HOME

UN BĂRBIER... DE QUALITÉ ŞI BELCANTO AUTENTIC LA PARIS
(Costin Popa, 8 iunie 2008)

George Petean si Colline Serreau
George Petean şi regizoarea Colline Serreau

Ah, che bel vivere, che bel piacere per un barbiere di qualità! de qualité!... una din celebrele fraze ale cavatinei lui Figaro din Bărbierul din Sevilla a fost tradusă în franceză, spre deliciul publicului, de baritonul George Petean într-un recent spectacol la Opéra Bastille din Paris. Indiferent în ce limbă, sintagma rossiniană trece din ficţiune în real şi îl caracterizează de minune pe tânărul artist român.

Motto-ul său este calitatea care respiră prin timbrul vocii cu irizaţii tenorale, prin lectura distilată a portativului, în direcţia restituirii spontaneităţii şi vervei nemuritorului personaj. Da, George Petean este un tipic bariton liric briliant, vocalitate ideală pentru rolul Figaro, pe care îl serveşte scânteietor şi cu acute pline, sigure. Dar nu numai notele înalte eclatante umplu de armonice bogate spaţiul acustic ci întreaga ţesătură componistică a maestrului de la Pesaro îi este la îndemână, pasajul de registru apare insesizabil şi îi conferă omogenitate pe ambitus. Stăpân al unui instrument uşor de manevrat, Petean rezolvă spectaculos agilităţile cavatinei sau ale duetului cu Almaviva, rămânându-i în preocupare doar cele din duetul cu Rosina, evident perfectibile. Extraordinar de mobil în scenă, plin de umor deloc grosolan, factotum rasat, baritonul clujean este la ora actuală tânărul român de cea mai mare perspectivă pe scenele lirice internaţionale. Este deja aplaudat în teatre de legendă ale lumii, de la Wiener Staatsoper la Metropolitan, de la Covent Garden la Opéra National de Paris şi cariera îi stă sub semnul excelenţei.

Maria Bayo, Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris
Maria BAYO
Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris
Maria Bayo 2, Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris
Maria BAYO
Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris

Echipă bună
Deşi nu se mai află la prima tinereţe, soprana spaniolă Maria Bayo (Rosina) impresionează printr-o pregătire stilistică ireproşabilă care îi valorizează sunetul pătrunzător şi rafinamentul discursului. Şi dacă în aria Una voce poco fa a tratat coloratura destul de cameral şi fără limpezime sau a „coborât” rapid de pe sunetele acute (Si-ul final a fost chiar neconvingător prin nesiguranţă), artista s-a regăsit imediat în duetul cu Figaro, ca şi în tot ce a urmat. Autenticitatea şi nuanţele comentariului din recitative, „zicerile” subtil - spumoase şi potrivit accentuate au completat un joc delicios, virtuţi proprii adevăratelor vedete. Nu trebuie uitat că, încă de demult, Maria Bayo a pregătit rolul cu celebra Teresa Berganza. Şi faptul se vede.
Un veritabil tenorino di grazia a fost Colin Lee, cu frumoasă conducere a glasului în serenada din primul act şi destulă acurateţe în fioriturile de care partitura Contelui Almaviva abundă. Americanul nu a ezitat să adauge variaţii noi şi chiar note acute în lectura sa dar a fost păcat că nu a încercat să abordeze şi extrem de dificila arie Cessa di più resistere din ultimele secvenţe ale operei.
Pentru John Del Carlo, personajul Don Bartolo este mult apropiat de idealul de basso buffo caricato definit de Rossini şi care exclude îngroşările sau excesele comice. Servind rolul cu vigoare şi în concreteţe, cu voce masivă şi intens penetrantă, artistul american s-a simţit oarecum presat de accelerando-urile neaşteptate cu care dirijorul Marc Piollet a finalizat aria A un dottor della mia sorte, forţând agogica de la indicaţia de Allegro vivace din partitură la un Prestissimo intenssolicitant. Interpretul lui Don Basilio, basul rus Mikhail Petrenko a propus în glas multe tente baritonale care i-au limitat amploarea sonoră şi, surprinzător, au estompat culoarea registrului înalt. Elveţianca Jeannette Fischer a fost Bertha, în debordantă agitaţie.
La pupitru, francezul Marc Piollet a tratat portativele rossiniene cu eleganţă şi delicateţe, brodând minuţios pe excelenta canava oferită de orchestra Operei şi conferind discursului melodic dinamică şi vioiciune. Schwung-ul sextetului final al actului I a fost numai una din probe. Mă întreb însă cum a fost posibil să accepte, ca şef muzical al spectacolului, tema lui Henri Mancini din... desenul animat Pantera roz drept motiv pentru intrarea în scenă a lui Don Basilio. O şocantă şi total deplasată aruncare în derizoriu, chiar dacă publicul a tratat-o cu indulgenţă.

Bărbierul din Sevilla – actul II, Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris
Bărbierul din Sevilla – actul II,
Foto Eric Mahoudeau/Opéra National de Paris

Producţie descinsă din 1001 de nopţi
Regizoarea Coline Serreau a încercat o experienţă interesantă, deşi nu nouă, prin transpunerea temporală a tramei. Nu întotdeauna asemenea demersuri sunt însoţite de reuşite. Aici însă, pornind de la adevărul istoric al ocupării timp de patru secole a Sevillei de către musulmani dar, mai ales, prin adâncirea profilurilor eroilor, autoarea mizanscenei a propus o variantă valabilă, care funcţionează şi atrage. Aşa încât, actul prim ne plimbă printr-un deşert auster în care casa lui Bartolo este singura fortăreaţă. Pătrundem imediat în ea, pe parcursul celorlalte acte şi arhitectura, cultura arabă ni se înfăţişează în toată măreţia. Jean-Marc Stehlé, Antoine Fontaine (decoruri) şi Elsa Pavanel (costume) au susţinut din plin imaginaţia regizoarei. Captivează detaliile, culorile spaţiului stilat al Rosinei (actul secund) sau cald al lui Bartolo (actul ultim). Cel puţin roşul – cărămiziu al acestuia din urmă apare pictural. Crezându-se trădată de iubitul ei, Rosina îl distruge (în cunoscuta pagină a furtunii din actul al treilea) dar, odată cu deznodământul fericit, alege ambientul iubirii, simbolizat de o oază plină de verdeaţă ce creşte din neant. Spiritul emancipat al eroinei – care o plasează în centrul producţiei pariziene, elanul de îndrăgostit al lui Almaviva, subtilităţile mercantile ale lui Figaro, principiile desuete de viaţă ale lui Bartolo, tehnicile calomniei exprimate de Basilio sunt spoturi caracteriale ce rezidă cu claritate şi, alături de scenografie, fac din spectacolul Colinei Serreau o producţie bine gândită.

Anna Netrebko, însărcinată în luna a cincea...
... a anulat câteva seri cu opera Capuleti şi Montecchi de Bellini, la Bastille. A fost înlocuită, în rolul Giulietta, de italianca Patrizia Ciofi, o specialistă a belcantoului romantic care şi-a validat de la început renumele printr-un cânt moale, cu legato exemplar şi vocalizare spianato di grazia în aria Oh! quante volte. Frazarea a fost etalată în deplină eleganţă, glasul a plutit fluid şi singurele mele rezerve s-au îndreptat către proiecţia supraacutelor, către volumul lipsit de pregnanţă în scena finală dar şi către expresia parcimonios nuanţată ce m-a făcut s-o regret nu pe Anna Netrebko, ci pe... Elena Moşuc, una din marile exponente ale zilei în acest stil.

Polenzani – DiDonato, Foto C. Leiber/Opéra National de Paris
Polenzani - DiDonato, Foto C. Leiber / Opéra National de Paris
Joyce DiDonato - Patrizia Ciofi, Foto S. Mathe, Opera National de Paris
Joyce DiDonato - Patrizia Ciofi, Foto S. Mathé / Opéra National de Paris

A fost rândul mezzosopranei americane Joyce DiDonato (travesti în rolul Romeo) să suplinească totul, să se afirme drept o consistentă interpretă de gen, adăugând „muşcătura” cuvântului, aplombul şi dinamismul expresiei, înflăcărata tensiune emoţională. Vocea artistei, deşi ingolată pe alocuri, este seducătoare pe întreg ambitusul prin căldură şi culoare. În orice caz, cele două interprete, un cuplu redutabil, s-au plasat în prima linie a interpretării pretenţioaselor pagini belliniene. Le-a urmat, în proximitate, tenorul american Matthew Polenzani (Tebaldo), cu o autentică vocalitate di grazia, restituind portativelor frumoasa lor linie, infinit desenată, chiar dacă sunetul ar putea câştiga în puritate. Consistenţa acutelor nu a fost însă servită numai cu scop demonstrativ ci, iată, filajele notelor înalte propuse chiar în aria de debut au fost neaşteptate şi aproape fără reproş.

Petrenko – DiDonato, Foto C. Leiber/Opéra National de Paris
Petrenko - DiDonato, Foto C. Leiber/Opéra National de Paris
Joyce DiDonato - Patrizia Ciofi, Foto S. Mathé, Opéra National de Paris
Joyce DiDonato - Patrizia Ciofi, Foto S. Mathé, Opéra National de Paris

L-am regăsit în distribuţie pe basul Mikhail Petrenko, destul de inegal în tălmăcirea rezervată Părintelui Lorenzo, alături de care, basul italian Giovanni Battista Parodi a fost un convingător Capellio.
Bagheta suplă a lui Evelino Pidò a fost cea care a pus în valoare excelentele calităţi ale orchestranţilor Operei Naţionale pariziene, din care a ştiut să extragă coloristică şi rafinament. Dirijorul a cumpănit bine tempii, neferindu-se de dilatările cerute de atmosferă dar şi de alerteţea necesară servirii dramei, totul cu exemplară coerenţă. Montarea lui Robert Carsen datează la Paris de 12 ani şi menţinerea ei pe afiş îi probează valabilitatea în timp. Rămânând în epoca poveştii celor doi îndrăgostiţi din Verona, regizorul canadian a cerut esenţializarea, stilizarea decorului (autor Michael Levine), simplificând cadrele şi invitând interpreţii să se concentreze asupra expresivităţii. Câteva momente deosebit de reuşite stăruie în memorie: tenta roşietică a panourilor de decor contrastantă albului purităţii veşmântului Giuliettei, lupta dintre cele două tabere rivale derulată la finele primului act cu încetinitorul, accelerată apoi într-un crescendo de efect deasupra capului eroinei prăbuşite... Există şi unele schematisme, poate mult prea liniare, îndeosebi în deplasările corului. Costumele aceluiaşi Michael Levine nu au ieşit din ideea regizorală: uniforme, roşii pentru familia Capulet, negre pentru familia Montague. Nu în ultimul rând, trebuie remarcat aportul lui Davy Cunnigham (lighting design), cu important rol în contextul simplu al scenografiei. L-a îndeplinit cu măiestrie, jucând potrivite tente de umbre şi lumini.

cIMeC 2008