CIMEC.RO
Biblioteca digitală CIMEC
I.L. Caragiale

Cuvântul „colectivitate”

I.L. Caragiale

D-l Eug. Stătescu, într-un discurs pe care l-a ținut odată la Târgoviște înaintea alegătorilor d-sale, făcându-și profesia de credință, a zis între altele că d-sa „face parte din acel partid, din acea colectivitate, a cărei cea mai înaltă expresie este domnul I.C. Brătianu”. Cuvântul colectivitate, cu înțelesul politic de partid, a fost o invenție foarte fericită și astfel a și rămas, grație slăbiciunii de inventivitate a adversarilor partidului de la putere. De cum l-a rostit d-l Stătescu, cuvântul colectivitate a fost cu căldură îmbrățișat de toate gazetele opoziționale: „A ! colectivitate ! Bun ! Bine că spuneți singuri, bine că mărturisiți înșivă că sunteți o colectivitate. Care va să zică sunteți o colectivitate ? A ! A ! A ! Auzi colectivitate !” Și după aceea, colectivitate în sus, colectivitate în jos, ce minunată descoperire și ce spirituală întrebuințare se face cu dânsa ! Nu e gazetă de opoziție care să nu conțină acest cuvânt în orice număr măcar de zece ori pe fiecare coloană. Să vedem ce grozăvie însemnează acest cuvânt. Dacă zice cineva curat și simplu acest cuvânt el însemnează o grămădire la un loc de mai multe lucruri de același fel, luate ca obiect în totalitatea lor. Atât și nimic mai mult. Aplicat la politică înseamnă deci o sumă de oameni, care ca vederi politice sunt înțeleși, și prin urmare lucrează în viața publică cu o disciplină convenită spre scopul de a căpăta și păstra puterea, adică cu alte cuvinte: orice colectivitate de acest fel este un partid politic, și orice partid politic nu poate fi decât o colectivitate. Astfel, precum partidul „a cărei cea mai înaltă expresiune este d-l I.C. Brătianu este o colectivitate”, asemenea și vechii-conservatori și consorțiul lor sunt o colectivitate, a cărei cea mai înaltă expresiune este d-l G. Vernescu. Dacă însă gazetele opoziției pe lângă cuvântul acesta faimos, mai atârnă și epitete bombastice de rea calificare, cuvântul nu-și schimbă el însuși înțelesul. Dacă, de exemplu, se zice: „tiranica, vitrega, infama colectivitate”, colectivitatea rămâne tot cu același înțeles în sine însuși: ea, independent de calificativele ce i le dă gazetarul, nu înseamnă decât „un partid politic”. Dacă se dă însă într-un chip fals cuvântului colectivitate un înțeles altul decât acesta, atunci am ajunge la următoarea absurdă consecință. Să presupunem că noi, vorbind de agitările opoziției, am întrebuința în sensul arătat și sigur cuvântul acesta astfel: colectivitatea de la Clubul Mandi s-a hotărât să țină o întrunire publică spre a dispune opinia în favoare-i. Dacă cuvântul colectivitate ar avea un înțeles rău în el însuși, atunci adversarii noștri ar urma să ne răspundă: Noi nu suntem o colectivitate cum sunteți d-voastre. N-ar fi absurd ? Apoi dacă nu este colectivitate, cum are să fie partid ? Dacă nu e partid, cine face politică ? Dar atunci ce însemnează agitările tuturor nemulțumirilor de a strânge la un loc, a se organiza și disciplina, pentru a păși contra guvernului într-o acțiune unitară ? Ce poate însemna alta decât tocmai tendința de a înceta odată cu starea aceasta de unități răzlețe și de grupușoare mărunte, pentru a forma cu toții o colectivitate ? Tocmai convingerea că individualitățile împrăștiate, că grupurile microbe îndeosebi nu pot însemna nimic real în politică, și că pentru a însemna ceva trebuiesc toate adunate într-un corp unitar, într-o colectivitate, este temeiul tuturor agitărilor câtorva fierbinți vrăjmăși ai guvernului și exhortărilor pe care ei le fac zilnic tuturor nemulțumiților de a se culege de pe toate potecile la un loc cu toții. Cum ? Cuvântul colectivitate înseamnă ceva rău, ceva rușinos sau infam ? Apoi atunci pentru ce doriți cu atâta căldură să fiți și d-voastră numaidecât o colectivitate ? Pentru ce nu rămâneți pentru totdeauna în starea de unități disparate, dacă aceasta, în deosebire de constituirea în colectivitate, este ceva foarte onorabil ? D-voastră, oameni onorabili, nu sunteți răi; d-voastră patrioți, nu sunteți vitregi pentru țară, precum e colectivitatea. Ei ! Cum se poate ? Vreți și d-voastră să vă faceți colectivitate, vreți și d-voastră să fiți colectivitate ca noi ? Nu vă e milă de sărmana tărișoară ! Iată la ce absurdități duce întrebuințarea falsă a cuvintelor cu pretenția de a face spirit când nu are cineva deloc o așa înzestrare. Din două una: ori partidul de la putere fiindcă e o colectivitate — denumire pe care o primește însuși cu plăcere — este demn de hulă pentru asta, și atunci nu mai agitați pentru a deveni și d-voastră o colectivitate; ori recunoașteți că acest cuvânt nu are decât înțelesul pe care-l are în toate dicționarele din lume, și atunci încetați de a vă mai plictisi cititorii cu asemenea fleacuri nesărate, pe care dacă le credeți picante nu aveți nici măcar spiritul de a vedea că n-aveți spirit deloc.

[Voința națională, II, nr. 361, 10 octombrie 1885]