Costin Popa – cronici muzicale

Incursiunile dirijorului Cristian Mandeal în fosele teatrelor lirice au fost sporadice. Îmi amintesc de debutul pe scena bucureşteană cu un spectacol Falstaff, producţie a Operei clujene, acum aproape 30 de ani. Imediat a fost invitat pentru Aida, la conducerea ansamblurilor Operei Naţionale din Capitală. În anii '90 şi în primul deceniu al secolului nostru, a dirijat Stiffelio la Wiener Staatsoper şi Oedipe la Cagliari, la Bucureşti. Chiar dacă am omis vreo prezenţă, rămâne foarte puţin. Însă ori de câte ori s-a apropiat de o partitură lirică, Mandeal şi-a lăsat amprenta-i inconfundabilă de măiestrie. Faptul că a preferat aproape în exclusivitate repertoriul simfonic, nu a însemnat că gândurile ascunse nu i-au zburat către operă, sunt convins. Toţi marii dirijori abordează în egală măsură ambele teritorii.

Revenirea lui Cristian Mandeal la literatura lirică, în contextul reluării operei Olandezul zburător de Wagner pe scena din Splaiul Bucureştilor, a fost benefică pentru afişul teatrului, pentru instrumentişti şi ansamblu în general, pentru repertoriul propriu al şefului de orchestră.

Tălmăcirea paginilor bardului de la Bayreuth i-a indus maestrului, întotdeauna, o stare de graţie. Nu pot să uit un concert de prin anii '80, la pupitrul Filarmonicii din Cluj-Napoca, în care a interpretat Marşul funebru la moartea lui Siegfried din Amurgul zeilor. Efluvii sonore au inundat sala Ateneului, corzile au răscolit spiritele, alămurile au decupat tăios spaţiul, expresia a fost realmente sfâşietoare.

Am recunoscut şi acum preocupările dirijorului în aceste direcţii şi pot să consemnez cu bucurie că, la al treilea spectacol al seriei, singurul văzut de mine, orchestra Operei Naţionale a apărut sub o altă faţă, într-o altă lumină. Nu pe de-a-ntregul, întrucât minuni nu se pot face peste noapte. Dar rigoarea şi echilibrul, creionările de atmosferă, rafinamentele de lectură au guvernat. Cu totul aleator dar memorabil, îmi revin în minte tristeţea evocărilor din Uvertură şi transparenţa viorilor la introducerea Allegro moderato a ariei lui Daland Mögst du, mein Kind din actul al II-lea. Sunt momente bune, sunt parte a solidelor câştiguri care fac să pălească – la o primă şi indulgentă aproximare – unele impreciziuni ale atacurilor dar care nu pot estompa derapajele sistematice ale alămurilor. După un început ferm şi promiţător, parcă şi-au propus să urmeze deviza „Niciun act fără un chix”, incluzând aici chiar intonarea unui alt minidesen melodic într-o intervenţie din actul al II-lea. Mare păcat! Cu toate aceste bemoluri, este evident că prin bagheta lui Cristian Mandeal instrumentiştii din Splai pot accede la o nouă eră. Au potenţial pe deplin valorificabil, demn de înalte performanţe artistice, sub conducere dirijorală exigentă.

Aşa cum este ansamblul coral, pregătit de maestrul Stelian Olariu, impecabil de la început până la sfârşit, în intervenţiile mateloţilor (Mit gewitter und Sturm aus fernem Meer din actul prim şi „şlagărul” Steuermann! Lass die Wacht! din cel de-al treilea), ale torcătoarelor (Summ’ und brumm’, du gutes Rädchen, din actul secund). Duelul sonor dintre marinarii norvegieni şi echipajul vasului fantomă în actul ultim a fost întrucâtva neclar în relevarea planurilor sonore, dar numai din cauza amplificării – ce-i drept, obişnuit practicate – al celui din urmă. Un dozaj mai precis gândit trebuie să stea în atenţie, la următoarele spectacole.

Gary SIMPSON

Gary SIMPSON și Madeleine PASCU

Madeleine PASCU

Distribuţia... ah, distribuţia! Americanul Gary Simpson, în rolul titular, s-a prezentat ca un cântăreţ cvasi-expirat. Deseori insonor şi stins, practic „dizând” pasajele moi, afişând un „wobbling” accentuat în cele de angajament de forţă (folosesc termenul englez pe care-l înţelege mai bine decât dezonoranta „bătaie” a vocii, ce denotă amplul balans al glasului), flasc în atitudini, cu look de Boris Karloff în Frankenstein (mă rog, este opţiunea realizatorilor), baritonul s-a mobilizat abia în final. Cunoaşte stilul wagnerian dar când vocea nu mai răspunde, ce-i de făcut? Doar să-l evităm în viitor, dacă va mai fi invitat, ceea ce totuşi nu cred, mein Gott!

Tot destul de şters mi s-a părut basul Mihnea Lamatic, pierdut ca sonoritate în finalul amintitei arii a lui Daland, dar cel puţin s-a arătat posesorul unei voci mai proaspete decât a lui Simpson, cu intonaţii plăcute.

În micul rol al Cârmaciului, tânărul Lucian Corchiş a cântat bine, deşi nota de Si bemol a cântecului Mit Gewitter und Sturm aus fernem Meer putea fi mai sigură şi fără opacitate.

Între personajele masculine, prezenţa tenorului Marius Vlad Budoiu a fost o revelaţie. În primul său rol wagnerian, inteligent abordat, clujeanul a simţit derularea frazei, stilul atacurilor şi al accentuării. A trăit partitura. Vocea îi răspunde de minune pe scriitura deloc comodă. Erik este un precursor al marilor eroi şi cu siguranţa pe care o arată, Budoiu se poate gândi de pe acum la Siegmund, la Lohengrin, vizând înscrierea în lista unor importanţi Heldentenori români, pe care îi aşteptăm de multă vreme.

Senta a fost Madeleine Pascu, soprană cu timbralitate rotundă, cu registru central bogat şi consistent. Limitele au venit în extremul acut, uneori inegal şi prea liniar (în duetul din actul al doilea cu Olandezul alternând sunetele bune de Si natural dar şi cele perfectibile), ca şi în cel grav, adesea pierdut în tumultul orchestral. Poate şi tempii foarte largi ai dirijorului au incomodat-o în cunoscuta baladă Johohoe!... Traft ihr das Schiff im Meere an, din actul secund. Aceşti tempi relaxaţi, dedicaţi introspecţiei şi mai puţin economiei dinamice a spectacolului, s-au făcut remarcaţi şi în monologul Olandezului, Die Frist ist um, din primul act. Cu multă atenţie, studiu adâncit şi mici corecţii, Madeleine Pascu poate deveni o Senta pe deplin valabilă.

Mary a fost tânăra Sidonia Nica, mezzosoprană cu voce agreabilă.

Producţia bucureşteană datează de circa un deceniu şi se arată în continuare interesantă, modernă şi funcţională. Regizoarea Beatrice Rancea, deopotrivă semnatară a unei limitate dar expresiv gândite mişcări scenice şi a unui lighting design cu proiecţii şi elemente de efect stroboscopic (dacă roşul vasului damnat este uşor citibil, nu acelaşi lucru se poate spune despre codurile de verde şi albastru), a mers pe o idee de mizanscenă minimalistă, bine susţinută de decorurile simple, stilizate ale lui Helmut Stürmer. Viziunea a beneficiat de frumoasele costume ale cunoscutei creatoare Irina Schrotter.

Olandezul zburător la Opera Naţională, cu Cristian Mandeal la pupitru, rămâne un spectacol de perspectivă şi rezistenţă al stagiunilor bucureştene, cu condiţia îngrijirii continue a distribuţiilor.