Constanţa CRISTESCU Cronica muzicală on-line     HOME
Compozitoarea Violeta Dinescu despre sine
(Constanţa Cristescu, muzicolog – 15 octombrie 2009)
Violeta Dinescu Cu ocazia concertului din 6 octombrie care a deschis stagiunea concertelor săptămânale de muzică românească organizate de Muzeul Naţional George Enescu la Palatul Cantacuzino, ce ne-a oferit un splendid portret muzical al compozitoarei Violeta Dinescu, i-am solicitat distinsei Doamne a muzicii româneşti un interviu despre sine. Destul de incomod, pentru că am pus-o faţă în faţă cu sine însăşi, provocând-o să-şi autodefinescă personalitatea componistică şi nu doar atât. Aceasta pentru că Violeta Dinescu desfăşoară şi o prestigioasă activitate ştiinţifică şi didactică în Germania, la Oldenburg, unde promovează cu perseverenţă şi cu înţelepciune valorile artei şi ştiinţei muzicale româneşti.

Aţi putea defini câteva coordonate generale ale creaţiei Dvs. ?

După cum ştim, nu este uşor să ne desprindem de noi şi să privim din depărtare, aşa încât să definim corect coordonate generale. Voi încerca să le enumer, cu rugămintea să mă întrebaţi mai precis ce nu vă este clar. Aş putea începe cu evocarea timpului în care am devenit treptat compozitoare... spun treptat nu întâmplător.

Am început să cânt la pian de la 4 ani şi jumătate şi nu a trecut mult timp – am început să mă 'joc' pe clape cu plăcerea de a descoperi noi sonorităţi.
Copiii fac aceste gesturi dintr-un impuls cât se poate de natural... din păcate, adeseori se stinge acest impuls din diferite motive...
A trecut timpul şi nu am părăsit niciodată nevoia aceasta de a găsi sonorităţi , dar nu mi-am imaginat că ar putea deveni mai mult decât o joacă.

După şcoala începută la Buzău (unde am urmat şi şcoala de muzică – paralel cu cea generală) am continuat (în clasa a 3-a) studiul la Liceul George Enescu din Bucureşti.

Tatăl meu m-a transferat (fără voia mea) la Liceul Lazăr unde am dat bacalaureatul la real (clasa specială de matematică).

M-am înscris la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” – secţia teoretică- cu intenţia să studiez muzicologia, iar apoi să continui studiul la altă Facultate pentru a deveni inginer de sunet... (plan influenţat de tatăl meu, care dorea să am o meserie 'normală'.
După primul an trebuia dat un nou examen pentru a defini studiul – muzicologie, dirijat sau compoziţie.

Profesorul meu de contrapunct – compozitorul Liviu Comes, care era decan atunci, m-a sfătuit să urmez compoziţia...convingându-mă rapid (după lungi proteste ale mele) prin următorul comentariu:
«este mult mai natural să înţelegi o muzică după ce tu insăţi ai încercat să scrii ceva... »
Tot dânsul a avut (fericita idee pentru mine) iniţiativa să mă trimită la Myriam Marbe.
A urmat o vreme în care scriam cu bucurie, timp în care am descoperit minunea studiului folclorului sub îndrumarea minunatei Emilia Comişel, cu care am făcut nenumărate cercetări pe teren... cochetând chiar cu ideea de a deveni folcloristă, . având în gând acelaşi plan. Apoi a urmat o vreme de 'tranziţie', aş numi-o, iar când am simţit că nu se mai poate altfel decât să ramân la această formă de activitate, am început să am prbleme muzicale existenţiale ... le-aş numi . adică: Îmi împiedicam uşurinţa de a scrie ceva cu gândurile şi temerile că nu mă exprim cu un limbaj personal...

Şi abia acum încep să vă răspund la întrebare:
Încercând definirea unui limbaj personal am început prin a căuta sensurile organizărilor pietrelor de construcţie muzicală şi a 'medita' asupra rădăcinilor... Aceste meditaţii sunt de fapt la început retroactive.

M-a ajutat studiul din liceu unde am învăţat (profesori deosebit de buni) ... responsabilitatea folosirii cuvintelor (deci a materialului sonor) şi proiectarea lor după un sistem logic...
Aşa am început să-mi caut un 'covor imaginar' pe care se pot desfăşura gesturile muzicale.
Datorită sorţii am avut ocazia să mă exprim în nenumărate forme.
Începând cu perioada din Bucureşti, după studiul din conservator, când muzicieni extraordinari m-au rugat să scriu pentru ei şi apoi în afara ţării, unde s-a întâmplat la fel.

Aşa am coordonate destul de bogate pe care le pot enumera:
de la muzica de cameră (solouri pentru aproape toate instrumentele, ansambluri în diferite combinaţii) până la piese pentru orchestră mare, de la muzica pentru scenă (opere, balete) până la muzica experimentală.

Raportat la şcoala componistică de la Bucureşti, în care v-aţi format, ce a însemnat pentru Dvs. activitatea didactică şi componistică în Germania ?

În primul rând doresc să menţionez că singura profesoară de compoziţie pe care am avut-o a fost Myriam Marbe.
Când am fost întrebată în Germania dacă nu aş dori o bursă pentru studiul compoziţiei în Germania am refuzat-o, pentru că am ştiut că nu doream pe nimeni altcineva în această funcţie pentru mine.
Asta nu înseamnă de loc că nu am simţit şi nu simt în continuare necesitatea comunicării cu ceilalţi compozitori. De aceea am şi dezvoltat diferite strategii de comunicare, cum le-aş numi, de ex: Komponisten Colloquium iniţiat de mine din 1996 la UNI Oldenburg.
Despre activitatea didactică pe care am început-o încă de la venirea mea în Germania (1982), pot spune că am schimbat treptat metoda... aş spune generic...adică am constatat că nu pot continua aşa cum mi-aş fi dorit metoda prin care eu însămi am fost instruită în România.
Este mult de explicat . în orice caz, am o amintire vie a profesorilor care m-au / ne-au îndrumat în România şi am recunoştinţă pentru felul în care mi-au transmis atitudinea faţă de fenomenul muzical.

Personalitatea profesoarei Dvs. v-a marcat, cred eu în privinţa rafinamentului coloristic şi poate şi în alte direcţii. Care ar fi acelea? Specializarea postuniversitară?

La această întrebare am răspuns în parte deja. Aş dori să adaug: în mod surprinzător poate pentru Dvs., aş putea spune că d.p.d.v. Informaţie, de la Doamna Marbe am primit cel mai puţin. Meşteşug, în sensul strict al cuvântului, am învăţat mai mult de la orele de armonie, contrapunct, orchestraţie, instrumentaţie, folclor, analiză de forme, chiar şi istoria muzicii... cum de altfel trebuie să se întâmple.

Myariam Marbe a avut un impact extraordinar nu numai în viaţa mea ci şi în cea a elevilor ei. Nu întâmplător există mulţi compozitori care au învăţat de la Myriam Marbe.
Încerc să explic în ce constă acest lucru:
Myriam Marbe nu ne învăţa cu tot dinadinsul ceva, mai degrabă zăbovea să înţeleagă ce e cu noi, ce dorim, ce gândim, ce simţim şi apoi să ne lase să spunem ce aveam nevoie de spus. Aşa se explică faptul că muzica celor din clasa dânsei suna foarte diferit : romantic, clasic, impresionistic, altfel . etc...
În afară de asta Myriam Marbe avea un fel autentic de a ne face să simţim dimensiunea naturală a sunetelor, adică, mai exact, să ne sensibilezeze la ascultarea pulsaţiei de viaţă a unui sunet sau a unor grupuri de sunete, astfel încât ele să fie capabile să creeze viaţa, aş putea spune . şi nu întâmplător. Am spus un sunet, căci un singur sunet poate să devină o lume de sunete...

Totuşi, nu aţi avut maeştri de compoziţie în Germania?

După cum am spus deja, niciunul...cu toate că d.p.d.v. strategic era atunci o greşeală. Am fost sfătuită să mă duc la anumite clase de compoziţie. Tocmai pentru a avea ocazia prin această poziţie să pătrund mai repede în lumea muzicală de aici (Germania). Aceste comentarii m-au făcut şi mai mult să mă feresc şi să prefer libertatea neaparţinerii la un grup sau subgrup. În afară de asta, după cum v-am spus, nu am simţit nevoia. Myriam Marbe ne-a învăţat să intrăm în lumea noastră interioară, unde cu siguranţă simţi dacă vrei să simţi ce e adevart şi ce nu este eseţial şi în creaţia muzicală.

Cum evaluaţi mişcarea componistică europeană, mondială şi românească actuală?

Greu de spus în câteva cuvinte... adică fie se scrie un roman fleuve, fie găsesc o explicaţie telegrafică. O prefer pe a doua.
Pe plan european şi în afara Europei se poate spune că de multă vreme au început să dispară graniţele între lumile atât de strict definite până acum . din ce în ce mai straşnic începând cu vremurile în care nu era vorba de MUZICA GREA şi MUZICA UŞOARĂ, cum se spune în România.
Deci de multă vreme se poate spune că avem de-a face cu fenomenul osmotic de ştergere a acestor graniţe.
Muzica românească are privilegiul de a avea o rădăcină, sau mai bine zis rădăcini proaspete, pe de o parte muzica scrisă - să spunem aprox. 150 de ani - dar şi adânci, atât de adânci, încât au avut în nenumărate rânduri puterea de a trece prin momente de secare, dar au găsit modalităţi de transformare sau revitalizare. Mă refer la muzica tradiţională – folclor - şi muzica religioasă.

O viziune introspectivă a unei mari compozitoare ce s-a afirmat cu personalitate artistică atât în lumea germană pe care a cucerit-o şi a convins-o să o accepte şi să o recunoască, cât şi a unei profesoare cu experienţă didactică, ce şi-a analizat cu ascuţit spirit de observaţie beneficiile şcolii componistice pe care nu a vrut să o trădeze nici protocolar, nici conjunctural.
Se poate spune că avem în faţă o personalitate a cărei demnitate profesională şi umană s-a impus fără compromisuri atât în lumea din care a plecat şi în care se întoarce mereu cu noi creaţii şi realizări – România -, cât şi în lumea în care s-a stabilit – Germania.

Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009