Constanţa CRISTESCU, muzicolog Cronica muzicală on-line     HOME
Folclorul și modele vremii
(Constanța Cristescu, muzicolog – 6 decembrie 2008)
Ultimele două decenii și jumătate au fost, atât în domeniul social, cât și în domeniul muzicii, decenii de turbulență audio dominată de maneliada integrării europene a țiganilor și de oferta multiculturală și multietnică ce a invadat piața românească, după deschiderea granițelor României către „Lumea largă”, după Revoluția de la 1989. După o izolare culturală îndelungată monitorizată de regimul dictaturii comuniste, deschiderea granițelor spre lumea capitalistă de dincolo, care însemna Europa, America, Orient, Africa necunoscută încă atât în privința civilizației cât și în privința culturii, a însemnat pentru români o perioadă de contacte culturale pentru care nu erau pregătiți și o etapă de adaptare la diversitatea informației și a ofertei pieței, inclusiv a pieței muzicale. Capacitatea de selectare calitativă a produselor ofertate pe piață era redusă datorită lipsei de bani pentru achiziția unor produse de calitate. În acest fel, piața de manele care începuse să funcționeze deja din ultimii ani ai comunismului prin produsele studiourilor de înregistrări particulare din capitală și din diverse centre urbane, a luat avânt tocmai prin prețul foarte mic pe care îl percepeau producătorii pe casetele pe care le difuzau. Nevoia de muzică nouă era evidentă și oamenii veniți la piață încercau casete cumpărate de la tarabe la prețuri avantajoase. Este cert că nu tot ce poartă marca manelei ca gen folcloric de import cultural se integrează în acest gen, însă producția de „manele” s-a dezvoltat la scară industrială, sufocând o perioadă folclorul românesc și substituindu-l în manifestările socio-comunitare de divertisment ale românilor atât din mediul urban, cât și din mediul rural.


Maneliada

Consultând antologiile de folclor muzical românesc editate până în prezent, nu am găsit în nici una o piesă vocală ori instrumentală intitulată manelă ori manea. Melodiile de proveniență țigănească asimilate în folclorul românesc poartă denumirea originii - Țigăneasca, Țigănescu -, așa cum cele de altă proveniență sunt denumite prin originea etnică: Ungureasca, Rusasca etc. Însumând țigăneștile incluse în antologiile de folclor românesc a rezultat un număr de 39 piese, ceea ce dovedește că asimilarea în repertoriul românesc a unor melodii din repertoriul țiganilor s-a făcut prin relații interculturale nediscriminatorii etnic, ci după criterii estetice, protocolare și probabil funcționale. În afara studiului lui Gheorghe Ciobanu dedicat lăutarilor din Clejani, o remarcabilă teză de doctorat condusă de Maestrul Sigismund Toduță, nu cunosc să se fi realizat în România vreo antologie de folclor al țiganilor și nici studii aprofundate de etnologie, etnografie ori etnomuzicologie. Invazia muzicilor orientale și de mahala interlopă nu a putut fi înțeleasă până acum de specialiști. Unii dintre cei ce s-au oprit puțin asupra fenomenului maneliadei postrevoluționare, l-au tratat ca un proces de defulare socio-culturală după cenzura comunismului, ori ca o consecință a politicilor culturale promovate pentru „integrarea europeană a României”, însă nu au văzut, cu superficialitatea caracteristică spiritului lor mercantil, ce se ascunde în spatele acestui fenomen. Majoritatea s-au apropiat de aceste muzici unși bine de paralele porducătorilor de manele, astfel încât, întunecați de culoarea bănăretului ce le umplea buzunarele, au declarat nonșalant că „se poartă”.

Maneliada s-a pornit în mediul urban deja din ultimii ani ai comunismului prin difuzarea prin intermediul studiourilor particulare de înregistrări muzicale ale capitalei și ale centrelor urbane din Banat, apoi din majoritatea orașelor din țară în care s-au multiplicat rapid prin avizare oficială, a cântecelor de mahala cu caracter pornografic, între care existau și manele. Maneliada a terorizat România după Revoluția de la 1989 aproape două decenii și ne apare, în cadrul politicilor culturale, ca o agresiune orientală cu caracter deculturalizant, deznaționalizant, dezromânizant. Funcția magică de făcături a acestor produse muzicale a luat mintea românilor, substituindu-le aproape complet jocurile tradiționale. În România s-a reiterat Sodoma și Gomora.


Aberații ale etnomuzicologiei: maneaua românească

Antologiile folclorice dovedesc că, pe parcursul istoriei, delimitarea stilistică a dansurilor împrumutate sau asimilate de la alte grupuri etnice s-a făcut fără discriminare etnică ori rasială, ci doar în spiritul conservator al relațiilor interculturale diverse de care nu duce lipsă românimea. În istoria muzicii polca și mazurca sunt dansuri de origină poloneză, valsul este dans de origine austriacă, oricâte asemenea dansuri au fost asimilate ori compuse de români. Nu există sintagma polcă românească, ceardaș românesc, vals românesc, cazacioc românesc; fără precizarea originii, dansurile sunt denumite în antologii ca atare, ori cu denominarea originii: poloneză, vals, ungurească, rusască, țigănească, orientală, turcească, cadânească etc. Tot astfel, manela nefiind un joc de origine română ci un joc de proveniență orientală, își păstrează originea și caracterul oriental, fiind denumită ca atare prin numele dansului. „Maneaua românească” ori „maneaua țigănească” sunt aberații etnomuzico-logice impardonabile, textul românesc adaptat sau făcut de diverși maneliști neputând schimba originea și caracterul oriental al dansului.

Că manela a prins cheag și s-a conservat în mediul mahalalelor urbane populate de țigani, aceasta este o consecință socio-istorică demonstrată de specialiști, însă nu se poate afirma că manela a devenit dans țigănesc, cum nu se poate afirma că este dans românesc pentru simplul fapt că melodiilor importate li s-au adaptat texte românești ori țigănești. Manela este un dans oriental asimilat în folclorul țiganilor, iar în ultimii 20 de ani și în folclorul românesc, tinzând să substituie jocurile românești în mediile de penetrare.

Departe de a fi ultranaționalistă, nu pot agrea muzici impuse prin teroare fonică, prin excesiva reclamă de piață ori prin obstrucționare profesională a criticilor opozanți. Că maneliada a fost un val de invazie culturală dirijată subteran de politici deculturalizante și de politici demografice inumane pe plan mondial sub lozinca toleranței pentru integrare europeană, a luptei împotriva rasismului etc. este o certitudine, consecințele fiind vizibile la tot pasul și necomentabile în cadrul lucrării de față. Dacă se face un sondaj în sate și în orașe la români, întrebându-i ce jocuri românești știu juca, puțini vor răspunde enumerând și demonstrând altceva decât horă, sârbă și manele, ori numai manele. Aceasta dovedește ușurința cu care poate fi manipulată în fel și chip marea masă a poporului indiferent de rasă ori de nația căreia îi aparține, dovedește ușurința cu care se părăsește o tradiție pentru a ține pasul cu moda ori pentru integrare într-o altă comunitate în vederea supraviețuirii și mai dovedește lipsa unei educații muzicale elementare.

Așa cum în antologiile de folclor românesc din perioada anilor 1900-2000 este prezentă țigăneasca ori țigănescul ca jocuri asimilate în colectivitățile în care românii conviețuiesc cu țiganii, așa vor putea figura în antologiile viitoare de folclor multietnic și manele, alături de jocuri românești, ungurești, nemțești, arabe, chinezești, hinduse, braziliene ori argentiniene ș.a.m.d., în măsura în care își dovedesc valoarea socio-culturală. Fiind izvor de inspirație pentru compozitorii europeni și extraeuropeni din secolele anterioare, muzica orientală le va putea furniza printre sursele de inspirație și manele.

Cât din șuvoiul producției de „manele” va rămâne după cernerea valorilor, rămâne de văzut… Mă întreb, însă, dacă în memoria colectivă, după ce va trece taifunul maneliadei și se vor limpezi apele culturilor tradiționale, manela va rămâne cu denumirea dansului, sau va primi și denumiri definitorii ale originii: turceasca, orientala, arăbeasca, „țigăneasca” etc, ori se va șterge total, ca jocurile românești.

Să ne amintim proverbul: Apa trece, pietrele rămân. Parafrazându-l, putem conchide: Moda trece, folclorul rămâne. Atenție, români!

Copyright: cIMeC – 2008