă. Dar, după cum îmi spunea şi maestrul Buzea, atunci când execut un atac acut în pianissimo am grijă să fie susţinut şi vibrat, nu alb, să aibă o anumită consistenţă care să crească. A fost unul din lucrurile pe care le-am îmbunătăţit studiind cu dânsul.

C. P.: Mă bucur că vorbeşti de neuitatul tenor Ion Buzea, una din gloriile artei noastre lirice. Îmi amintesc de marile sale spectacole de la Bucureşti. Elena, cum te-ai încadrat în montarea lui Damiano Michieletto, o producţie mai specială şi destul de solicitantă?
E. M.: Este complicată încă de la început pentru că, în cavatină, care este mai dificilă din punct de vedere vocal decât aria nebuniei...

Regizorul, vocalist imaginar

C. P.: Interesant. Să ne oprim puţin şi să detaliem. Este o aserţiune poate surprinzătoare pentru unii cititori. În ce constă dificultatea?
E. M.: Este mai scurtă decât „nebunia” dar mai concentrată din toate punctele de vedere. Vii pe scenă şi trebuie să cânţi frazele acelea frumoase, lungi, pe susţinere. Când începi orice operă, ai puţină nervozitate. De exemplu în Traviata, Violetta are 15-20 de minute de fraze mai uşoare, de încălzire înainte de aria mare, È strano. Aici însă, ca la Regina Nopţii din Flautul fermecat, vii, cânţi, pleci. Deci de la început vocea trebuie să fie foarte încălzită, bine pusă la punct. Desenul melodic cere un anumit dramatism, nu sunt fraze de soprană de coloratură sau subretă. Sunt consistente, intercalate cu agilităţi care încep chiar din primele măsuri. Urmează cabaletta cu sunete suspendate, apoi în a doua parte trebuie să faci variaţiuni, care nu sunt uşoare şi se termină cu un Re bemol acut. Este o arie în care poţi să arăţi absolut totul: linie vocală, coloratură, dramatic. Scena nebuniei are mai multe secvenţe, este mai mult în piano – bun! sunt şi momente dramatice... Poate greşesc, dar mie cavatina mi se pare mai dificilă. Nici aria nebuniei nu-i uşoară, comportă alte dificultăţi şi trebuie, din cauza lungimii, să dozezi foarte bine. Depinde foarte mult ce mişcări ai de făcut. În această producţie sunt foarte solicitată din punct de vedere fizic, spre deosebire de regia precedentă, mai uşoară pentru mine.

C. P.: Cum ai rezolvat momentele grele?
E. M.: Nu pot să spun că m-am simţit grozav de la început. Cea anterioară, a lui Robert Carsen, era mai romantică, mai visătoare. Michieletto şi-a imaginat o Lucie cu mişcări mai concrete, ceea ce după părerea mea nu a reuşit foarte bine. Din acest motiv, eu am schimbat foarte multe lucruri după premieră şi am observat că, şi la public, modul în care mi-am construit eu personajul a avut mai mult succes. Regizorul este tânăr şi nu are experienţă. Nu are abilitatea să se imagineze... „cântând” rolul. Aici este cheia! Eu îl interpretez de 17 ani şi-l simt altfel. El nu a acceptat viziunea mea, dorea o Lucie tristă de la început (are şi ea momente de bucurie, nu?), chiar şi în cavatină şi mai ales în duetul cu tenorul, singurul moment de fericire al ei.

C. P.: La duetul cu tenorul, cel puţin prima parte a fost foarte ciudată pentru că Edgardo stă departe de Lucia, izolat în turn. Apropierea se produce mai târziu.
E. M.: Nu ştiu dacă ai observat, când Alisa îmi spune că vine Edgardo, m-aş fi dus direct spre el, doar asta aşteptam. În această montare, ea parcă nu îndrăzneşte să dea ochii cu el, îi adresează prima privire abia când el cântă Lucia perdona. Eu personal nu am înţeles asta.

C. P.: De ce s-a renunţat la cealaltă montare?
E. M.: Era veche, dar eu spun că era mai valabilă decât aceasta!

Muzică sacrificată

C. P.: Se mai întâmplă, sunt convins că ai cântat în montări moderne, dintre cele mai diverse.
E. M.: Da, m-am obişnuit.

C. P.: Cum crezi că sunt regiile în ziua de astăzi?
E. M.: Unele sunt bune, altele nu. În general am senzaţia că autorii mizanscenelor nu mai ştiu ce să mai caute, ce să mai găsească. Vor să facă altceva, dar nu prea reuşesc.

C. P.: Acceptă dirijorii, cântăreţii, regiile mai derapante?
E. M.: Şefii de orchestră nu prea sunt întrebaţi. Rolurile s-au schimbat, înainte dirijorii erau cei mai importanţi, astăzi sunt regizorii. Mulţi şefi de orchestră nu au ce spune decât dacă există probleme muzicale, doar dacă apare ceva în scenă care deranjează contactul cu dirijorul. Atunci intervine el sau intervenim noi.

C. P.: Părerea ta despre schimbarea asta de importanţă?
E. M.: Astăzi, totul a devenit foarte vizual. Opinia mea este la fel cu cea pe care o expunea Elisabeth Schwarzkopf într-un interviu reluat la TV zilele trecute: muzica trebuie să primeze. Din păcate, de multe ori este sacrificată în favoarea regiei.

La orizont, reginele donizettiene

C. P.: Ce-şi doreşte Elena Moşuc în viitorul apropiat?
E. M.: Să fiu sănătoasă şi să am ocazia să debutez în roluri noi, în special de belcanto.

C. P.: Adică?
E. M.: Mi-ar place foarte mult să cânt Anna Bolena pe scenă (am făcut-o în concert), Capuleti şi Montecchi, plus Manon, Romeo şi Julieta. Aş dori foarte mult ca în 2-3 ani să cânt trilogia reginelor donizettiene, Roberto Devereux, Anna Bolena, Maria Stuarda. I-am scris în acest sens directorului nostru Alexander Pereira, mai ales că producţiile acestea există la Zürich. Primele două le-a cântat Edita Gruberova, la a treia s-a certat cu el şi n-a mai făcut-o.

C. P.: Într-adevăr, ar fi ceva deosebit.
E. M.: I-am propus domnului Pereira să facem trilogia în ultimul lui an de directorat la Zürich, ca punct culminant în cariera mea, care a început aici. Mi-aş dori să le cânt într-o stagiune, la interval de câteva luni. Încă nu am primit răspuns.

C. P.: Era vorba să se facă şi la Metropolitan.
E. M.: Cu cine?

C. P.: Este curtată Anna Netrebko, pentru 2011, 2013. Ştiu că Pereira te-a întrebat cândva ce vrei să cânţi.
E. M.: Da, stagiunea trecută şi eu i-am propus Lucrezia Borgia, Maria di Rohan sau altă operă interesantă de Donizetti. El mi-a spus că ar alege o operă pe care nu poate s-o cânte fiica lui Nello Santi, soprană, pentru că trebuia neapărat să dirijeze el. Până la urmă s-a făcut această Lucia di Lammermoor!

C. P.: Cum a fost să cânţi cele patru roluri din Povestirile lui Hoffmann într-un singur spectacol?
E. M.: Dur, foarte dur.

C. P.: Explici?
E. M.: Te extenuează din punct de vedere fizic şi vocal, te storc ca pe-o lămâie. De la coloratură până la dramatic. Nu-i uşor. Este şi mult de cântat iar cu schimbările de registru, nu este deloc simplu. Eu am reuşit dar este foarte dificil.

Proiecte

C. P.: Program încărcat în perioada următoare?
E. M.: Da, şi stagiunea asta este densă. Mai întâi reapariţia la Viena în Traviata, urmează turneul în Japonia cu Donna Anna din Don Giovanni. Pentru 2009, Maria Stuarda la Zürich, Zerbinetta din Ariadna la Naxos la Genova, imediat Lucia la Berlin, Lucia - nouă producţie - la Bruxelles şi două Traviata la Budapesta cu Renato Bruson. După aceea, două spectacole cu Flautul fermecat - Regina Nopţii - aici la Zürich dar mă mai gândesc dacă o să mai păstrez rolul în repertoriu. Pe 12 mai, voi cânta Traviata la Timişoara şi apoi la Zürich. Lunile mai şi iunie sunt foarte încărcate, Rigoletto, Turandot şi Ariadna. După aceea, probabil, voi pleca la Arena din Verona pentru Liù din Turandot. Apoi îmi trebuie neapărat o lună de vacanţă... în octombrie viitor mă aşteaptă Traviata, deschiderea stagiunii la Torino.

C. P.: Bucureşti?
E. M.: Încă nu ştiu, trebuie să văd, să găsesc o săptămână liberă.

C. P.: Lucia, Rigoletto?
E. M.: Eu mi-aş dori Rigoletto cu Leo Nucci dacă ar fi posibil.

C. P.: Da, celebrul bariton mi-a spus că vrea să cânte la Bucureşti cu tine, într-un asemenea spectacol. Îi voi comunica directorului general al Operei Naţionale. Sper să depună toate eforturile.