Constanţa CRISTESCU Cronica muzicală on-line     HOME
Africa de Sud în amintirile Violetei Dinescu
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 7 decembrie 2009)
compozitoarea Violeta Dinescu În cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu” am cunoscut-o personal pe compozitoarea Violeta Dinescu, pe care am provocat-o la diverse discuţii profesionale. Am aflat, printre altele, că avusese o experienţă ieşită din comun între muzicienii din Africa de Sud şi i-am solicitat un interviu în acest sens. Răspunsul său, plin de ramificaţii, este incitant pentru cei ce sunt interesaţi să descopere marea civilizaţie a Africii acum, la începutul mileniului III, când se deschid minţile spre un umanism lipsit de prejudecăţi rasiale, însetat de cunoaştere culturală nediscriminatoare la nivel global. În ţara noastră nu există deocamdată nici o instituţie de cultură sau de cercetare academică a cărei activitate să fie profilată pe africanologie şi pe promovarea culturii, artei şi a tradiţiilor africane. Africanii, cu înţelepciunea şi modestia lor exemplară ce sfidează toate civilizaţiile lumii, nu au căutat să-şi impună culturile agresiv, cum au făcut-o multe popoare şi grupuri etnice, ci s-au afirmat în lume cu discreţie şi onestitate prin ceea ce au mai valoros, conservându-şi taina permanentei renaşteri din propriile izvoare, nesecate de secolele de oprimare rasială şi de jaf.

Aţi fost invitată pentru diferite schimburi de experienţă profesională la diferite universităţi din lume, ca de exemplu în Africa de Sud şi SUA. Pentru că relaţiile muzicale cu SUA sunt frecvente, aş dori să detaliaţi experienţa avută în Africa de Sud. În acest scop, vă rog să precizaţi perioada când aţi fost invitată în Africa de Sud şi cu ce ocazie. Care au fost activităţile desfăşurate în această ţară, cu ce impresii şi cu ce experienţă v-aţi întors de acolo? Ce impresie v-a făcut sistemul de învăţământ universitar din această ţară?


În anul 1987 am fost invitată la International Eisteddfod of South Africa-Johannesburg.
Acolo am primit 7 premii deodată în secţii diferite ale concursului de compoziţie care avea 7 secţii. Au fost 5 premii I şi 2 premii II. Din acest motiv mi s-a acordat şi pocalul festivalului din acel an (minunata piesă de artă din metal preţios) şi am fost invitată să particip nu numai la festivalul care a durat 3 săptămâni, ci să vizitez universităţi în toată ţara, de la Johannesburg până la Cape Town).
Cu toate că a trecut atâta vreme, amintirile sunt foarte vii.
Festivalul are loc la marginea capitalei Johannesburg, pentru că este nevoie de foate mult spaţiu. Am fost acolo, în acel loc larg, chiar de la început. Am fost dusă ca să văd modul în care ia fiinţă festivalul; aceasta pentru că organizatorii doreau foarte mult să fiu martoră la evenimente cât mai multe.
Am fost martora atâtor aspecte necunoscute atunci în afara Africii de Sud, încât aş putea scrie un roman. A fost spectaculos ce am văzut. În scurt timp au fost construite corturi uriaşe care să poată cuprinde de la câteva sute la 2.000 de spectatori. Cortul unde a avut loc secţia de folclor cuprindea 2.000 de locuri.

Mai întâi despre Festival: este cel mai mare din emisfera sudică şi cuprinde foarte multe secţii.
Concursul de compoziţie – dupa cum am spus – are 7 secţii: muzică de cameră (solo, cvartet, ansamblu), cor, piese cu voce şi orchestră ş.a.m.d. Este de fapt o parte a festivalului uriaş unde au fost invitaţi muzicieni renumiţi din toată lumea, orchestre, coruri, ansambluri... Şi mai ales formaţii de muzică tradiţională (folclor nu se mai foloseşte aici ca termen, pentru că are o conotaţie negativă. S-a stabilit în anii ’80, după cum îmi amintesc, la un congres care a avut loc în SUA). Şi dansuri!
Această parte a festivalului a fost spectaculoasă. Acolo m-am concentrat în timpul celor 3 săptămâni.

Din păcate, eu nu mai am legătură cu ei din anii ’90... când s-au întrerupt legăturile din multe cauze. Eu m-am tot mutat. Am reînceput vizitele în România, la familie., iar în Africa de Sud neliniştile au crescut... etc. Menţionez că nu putea veni nimeni din ţările comuniste; era interzis pentru că nu existau legături la nivel de stat cu Africa de Sud. Venirea mea acolo a fost dramatică în sensul pur al cuvântului – o istorie de Agatha Christie...

Partea de FOLCLOR, după cum v-am spus, a fost nemaipomenită. Aş putea povesti încontinuu mult; ceva spectaculos, parcă ireal.
Ultima formaţie care s-a prezentat a fost cea a ZULU, populaţie din sud estul Africii de Sud. Erau numai bărbaţi, şapte erau în spate pe scenă şi băteau ritmuri complexe la nişte instrumente uriaşe (un fel de gran cassa – tobe mari), care erau puse perpendicular pe sol şi erau 'bătute' cu ambele mâini dintr-o parte şi din alta. Cei 7 erau perfect coordonaţi.
Sub aspectul relaţiei Informaţie – tautologie, băteau acelaşi ritm, iar funcţia era copleşitoare: nu numai tare, ci se umplea spaţiul de acele bătăi. Pulsa până adânc în pământ !
O grupă de bărbaţi (cel puţin 13 din amintirea mea) dansau pe scenă un dans foarte straniu, cu gesturi nevăzute de mine niciodată, nici de atunci până azi.
Din când în când, coordonaţi perfect cu 'TOBELE MARI', se aruncau, adică săreau întâi foarte sus şi apoi aterizau toţi deodată. În aer deveneau figuri geometrice perfecte... adică spatele paralel cu pământul, fiind aşa de sus şi aterizând de atât de sus, încât impactul la întâlnirea cu pământul era zguduitoare din toate punctele de vedere. Parcă te durea când vedeai şi auzeai sunetul. Vibraţia împreunată cu sunetul tobelor atingea limita posibilului.
Nu se poate vorbi de element estetic al dansului. Se pare că ei (ZULU) au numai dansuri războinice.
Prezenţa lor a fost ultima în program, pe scenă.
La ropotele de apluze care nu se mai terminau a apărut şi un alb micuţ, cam la jumătatea celorlalţi ca dimensiune – atunci se putea vedea ce uriaşi erau ZULU –, care, în cele din urmă (albul) a fost ridicat ca un fulg de negri şi atunci, ropotele de aplauze s-au înteţit.
Am fost curioasă şi am întrebat cine era omuleţul alb aclamat de toţi atât de lung şi am aflat că era vorba de arhitectul care a reuşit să construiască scena astfel încât să nu se dărâme la dansul ZULU.
Era bine cunoscut că aceştia dansau până se rupea tot sub ei şi erau nevoiţi să renunţe. Era, deci, o mare pierdere dacă ZULU lipsea din festival, căci după cum am spus, festivalul era anual şi erau participanţi prezenţi în festival nu numai din Africa, ci şi din alte continente.

Apoi am fost invitată în diferite universităţi. Sistemul de învăţământ, pe atunci, era 'ancorat' la cel american şi cuprindea specialităţile clasice la mai toate universităţile, care erau ierarhizate în universitaria de la modeste la de elita, ce erau foarte scumpe. Compoziţia se studia foarte bine. Există o lume a compozitorilor din păcate aproape necunoscută în Europa. Am cunoscut mulţi compozitori, am ascultat muzica lor şi mi-a plăcut mult.
Am venit încântată de frumuseţea acestei ţări atât de blamată la vremea aceea şi de o atmosferă care nu era atât de încărcată pe cât era ea prezentată în mass-media. Au urmat apoi evenimente dramatice, după cum ştim... Am rămas cu dorinţa revenirii în Africa de Sud, acea ţară miraculoasă şi nemaipomenită, pe care nu încetez să o iubesc.

Am sondat şi eu diverse situri universitare şi, printre ele am descoperit unul care ne oferă un model demn de urmat în învăţământul universitar românesc. În Africa s-a impus şcoala etnomuzicologică creată prin cercetările temerare ale americanului Hugh Tracey începând din anul 1929, personalitate contemporană cu fondatorul etnomuzicologiei româneşti Constantin Brăiloiu, cu Bela Bartók şi cu alţi mari fondatori de ştiinţă ai lumii. Instituţionalizată prin fondarea în anul 1954 a International Library of African Music (ILAM), cercetarea tradiţiilor muzicale africane de pe tot continentul are continuitate până în zilele noastre, când această instituţie a fost integrată oficial în Universitatea Rhodes, în care funcţionează o strălucită facultate de muzică cu o secţie de etnomuzicologie, având o programă excelentă de studiu continuu etapizat ce se întinde pe durata a patru ani. Universitarii beneficiază, astfel, de marele patrimoniu achiziţionat de ILAM pe parcursul a opt decenii de culegeri, transcrieri, antologări şi sistematizări continui, publicate prin cele mai moderne mijloace ale contemporaneităţii mondiale.
În condiţiile în care în România disciplinele de predare a folclorului în universităţi se subţiază până la desfiinţarea completă, domeniul etnomuzicologiei fiind aproape complet desfiinţat de amatorismul comercial, în marile universităţi din lume se dezvoltă facultăţi de etnomuzicologie, formatoare de specialişti profesionişti capabili să protejeze şi să valorifice marile tradiţii muzicale cu responsabilitate şi respect. Exemplul african este edificator, după cum este edificatoare renaşterea şi clădirea culturilor naţionale africane din propriile izvoare la nivelul mileniului III.

Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009