INTRODUCERE ISTORICĂ

 

 

            Aşa cum s-a mai spus, întocmirea unui catalog al ceramicii romane timpurii de la Histria reprezintă o primă încercare în materie. Ea nu poate fi considerată ca precedată de cât de două rapoarte definitive întocmite pe baza săpăturilor din necropola tumulară[1] şi respectiv de la cele două edificii termale[2]. În afara celor două loturi menţionate-care au avantajul de a fi publicate cu toate datele necesare - mai există câteva loturi provenind fie din vechile săpături[3] (1927-1942), fie Sectorul Templu[4] (1949-1982), fie din Sectorul extramuran[5] (1949-1981), fie în sfârşit din Sectorul Basilicii Extra-muros[6] (1960-1964). Puţinele publicaţii de pe urma acestor săpături asimilează loturile rezultate celui interbelic despre care nu avem nici o indicaţie mai circumstanţiată.

            În aceste condiţii este de la sine înţeles că încercarea noastră este relativ riscantă, risc atenuat doar parţial de excelentele lucrări de referinţă pe care le posedăm. Urmând a discuta în continuare pe larg criteriile care vor sta la baza întocmirii catalogului nostru, ajunge - ca o scurtă introducere în problemă, ceea ce nu-l va dispensa pe cititor de consultarea principalelor lucrări în domeniu[7] - să punctăm faptul că investigaţia noastră va avea în vedere în exclusivitate primele trei secole ale perioadei romane, mai exact din 30 a. Chr. până în 295 p. Chr.

            Deşi cucerită în 72/71 a. Chr. de M. Terentius Varro Lucullus vechea colonie milesiană nu va intra stabil în orbita romană decât din vremea primului împărat al acesteia, Augustus[8]. Primul secol al erei noastre este încă destul de puţin cunoscut din punct de vedere arheologic la Histria, scrisorile guvernatorilor cuprinse în horothsia din zilele lui Traian permiţând însă nuanţate ipoteze despre evoluţia economică, politică şi administrativă a cetăţii[9].

            Începutul secolului al II-lea p. Chr., când noua incintă triplează suprafaţa apărată a oraşului[10] - la adăpostul acesteia construindu-se cel puţin două noi monumente, pe lângă reconstrucţia masivă a celui de al treilea, aceasta fără a mai vorbi de numeroase menţiuni epigrafice despre construcţiile publice sau religioase[11] - marchează perioada de apogeu a Histriei romane[12]. Câteva decenii mai târziu, în vremea domniei lui Marcus Aurelius, Histria - deopotrivă cu alte oraşe de pe coasta Mării Negre sau din interiorul viitoarei Scythia Minor[13] - va cădea victimă atacurilor venite dinspre mare, un strat de distrugere putând fi constatat în întreaga suprafaţă a cetăţii[14]. Refacerea are loc odată cu instaurarea dinastiei Severilor, perioada în care "preastrălucita cetate a Histrienilor"[15] pare să-şi merite parţial acest titlu[16]. Din nou doar pentru câteva decenii pentru că pe la mijlocul secolului al III-lea p. Chr. o nouă şi gravă distrugere - calificată în Historia Augusta drept excidium[17] - avea să pună capăt cetăţii din vremea lui Traian[18]. Viaţa îşi reia cursul[19] şi la adăpostul unei noi incinte[20] (apărând numai 7 ha faţă de cele circa 30 ha cât cuprindea precedenta) histrienii îşi construiesc o nouă cetate despre care Ammianus Marcellinus avea să noteze cu nostalgie mai târziu că a fost quondam potentissima[21]. O nouă distrugere din vremea lui Diocleţian - datată prin analogie în 295 p. Chr.[22] - marchează şi punctul terminus al investigaţiei noastre. O altă lucrare - desigur mult mai mare ca proporţii, dată fiind cantitatea mult mai mare de material - va avea ca sarcină clasificarea ceramicii cuprinse între secolele IV-VII p. Chr. În acest fel întreg materialul ceramic va fi publicat în condiţii moderne, Histria dovedindu-şi prin această serie "ceramică" rolul de staţiune pilot pentru epoca greco-romană din bazinul Mării Negre.

            De la bun început trebuie precizat că vom include în lucrarea noastră toată ceramica (romană, indigenă sau alogenă), inclusiv amforele din primele trei secole ale erei noastre. Opaiţele s-au aflat în studiul Mariei Coja, care a pregătit de asemenea şi un repertoriu al figurinelor de teracotă. Întocmirea unui atare catalog ridică înainte de toate dificile probleme metodologice. Astfel am avut de ales între criteriul cronologic, stilistic şi tipologic, alegere pe care intenţionăm s-o explicăm în continuare.

 

CRITERIUL CRONOLOGIC

 

            Faţă de lucrările mai vechi care tratau grupe ceramice unitare din punct de vedere stilistic (terra sigillata[23], amfore[24], etc.) lucrările mai noi au început să adopte - uneori - criteriul cronologic. Dintre numeroasele lucrări întocmite după acest criteriu, fie-ne permis să invocăm aici celebra - şi pe bună dreptate - monografie a ceramicii romane din agoraua ateniană datorată lui H.S. Robinson[25]. Beneficiind de câteva complexe închise, savantul american a reuşit să ofere cercetătorilor ceramicii romane din zona orientală a Imperiului Roman o bază solidă, indispensabilă, un adevărat model al genului. Din aceeaşi zonă mai pot fi citate printre altele lucrările privind ceramica romană din Cipru[26], Tarsus[27], Samaria[28], Cnossos[29], iar din cea occidentală utila monografie privind ceramica romană de la Heidelberg[30], cea de la Sutri[31], după cum din Dobrogea se poate cita catalogul ceramicii de la Tropaeum Traiani[32]. Histria oferă câteva criterii cronologice extrem de importante, ele putând fi rezumate după cum urmează:

 

1. 30 a. Chr. - ± 100 p. Chr.

2. ± 100 p. Chr. - ± 170 p. Chr.

3. ± 170 p. Chr. -  ± 250 p. Chr.

4. ± 250 p. Chr. -  ± 295 p. Chr.

 

            Printre complexele care ar putea fi avute în vedere în alcătuirea unei lucrări care să ţină seamă de acest criteriu ar fi cele din sectorul Templu (unde s-a identificat un nivel de locuire de epocă augustee, aşezat pe ruinele uneia din zonele sacre ale Histriei greceşti) din sectorul Terme II (tasarea de consolidare a terenului dinaintea construirii edificiului termal din epoca lui Hadrian), sectorul extramuran (începutul necropolei plane din afara incintei romane timpurii, datat în jurul anului 170 p. Chr.), cel intramuran (construcţia adosată incintei romane timpurii, datată post 170 p. Chr.) şi în sfârşit, din nou, sectorul Terme II (distrugerea gotică de la mijlocul secolului III p. Chr.). Noi înşine în Catalogul ceramicii provenite de la cele două edificii termale, am prezentat ceramica pe niveluri relativ precis datate. Chiar dacă lor le-am adăuga relativ numeroasele complexe înscrise din zona necropolei tumulare a oraşului din secolele I-II p. Chr., rezultă că prea puţine din aceste complexe sunt publicate, ceea ce elimină de la bun început posibilitatea utilizării criteriului cronologic. Aceasta nu înseamnă că în cursul catalogului nu vom indica de fiecare dată datările mai plauzibile iar în final, în cadrul unor tabele cronologice, nu vom încerca o periodizare a tipurilor sau subtipurilor stabilite în catalog.

 

CRITERIUL STILISTIC

 

            Din rândul lucrărilor întocmite după acest criteriu, opera capitală în materie de ceramică romană din zona orientală a Imperiului Roman - din care făcea parte şi Histria - rămâne cea a lui Frederick O. Waagé despre ceramica din Antiochia pe Orontes[33]. Chiar dacă contribuţii ulterioare datorate fie cercetătoarei engleze Kathleen M. Kenyon[34] - precumpănitor terminologice, dar prin aceasta nu mai puţin instructive – fie lui J. W. Hayes[35] - cu stabiliri de arii geografice şi clasificări greu de acceptat în totalitate - par a fi depăşit nivelul lucrării lui Waagé, socotim că o rapidă trecere în revistă a problematicii evocate de savantul american privind ceramica romană de lux din zona orientală a Imperiului Roman nu este cu totul deplasată chiar şi la aproape 40 de ani de la întocmirea ei.

            Stabilite încă din 1904 de R. Zahn[36], cele două principale grupe ale ceramicii microasiatice de epocă romană timpurie ("samiană" şi "pergameniană") aveau să-şi justifice existenţa până în zilele noastre, chiar dacă lor li se va fi adăugat o a treia grupă - precizată de S. Loeschke, anume aşa numita grupă Çandarli[37]. În 1936 J.H. Iliffe supune unui sever examen atribuirile topografice ale lui R. Zahn, propunând înlocuirea denumirilor lor prin grupa I ("samiene") şi II ("pergameniene", inclusiv Çandarli)[38]. În măsura în care la Çandarli s-au găsit două niveluri net deosebite, primul din epoca imperială timpurie (Tiberius), în care doar repertoriul de forme se deosebea întrucâtva de cel al vaselor "samiene", al doilea de la începutul secolului II p. Chr. şi în care se pot găsi numeroase analogii în pastă şi firnis cu cele "pergameniene", obiecţia lui Iliffe rămâne pentru noi, un stăruitor motiv de reflecţii. Waagé respinge însă această simplificare a lui Iliffe şi defineşte ceramica cu o pastă fără mica şi cu un firnis maroniu roşcat din secolele II a. Chr. - I p. Chr. drept Late Hellenistic Red (Hellenistic "Pergamene") Pottery respectiv Early Roman "Pergamene" Pottery - al cărei centru de producţie trebuie căutat undeva în estul Mediteranei (Egipt, Syria, Licia, Cilicia) - iar cea cu mica în pastă şi firnis portocaliu din secolele I-II p. Chr. drept Samian Pottery, fără a se pronunţa asupra unui centru de producţie[39]. Vom reveni asupra clasificărilor lui Waagé privind ceramica din secolele II-III p. Chr. dar până atunci să notăm intervenţia decisivă a englezoaicei Kenyon care propune o terminologie întrucâtva mai adecvată susţinând că ceramica anterior denumită "pergameniană" ar putea fi denumită Eastern Sigillata A (ea poate fi întâlnită la Samos, Tarsus, Antiochia, Samaria, Alexandria şi Atena, datarea ei trebuind circumscrisă în secolele I a. Chr. - I p. Chr.) cea "samiană" Eastern Sigillata B (Samos, Efes, Priene şi Atena, datarea ei fiind discutabilă) iar grupa Çandarli Eastern Sigillata C (Çandarli lângă Pergam şi Olbia, între secolele I-II p. Chr.)[40]. Acestei ultime categorii J.W. Hayes îi atribuie nu numai o viaţă mai lungă (secolele II-III p. Chr.) ci şi o extensie mult mai mare acoperind întreg bazinul egeo-anatolian pe lângă nordul Mării Negre[41]. Tot Hayes propune ca centru de producţie pentru categoria Eastern Sigillata B oraşul Tralleis (Caesarea)[42].

            Fără a avea posibilitatea să intrăm în toate detaliile acestor spectaculoase delimitări şi atribuiri topografice, ajunge, în rezumat, să notăm că unei specii ceramice cu sau fără mica în pastă şi cu firnis roşu-maroniu a cărei origine trebuie căutată în colţul de SE al Mării Mediterane (secolele I a. Chr. - I p. Chr.) îi urmează, cronologic (secolele I-II p. Chr.), o altă specie de asemenea cu sau fără mica şi cu firnis portocaliu care pare să fi fost produsă undeva în sud-vestul Anatoliei. În aceeaşi zonă în secolele II p. Chr. (şi III p. Chr.) atelierele de la Çandarli reiau vechea specie cu un firnis maroniu-roşcat cu un repertoriu mult mai restrâns, distribuind-o în tot bazinul egeo-anatolian şi în Marea Neagră[43].

            Revenind la clasificările lui Waagé, acesta lasă loc în secolele II-III p. Chr. unei ceramici denumită Regional Middle Roman Pottery (barbotinată, incizată, cu decor în relief sau ornamentată cu rotiţa) - de origine locală, aşa cum o indică şi denumirea[44] - pentru ca la sfârşitul secolelor III p. Chr. să apară aşa numitele Late Roman Red Wares, împărţite de Waagé în patru categorii (A, B, C, D)[45]. Pornind de la o indicaţie a lui Waagé, potrivit căreia Late Roman B Pottery ar putea să fi fost produsă în Africa de Nord şi nu în Egipt, cum opinase anterior, J.W. Hayes se simte îndreptăţit să contopească grupurile A şi B ale lui Waagé într-una singură (ceea ce era poate util) şi să-i stabilească originea numai în Africa denumind-o African Red Slip Ware şi datând-o între secolele I-VII d. Chr[46]. După J.W. Hayes, numai aşa numita Late Roman Pottery, succesoarea directă a speciei Çandarli (=ESC după K.M. Kenyon), ar fi principala competitoare a ceramicii africane în zona orientală a Imperiului începând din secolul IV p. Chr.[47] Problema iese formal din preocupările noastre dar, în aşteptarea unui răspuns competent din partea celor în măsură să-l dea, mă întreb dacă experienţa excesiv "africană" a lui J.W. Hayes nu l-a făcut să fie mult prea generos cu această zonă în dauna celei orientale, suprasaturată deja în secolele IV-VI p. Chr. cu produse "africane", adică într-o perioadă în care legăturile comerciale dintre cele două zone deveniseră cel puţin discutabile.

            Cum spuneam, Histria nu ne oferă decât două specii ceramice romane timpurii cu firnis roşu şi anume cu firnis maroniu-roşcat (fig. 1) şi cea cu firnis portocaliu (fig. 2), ambele fără mica, din care ilustrăm aici câteva fragmente care n-au putut fi incluse în grupe separate, de rezumat după cum urmează:

 

1. Eastern Sigillata A (=ESA)

2. Eastern Sigillata B (=ESB)

3. Eastern Sigillata C (=ESC)

           

Am fi putut folosi şi prescurtări de tipul RMR (Regional Middle Roman) dar fiind vorba de o ceramică "regională", în zona noastră ea este mai curând o ceramică "pontică", sau LRA şi LRB (Late Roman A, B) dar contopirea lor într-o singură grupă de către Hayes - considerată de el pe nedrept africană - ne-ar da mai curând dreptul să o considerăm ca o ceramică mediteraneană.

            Problema cu care am fi fost confruntaţi ar fi fost însă aceea a imitaţiilor locale, uneori greu de distins de originale. Nu trebuie uitat pe de o parte - notând aici în treacăt ceea ce va fi pe larg tratat în concluzii - în secolele I-II p. Chr. Histria se arată a fi destul de consecventă vechilor ei legături cu lumea egeo-anatoliană pentru ca începând din a doua jumătate a secolului II p. Chr. dar mai cu seamă în prima jumătate a celui de al III-lea p. Chr. - prin fortificarea coastei - la Histria să apară relativ numeroase importuri din zona occidentală[48], dintre care reprezentăm aici doar un fragment de la Westerndorf (fig. 3), urmând ca celelalte atribuiri să fie făcute în cursul catalogului. Pe de altă parte trebuie distins între o producţie strict locală, o alta din zone relativ apropiate (cea "pontică", evidenţiată încă de T. Knipovici[49] sau cea "nicopolitană", datorată descoperirilor lui B. Sultov[50]) şi în sfârşit cea din lumea mediteraneană, analizată mai sus. Cum numai despre acestea din urmă s-au încercat clasificările menţionate, socotim mai util să notăm în cursul catalogului categoriile respective cu siglele anterior enunţate, pe cele din lumea occidentală cu apelativele intrate deja în literatura de specialitate (c. g. Lezoux, Westerndorf, etc.), urmând ca cele "pontice", "nicopolitane" sau strict locale să fie acroşate prototipurilor din marile centre ceramice ale lumii antice, fără a omite înregistrarea eventualelor inovaţii. Desigur că în final vom încerca alcătuirea unor repertorii stilistice dar cum criteriile de atribuire sunt încă destul de fragile, alcătuirea unui catalog strict stilistic ni se pare prematură în situaţia dată.

 

CRITERIUL TIPOLOGIC

 

            Cum s-a înţeles, acesta ni s-a părut a fi criteriul cel mai util pentru întocmirea catalogului nostru. Printre exemplele cele mai bine cunoscute pot fi citate cataloagele privind ceramica din Pannonia[51], Germania[52] dar mai cu seamă cel relativ recent din Mediterana occidentală[53]. După acelaşi criteriu a fost întocmit şi catalogul ceramicii romane din Oltenia[54]. Chiar dacă clasificările din cadrul acestui criteriu se deosebesc de la autor la autor trăsătura comună o constituie încercarea de a trata întreg materialul ceramic dintr-un ţinut sau staţiune, intenţie pe care o avem desigur şi în legătură cu materialul ceramic histrian. În ceea ce ne priveşte, nu ne-am putut decât încadra şi noi într-un sistem de clasificare care pretează la numeroase discuţii. Astfel am căutat să evităm grupările funcţionale chiar dacă excelenta monografie a lui Hilgers[55] ar fi permis-o parţial. Nu avem însă nici o certitudine că anumite vase au fost folosite numai pentru mâncare, altele numai pentru băut, altele numai pentru pregătit mâncarea şi în sfârşit altele numai pentru transportul alimentelor. În această situaţie am grupat ceramica în tipuri mult mai numeroase, în funcţie strict de criteriile tipologice. Cum era şi firesc, am început prin a discuta mai întâi în cadrul fiecărui tip exemplarele întregi, pentru a trece apoi la cele fragmentare, prezentate în ordinea dimensiunilor lor. În situaţia în care mai multe exemplare aveau exact aceleaşi dimensiune le-am înregistrat sub acelaşi număr, fiecare dintre acestea reprezentând deci o variantă de sine stătătoare. Fiecare tip va fi precedat de o scurtă încadrare tipologico-stilistico-cronologică urmând ca la fiecare variantă să fie prezentată bibliografia adecvată. În ceea ce priveşte ordinea în care am prezentat tipurile menţionăm că - indiferent de dimensiunile lor[56] - am început prin a discuta vasele mai mult sau mai puţin adânci, cu pereţii arcuiţi (=boluri; tipurile I-XV), cele mai mult sau mai puţin adânci, cu pereţii drepţi şi făcând unghi cu partea inferioară a vasului (=cupe; tipurile XVI-XXV), cele plate şi relativ de mari dimensiuni (platouri; tipurile XXVI-XXXI), vase bitronconice sau piriforme adânci cu una sau două toarte (= oale; tipurile XXXII-XLIV), cele cu gâtul lung (=urcioare; tipurile XLV-LI) şi în sfârşit amforele (tipurile LII-LXII) cele 62 de tipuri cuprind un total de 961 variante pe care nu le-am numerotat însă de la 1 la 961 ci în cadrul fiecărui tip, aceasta pentru a lăsa loc eventualelor adausuri.

            În acest fel caracterul de lucrare de încercare, perfectibilă prin viitoarele cercetări, va ieşi, credem, mai bine în evidenţă, dovedindu-se încă o dată că în orice cercetare şi cu atât mai mult în cea arheologico-istorică certitudinile se obţin greu, generaţii de arheologi urmând a confirma sau infirma - parţial sau total - munca şi rezultatele predecesorilor.

 

 

 

 


[1] Alexandrescu (vezi lista prescurtărilor).

[2] Suceveanu.

[3] Em. Condurachi şi colab., SCIV, 4, 1959, 1/2, 287; VI, 1959, 272.

[4] D.M. Pippidi şi colab., Materiale, V, 1959, 287; VI, 1959, 272.

[5] D. Tudor, Materiale, IV, 1957, 35; S. Dimitriu, Materiale, IV, 1957, 25, 29-30; M. Coja, Materiale, IV, 1957, 53; Eadem, Materiale, VIII, 1962, 412; Eadem, Dacia, N.S., XVIII, 1974, 287; Eadem, SCIVA, 25, 1974, 1, 35-45; Eadem, SCIVA, 26, 1975, 4, 551-560; Al. Suceveanu, SCIV, 18, 1967, 2, 246.

[6] H. Nubar, Materiale, IX, 1970, 198-199.

[7] R. Vulpe, Histoire de la Dobroudja, Bucureşti, 1938; D.M. Pippidi, D. Berciu, Din istoria Dobrogei, I, Bucureşti, 1965, R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, II, Bucureşti, 1968; D.M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 19672; Idem, Scythica Minora, Bucureşti-Amsterdam, 1976; Al. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană. Secolele I-III e.n., Bucureşti, 1977, Suceveanu, 75-92.

[8] Stadiul cercetărilor la Al. Suceveanu, în Quaderni Catanesi di Studi Classici e Medievali, II, 1980, 4, 469 şi urm.

[9] D.M. Pippidi, Contribuţii..., 349-385; Idem, Inscriptiones Scythiae Minoris, I, Bucureşti, 1983, nr. 67 şi 68; vezi şi Al. Suceveanu, Jahrbuch für Wirtschaftsgeschichte, 1977, II, 66-78.

[10] Suceveanu, 79-83.

[11] Lista lor la Al. Suceveanu, Viaţa economică...,115.

[12] În această situaţie n-ar fi exclus chiar ca un document local care menţionează "a doua înfiinţare a cetăţii" să dateze din această perioadă; vezi discuţia în studiul citat la nota 8, pag. 497-498.

[13] Suceveanu, Viaţa economică...,27-29.

[14] Suceveanu, 83.

[15] Pentru acest titlu vezi observaţiile soţilor Robert, Bulletin Epigraphique, în Revue des Études Grecques, LXXXIII, 1979, 416, nr. 407

[16] Suceveanu, 83-85.

[17] Historia Augusta, XVI, 3.

[18] Suceveanu, 85.

[19] Ibidem, 85-86.

[20] C. Domăneanţu, A. Sion, SCIVA, 33, 1982, 4, 377-394.

[21] Ammianus Marcellinus, XXII, 8, 43.

[22] Suceveanu, 86.

[23] Ex. gr. Dragendorff, Oswald-Pryce.

[24] Ex. gr. Callender; Zeest.

[25] Robinson; după acelaşi criteriu fusese întocmit, încă din 1934, Catalogul ceramicii elenistice din agoraua ateniană; cf. Thompson.

[26] Westholm.

[27] Jones.

[28] Kenyon; Crowfoot.

[29] Hayes.

[30]Heukemes.

[31]Duncan.

[32] Bogdan-Barnea.

[33] Waagé.

[34] Kenyon, 281-288.

[35] Hayes, 1972, passim.

[36] Th. Wiegand, H. Schrader, R. Zahn, Priene, Berlin, 1904, 430 şi urm.

[37] S. Loeschke.

[38] J.H. Iliffe, Quaterly of the Department of Antiquities in Palestina, VI, 1936, 4 şi urm.

[39] Waagé, 18-22, 31-38.

[40] Vezi mai sus nota 34.

[41] Hayes, 1972, 316-322.

[42] Ibidem, 9-10

[43] Socotim că este mai firesc să vorbim de mari zone în care să se fi produs aceeaşi specie ceramică decât de centre izolate; cf. Jones, 176 şi Crowfoot, 355 care extinde (346-355) mult aria de răspândire a speciei "pergameniene" (=ESA) identificând-o la Hama, Antiochia, Tarsus, Tell Sandahanna, Petra, Beisan, Auga el Hafir (Nessana), Dura-Europos, Seleucia pe Tigris, Samos, Atena, Lesbos, Chios, Corinth, Siphnos, Delos, Alexandria, Pergam, evident pe lângă Samaria (am subliniat centrele coincizând cu cele indicate de Kenyon 284-288).

[44] Waagé, 39-43.

[45] Ibidem, 43-60.

[46] Hayes, 1972, 13-299.

[47] Ibidem, 323-370.

[48] Al. Suceveanu, Viaţa economică..., 111-120.

[49] Knipovici, 1929; Knipovici, 1952.

[50] Sultov.

[51]Bonis.

[52] Gose.

[53]Vegas.

[54] Popilian.

[55] Hilgers.

[56] O propunere de clasificare a vaselor în funcţie de dimensiuni a fost avansată de H. von Petrikovitz (Novaesium, V, 1972, 130 şi urm.) dar ea ni se pare inoperantă. Ioana Bogdan Cătăniciu, (Acta Musei Napocensis, XVII, 1980, 679-685) propune o interesantă terminologie a ceramicii romane, de care va trebui să se ţină seama în lucrările ce se vor redacta în limba română.