Mănăstirea este situată în mijlocul cadrului pitoresc de coline împădurite, bucurându-se de avantajul natural al unui sol denivelat. Este cel mai important complex monahal din Valahia (Muntenia), fiind ridicat după tipicul marilor mănăstiri de pe muntele Athos, organizat în jurul catoliconului izolat de propria-i incintă, lângă care se află un rând de schituri. În cazul Mănăstirii Horezu, structura complexului urmează modelul regulat al stilului renascentist, impunând o anumită simetrie pe axa est - vest: biserica mare în centrul incintei, paraclisul situat deasupra refectoriului şi în exterior - în partea de răsărit - „Bolniţa”, iar în partea de apus schitul „Sfântul Ştefan".
           Pentru a completa structura nord-estică în formă de cruce, a fost înălţat schitul „Sfinţilor Apostoli", iar spre sud-est a fost ridicată Biserica “Sfinţilor Îngeri”.
           Catoliconul are la bază un plan triconc, cu un pronaos foarte larg - o interpretare originală, după cum se consideră, a modelului Mănăstirii Argeş, înălţată la porunca domnitorului Neagoe Basarab (1512-1517). Biserica este prevăzută la vest cu un pronaos exterior deschis.
           O piesă remarcabilă este cadrul porţii de la intrarea în pronaos, sculptat în piatră, împodobit cu motive vegetale, model care avea să fie îndelung folosit mai târziu, în arta decorativă a secolului al XVIII-lea.
           Pictura interioară (a pronaosului) dezvăluie un extraordinar registru inferior dedicat în întregime imaginilor votive: Constantin Brâncoveanu cu soţia şi cei unsprezece copii şi domnitorii valahi din vremurile mai vechi, Basarabii şi Cantacuzinii. Peretele dinspre răsărit al pronaosului exterior este în întregime decorat cu o magnifică frescă a „Judecăţii de Apoi”.
           Iconostasul din lemn sculptat reprezintă o piesă extrem de valoroasă datorită faptului că s-au păstrat icoanele originale.
          Paraclisul este aşezat deasupra refectoriului şi urmează un plan rectangular, cu o turelă ridicată deasupra naosului şi cu un pronaos exterior deschis. Pictura interioară este opera pictorilor Preda şi Marin. Iconostasul paraclisului este, de asemenea, cel original.
          Reşedinţa domnească, aflată în partea de sud-est a incintei, urmează un plan cu două niveluri: pivniţele formate de perechile de travee cu bolţi sferice şi, deasupra reşedinţei, sălile de ceremonie boltite şi susţinute de coloane sculptate în piatră.
          Spre sud, „foişorul” lui Dionisie Bălăcescu, desăvârşit de meşterul Iosif, reprezintă prin ornamentele sale sculptate stadiul final - post-brâncovenesc - al complexului.
          Chiliile cu două niveluri sunt precedate de galerii arcuite al căror ritm scoate în evidenţă linia clasică a complexului.
          Biserica „Bolniţei” cuprinde altarul, naosul rectangular şi pronaosul exterior deschis. O temă neobişnuită apare în programul iconografic al nartexului exterior, respectiv „Viaţa bunului călugăr”.
          Schitul „Sfinţii Apostoli" a păstrat, de la ctitorirea sa, numai biserica cu acelaşi hram. Ea deţine un remarcabil altar din trei părţi (după tipicul mănăstirilor de pe muntele Athos). Programul iconografic este puternic marcat de concepţia teologică monastică a stareţului Ioan.
          Biserica schitului „Sfântul Ştefan" are un contur deosebit de armonios. Meşterul zugrav al acestui edificiu este Andrei.
          Biserica „Sfinţii Îngeri" poate fi singularizată ca parte a acestui vast complex mănăstiresc domnesc datorită noului său tip de portret votiv, anume portretul de grup al familiei din mica boierime, cea a lui Dionisie Bălăcescu, ctitorul monumentului.
          Fiecare din aceste mici lăcaşuri de cult, active încă, şi-a păstrat iconostasele şi piesele de mobilier originale.
          Merită a fi menţionată şi încăperea care adăpostea biblioteca în vremea domnitorului Brâncoveanu, deoarece poartă o inscripţie în greaca veche, care încă se mai află deasupra intrării.

           Mănăstirea a fost ctitorită în 1690 şi a fost bogat înzestrată de către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Acest domnitor luminat, împreună cu familia sa, a ridicat, uneori reconstruind pe fundaţii deja existente, nenumărate mănăstiri şi biserici pe care le-a împodobit cu picturi murale, cu icoane aşezate pe iconostasuri somptuoase, cu mobilier, argintărie şi broderii religioase. Exemplul său a fost urmat de către boieri şi înalte feţe bisericeşti care obişnuiau să înalţe lăcaşuri de cult. Stilul artistic al epocii sale s-a caracterizat printr-o mare unitate şi poartă numele de „artă brâncovenească”, un epitet atribuit întregii perioade în care a trăit.
          Biserica principală a mănăstirii (catoliconul), având ca patroni pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost începută în 1690 şi terminată în 1692, conform inscripţiilor votive. Lucrările s-au desfăşurat sub îndrumarea meşterului zidar Manea, a cioplitorului în piatră Vukaşin Karadja şi a tâmplarului Istrate, ale căror portrete sunt zugrăvite în pictura exterioară a pronaosului. Pictura interioară, finisată în 1694, a fost realizată de un grup de zugravi sub îndrumarea artistului grec Constantin, stabilit în Valahia şi care a fondat şcoala de pictură murală şi de icoane organizată la Horezu.
          În acelaşi timp cu impunătoarea biserică a fost construită şi incinta, înzestrată în interior, la sud, vest şi nord de reşedinţa domnească, cu chilii dublu etajate, cuhnii şi alte construcţii anexe. La început, intrarea în mănăstire a fost amplasată în centrul aripii vestice a incintei, acolo unde se află paraclisul, dar mai târziu, înainte de 1750, a fost închisă şi transformată în refectoriu, accesul fiind permis prin coridorul boltit de sub clopotniţa din aripa sudică.
          În 1753 stareţul mănăstirii, Dionisie Bălăcescu, a ridicat „foişorul” care-i poartă numele.
          Paraclisul, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", a fost ridicat în 1696.
          Biserica Bolniţei constituie de fapt un complex mai restrâns, care cuprinde Biserica „Adormirea Maicii Domnului" şi spitalul numit „foişor”, acestea fiind ctitorite între 1696 şi 1699 de către Maria Doamna, soţia lui Constantin Brâncoveanu. Schitul „Sfinţilor Apostoli" se datorează iniţiativei lui Constantin Brâncoveanu (fiul şi moştenitorul cu acelaşi nume, al domnitorului), cu bani împrumutaţi de la stareţul mănăstirii. Biserica a fost construită în 1698 şi pictată în 1700.
          Schitul „Sfântul Ştefan" a fost înălţat cu sprijinul lui Ştefan Brâncoveanu, cel de-al doilea fiu al domnitorului, în jurul bisericii cu acelaşi hram.
          Biserica „Sfinţilor Îngeri" a străvechiului schit de la Ţigănia reprezintă ctitoria din prima decadă a secolului al XVIII-lea, a obştii monahale din Horezu, interiorul bisericii fiind pictat în 1753 din iniţiativa stareţului Dionisie Bălăcescu. În prezent funcţionează ca biserică sătească (Romanii de Jos).
          Mănăstirea a avut mult de suferit de pe urma războiului turco-austriac din 1716-1718, ca şi de pe urma celui turco-ruso-austriac din 1787-1792, când au fost ridicate construcţiile exterioare ale incintei principale.
          Cu ocazia restaurărilor din 1872, câteva corpuri de chilii triplu etajate au fost înfiinţate în aripa de sud-vest a incintei principale.

           Motivele pentru care se consideră că bunul îndeplineşte criteriile de patrimoniu cultural, laolaltă cu o evaluare comparativă a bunului (dacă este cazul) în raport cu alte bunuri de factură similară, sunt prezentate mai jos:
           Criteriul I. Complexul Mănăstirea Horezu reprezintă o capodoperă a stilului brâncovenesc, o excelentă sinteză artistică. Se remarcă prin puritate şi echilibru arhitectural, prin bogăţia de ornamente sculptate, prin viziunea compoziţională de inspiraţie religioasă, prin portretele votive şi elementele decorative pictate.
           Criteriul II. Mănăstirea Horezu a constituit un important şi înfloritor centru de cultură. Şcoala de pictură de la Horezu a marcat pictura românească a secolului al XVIII-lea (pictura murală şi de icoane). Reprezentanţii acestei şcoli au lucrat atât în Valahia, cât şi în Transilvania. Biblioteca mănăstirii a avut, la rândul său, un rol cultural important în întreg spaţiul ortodox.
           Criteriul III. Prin arhitectura, sculptura şi pictura sa, Mănăstirea Horezu constituie unul din cele mai reprezentative monumente ale epocii brâncoveneşti, perioadă de mare înflorire culturală în Valahia. Este cel mai vast şi somptuos complex monahal din cele ridicate în sud-estul Europei la sfârşitul secolului al XVII-lea.

           Restaurarea ştiinţifică a contribuit la menţinerea bunei stări de conservare a complexului Mănăstirii Horezu, la păstrarea intactă a valorilor sale şi, în acelaşi timp, la asigurarea continuităţii lor.
           Conservarea monumentului în cele mai bune condiţii este asigurată prin legislaţia privitoare la protejarea monumentelor în România.

           Restaurarea condusă de Direcţia Monumentelor Istorice a pus în valoare şi a conservat toate valorile artistice originale ale complexului monahal de la Horezu, fără a le modifica. Unitatea lui stilistică a fost integral conservată, dat fiindcă elementele adăugate ulterior, câteva cu o valoare specială, se încadrează armonios în restul ansamblului. Alte garanţii de autenticitate sunt: pictura murală, foarte bine păstrată în starea sa iniţială, inscripţiile pictate şi sculptate, piesele inventarului mobil original: iconostasuri, obiecte liturgice, candelabre, icoane etc.