CIMEC.RO
Biblioteca digitală CIMEC
I.L. Caragiale

Grigore Păucescu

I.L. Caragiale

Deși om politic, deși avocat, Grigore Păucescu era mare amator de literatură și de artă și cultiva cu căldură prieteșugul artiștilor și literaților. Afară de articole de studiu și de niște fragmente de traduceri din Eneida lui Virgiliu, de care era pasionat, el nu a scris nimic. Nu scria, și tocmai pentru aceasta, poate, era unul din cei mai rafinați cunoscători: judecata lui era totdeauna sigură, și, oricât ar fi fost în fond de nefavorabilă, totdeauna era îmbrăcată în formule blânde și amabile. Găseai întotdeauna la Păucescu cele două mari favori, de care un literat are atâta nevoie: multă atențiune și judecată dreaptă. Astfel, nu puțin am folosit din convorbirile cu acest bun prieten. Este un spirit incapabil de judecăți extreme, fiindcă avea o inimă și un temperament incapabile de patimă. Niciodată Păucescu nu s-ar fi orbit de vreun curent exclusiv de școală; niciodată n-ar fi scăpat din vedere calitățile, slăbiciunile sau greșelile unei lucrări, târât de unisonul vreunui cor de ucenici, dresați de cine știe ce magister. Și dacă niciodată n-ar fi prețuit vreo lucrare după banderola și ștampila de control a vreunei direcțiuni literare, cu atât mai puțin ar fi fost în stare să disprețuiască o lucrare pentru că ei i-ar fi lipsit acele testimonii de liberă trecere. Păcatul nenorocit care domnește în literatura noastră, așa de nenorocită și fără acest păcat, și care consistă în a clasifica producerile literare după grupuri, de găști interesate, după simpatii personale și după asociațiuni de asigurare mutuală a admirațiunii între mici vanitoși, decernând testimonii de talent, ori pronunțând hotărâri de incapacitate deosebiților noștri scriitori — acest păcat nu l-a putut vreodată atinge pe Păucescu, fiindcă el era un amator sincer și luminat, iar nu un sectar cu spirit îngust și pasionat. Foarte cult, dar fără nici o falsă pompă de erudițiune; deși având un statornic criteriu, spiritul lui era lipsit de orice pretenții de sistemă. De aceea, prieteșugul lui era un noroc pentru un literat: talentul adevărat, indiferent de origine, de școală sau sistemă, găsea la Păucescu stima ce i se cuvenea. Dar, ceva mai mult; în afară de spiritul lui delicat și cult, în afară de calitățile lui intelectuale, el mai avea încă un dar mare, care trebuia să ne facă pe noi, literații, nu numai să-l stimăm, ci să-l și iubim mult: avea un caracter de o gingășie și de o afabilitate exemplară, o sensibilitate sufletească de elită. El simțea cât suntem noi, literații, de răniți în amorul nostru propriu, când vedem cum trecem de nesocotiți în societatea românească, și cât de puțin ni se ia în seamă concursul ce-l dăm la dezvoltarea patriei și națiunii noastre. El înțelegea bine că noi trebuie să avem în fundul sufletului un sentiment ascuns de mâhnire, văzând cum forțe intelectuale inferioare, exercitate în cariere mai lucrative, se bucură de o covârșitoare importanță socială față cu noi și munca noastră. Astfel, omul cu sufletul superior se simțea dator să ne mângâie unde ne doare, să ne facă să uităm, măcar la el acasă, nedreptățirea ce o sufeream pretutindeni aiurea. Când un literat, ori un artist, intra în casa lui Păucescu, era întâmpinat cu acea înaltă considerațiune, cu acele distinse maniere, cu acea dragoste francă și fără afectare cu care este întâmpinat omul de talent în saloanele celui mai cult, mai demn și mai omenos aristocrat, într-un cuvânt cu onorurile datorite unui nobil din partea unui nobil. Pe câtă vreme, adesea, în casa și la masa unui literat de profesiune, stau în frunte oamenii de afaceri, magistrații și șurubarii politici, avocații influenți, iar talentele servesc să decoreze coada mesei și ungherele, unde nu se mai găsesc scaune, — la Păucescu, literații au stat totdeauna la locurile de onoare. Aceasta pot s-o spună toți câți au avut norocul prieteșugului lui Păucescu, prieteșug care a fost pentru mine, îndeosebi, o mare favoare. Un așa prieten prețios pentru literatura și arta românească, cu greu vor mai găsi artiștii și literații noștri. Despre morți, numai bine ! De câte ori nu ne supunem cu oarecare silă acestui bătrân și frumos adagiu moral. Iată însă mortul, despre care, în adevăr, din toată inima zic numai bine: era așa de bun om, încât altceva, nu poate nimeni zice nici gândi despre dânsul !

[Epoca, III, nr. 446, 8 mai 1897]