Concluzii

Aşa cum a rezultat din introducere, materialul nostru a fost prezentat în cursul catalogului după criteriul tipologic, criteriile stilistice şi cronologice fiind subordonate acestuia. Este deci momentul ca în aceste concluzii să încercăm o tratare mai largă a ultimelor două criterii, astfel spus să schiţăm – aşa cum rezultă ele strict din analiza materialului ceramic histrian din secolele I-III p. Chr. – problemele legate de comerţul şi producţia locală histriană pe de o parte, pe de alta consideraţiile istorice pe care le poate prilejui analiza ceramicii.

comerţul Şi producţia locală

După cum se ştie, în lucrarea noastră "Viaţa economică în Dobrogea romană" (Bucureşti, 1977) această problemă a fost pe larg tratată (p. 111-118). Pornind de la premisa că respectivele consideraţii sunt cunoscute de cititor să vedem în cele ce urmează care este aportul studiului a 961 exemplare ceramice la respectiva problemă. Tabelul anexat cuprinde defalcarea cronologică a diferitelor categorii stilistice romane sau pur şi simplu a provenienţei diverselor vase.

În ordinea prezentată în acest tabel să notăm că ceramica aşa numită pergameniană (ESA.) – cunoscută în mai multe centre est-mediteraneene dar al cărei principal loc de producţie trebuie căutat în zona egipteano-sirian㠖 este întâlnită la Histria în două exemplare dintre 50 a. Chr.–50 p. Chr., două exemplare datând din secolul I a. Chr.– I p. Chr., unul din prima jumătate a secolului I p. Chr. şi 6 exemplare din secolul I p. Chr. Relaţii cu această zonă sunt cunoscute prin monede din Antiochia, prin onorarea lui Jupiter Dolichenus (originar din Siria) cât şi printr-o serie de nume theoforice de rezonanţă egipteană, unele dintre aceste documente datând până în secolul I p. Chr. Ele ar atesta deci o continuare a relaţiilor Histriei cu această zonă şi mai târziu decât ne-o indică cele 11 fragmente ceramice a căror producţie încetează de altfel către sfârşitul secolului I p. Chr.

Mai ample se arată a fi relaţiile Histriei cu coasta vestică a Asiei Mici, relaţii care deşi tradiţionale nu aveau nici un suport concret în documentaţia pe care o aveam până de curând pentru epoca romană, dacă exceptăm, totuşi, marea răspândire la Histria a cultului Cybelei, ca şi dedicaţia către Asklepios Pergamenos (adaugă şi neclara apariţie într-o inscripţie funerară a numelui oraşului Smirna). Studiul a două dintre cele mai importante categorii ceramice de lux din orientul roman ne certifică pe deplin aceste legături, desigur în funcţie de data de fabricare a respectivelor categorii. Astfel, ceramica denumită "samiană"(ESB.), produsă undeva în zona dintre oraşele Samos, Efes şi Priene sau Tralleis, este întâlnită la Histria în 3 exemplare datând din secolele I a. Chr.– I p. Chr., 5 din prima jumătate a secolului I p. Chr., 5 din secolul I p. Chr., 1 din secolul I – începutul secolului II p. Chr., 5 din secolele I-II p. Chr., 1 din secolul II p. Chr. şi în fine ultimul de la mijlocul secolului II până în primul sfert al secolului III p. Chr., dată după care producţia "samiană" încetează (total 21 exemplare).

În locul ei apare, în schimb, aşa numita ceramică ESC, produsă în atelierele de la Pitané (azi Çandarli), de abia aceasta putând fi considerată fără dubii pergameniană. Din această categorie ceramică se cunosc la Histria 3 exemplare dintre 100-150 p. Chr., 1 din secolele II-III p. Chr. şi 1 dintre 175-250 p. Chr. (total 5 exemplare).

Prezenţa acestor 37 exemplare din aşa numita Eastern Sigillata Pottery, dovedeşte aşadar o continuare a relaţiilor tradiţionale ale Histriei cu zona egeo-mediteraneeană pe toată perioada secolelor I – prima jumătate a secolului III p. Chr. Eşalonarea lor în timp n-ar putea fi însă interpretată ca o schimbare a zonelor de interes histriene, ea depinzând strict de data de producere a acestor categorii. Am văzut de pildă că relaţiile cu zona siriano-egipteană continuă şi după încetarea producţiei ceramicii "pergameniene".

Dar cele 37 fragmente ceramice reprezintă exemplare ale unei ceramici de lux, care va fi satisfăcut nevoile unei aristocraţii locale, mai bine atestată în secolul I p. Chr. (19 exemplare sigur datate în această perioadă) pentru a înregistra un sensibil regres în secolul II p. Chr. (sigur 4 exemplare, plus alte 9 posibile) şi a dispărea aproape cu totul încă din prima jumătate a secolului III p. Chr. Este şi aceasta un indiciu al dispariţiei elitelor histriene încă de pe la sfârşitul secolului II p. Chr., fenomen subliniat şi cu alte prilejuri pe baza altor categorii de documente. Cât priveşte încetarea oricăror importuri de ceramică fină după 250 p. Chr. (ceramica de tip ESC continuând, după cercetările mai noi până în pragul veacului IV p. Chr., când este înlocuită de aşa numita Late C Pottery) ea este de pus fără îndoială pe seama marii distrugeri de la mijlocul secolului III p. Chr.

În aceste condiţii este cu atât mai interesantă repartizarea în timp a celorlalte importuri egeo-mediteraneene, în special a amforelor. Dacă în secolul I p. Chr. (perioadă în care necesarul de amfore pare a fi fost procurat din zona pontică, de aici importându-şi histrienii majoritatea produselor de care vor fi avut nevoie) nu putem cita decât 3 amfore de provenienţă sudică, în secolul II ele se ridică la aproximativ 9, pentru ca în secolul III ele să ajungă la aproximativ 17. Mai mult decât ceramica de lux, aceste amfore dovedesc o relativă bunăstare a cetăţii – poate în totalitatea ei – care va fi beneficiat acum de rafinatele produse sudice (ulei, vin, etc.). Demn de subliniat este şi faptul că după 250 p. Chr. chiar, importul de amfore egeo-mediteraneene continuă (12 exemplare) prefigurând situaţia din secolele IV-VI p. Chr. când cea mai mare parte a comerţului histrian va fi orientată spre zona sudică.

Importurile occidentale şi în anexă "nicopolitane" ridică probleme deosebite. Dacă în secolul I p. Chr. putem nota doar două produse occidentale, în secolele II-III p. Chr. apar 8 asemenea produse, cărora era firesc să le adăugăm cele 9 produse "nicopolitane". Ele confirmă marele aflux de occidentali, ajunşi la Histria poate şi prin filiera militară. Acest fenomen a fost sesizat şi prin analiza altor categorii de materiale arheologice (stelele funerare, studiate de Maria Alexandrescu-Vianu) cât şi prin constatarea – care câştigă tot mai mult teren – că începând de pe la 170/175 oraşele dobrogene vor fi devenit puncte ferme ale unei linii defensive maritime, între acestea apărând numeroase fortificaţii mai mici (burgi, phuria, praesidia) care o vor fi completat (vezi de pildă fortificaţia de la Ovidiu de lângă Tomis).

Penultima categorie de materiale arheologice ceramice – cea pontic㠖 ridică probleme speciale. În lipsa oricăror dovezi despre o producţie histriană de lux (se cunosc doar două cuptoare de mici dimensiuni în cetate precum şi un atelier, poate de mai mari proporţii din zona extramurană, specializat în producţia de statuete şi de opaiţe) ne-am crezut îndreptăţiţi să atribuim toată această categorie unei producţii pontice în cel mai larg sens al cuvântului, echivalentă a ceea ce Waagé numea la Antiochia Regional Middle Roman Pottery. Avem în vedere nu numai o producţie nord-pontic㠖 statuată oarecum prin cercetările mai vechi sau mai noi – ci efectiv circumpontică, Histria întreţinând relaţii cu toate aceste oraşe (Tomis, Callatis, Dionysopolis, Marcianopolis, Anchialos, Deultum, Bizanţ şi Cizicul). Ca un argument suplimentar că această producţie n-ar putea fi considerată histriană s-ar putea invoca şi faptul că spre deosebire de aceasta din urmă intervin unele deosebiri în eşalonarea respectivelor produse. Dacă totuşi cercetări viitoare ar veni să demonstreze indiscutabil o producţie histriană de lux din epoca romană, atunci o parte din grupa noastră "pontică" (şi pe care o considerăm încă de import în totalitate) ar putea fi considerată locală.

Până atunci să notăm că în secolele I a. Chr. –I p. Chr. apar 2 exemplare; în prima jumătate a secolului I p. Chr. 4; în secolul I 29; în secolul I – începutul secolului II a. Chr. 51; în secolele I-II p. Chr. 63 (în secolele I-III p. Chr. 15); în a doua jumătate a secolului I p. Chr. 2; la sfârşitul secolului I – începutul secolului II p. Chr. 5; în prima jumătate a secolului I p. Chr. 4; în primele trei sferturi ale secolului II p. Chr. 23; în secolul II 25; între 100-250 p. Chr. 19; în secolele II-III p. Chr. 98 (în secolele I-VI p. Chr. 7); între 150-250 p. Chr. 1; între 175-250 p. Chr. 26; în prima jumătate a secolului III p. Chr. 11; în secolul III 2 (în secolele III-VI p. Chr. 3), în a doua jumătate a secolului III p. Chr. 8 iar între 250-378 p. Chr. 2 exemplare.

Înainte de a trage unele concluzii din aceste statistici să vedem care este situaţia ceramicii strict locale.

În secolele I a. Chr. –I p. Chr. avem 4 exemplare; în secolul I p. Chr. 6; în secolul I – începutul secolului II a. Chr. 32; în secolele I-II p. Chr. 15 (în secolele I-III p. Chr. 8); în a doua jumătate a secolului I p. Chr. 1; la sfârşitul secolului I – începutul secolului II p. Chr. 1; în primele trei sferturi ale secolului II p. Chr. 26; în secolul II 11; între 100-250 p. Chr. 61; în secolele I-III p. Chr. 115 (în secolele II-VI p. Chr. 35); între 175-250 p. Chr. 86; în prima jumătate a secolului III p. Chr. 7; în secolul III p. Chr. 1 (în secolele III-VI p. Chr. 4); în a doua jumătate a secolului III 22; iar între 250-378 15 exemplare.

Revenind la deosebirile de eşalonări cronologice – de natură să ne convingă că într-adevăr cele două grupe sunt deosebite – constatăm în secolul I p. Chr. o prevalenţă a producţiei "pontice", cea locală fiind încă destul de firavă.

În secolul II producţia locală se revigorează depăşind-o uşor pe cea pontică, situaţie care se accentuează chiar către sfârşitul secolului II – prima parte a secolului III p. Chr. când am văzut că sporesc atât produsele egeo-mediteraneene (amfore) cât şi cele occidentale. Este efectiv epoca în care histrienii îşi permit oficial (şi au şi dreptul s-o facă) să-şi autointituleze cetatea "preastrălucită".

Ambele categorii scad brusc către 250 p. Chr. dar dacă importurile "pontice" rămân scăzute, după această dată, producţia locală, necesară desigur supravieţuirii, continuă ceva mai viguros.

Cele două vase care nu sunt de provenienţă romană, unul sarmatic din secolele I-II p. Chr., altul getic din secolele II-III p. Chr. la care se adaugă cel puţin 6 fragmente deasemenea getice demonstrează pe de o parte prezenţa unor populaţii alogene chiar la Histria, pe de alta indiscutabila continuitate a elementului autohton în primele secolele ale stăpânirii romane, fapt demonstrat atât onomastic cât şi eventual iconografic (cavalerul trac).

În acest fel concluziile noastre privind ceramica de la Histria din lucrarea citată la începutul acestui paragraf se văd – prin prezenta cercetare – pe deplin confirmate. “Mai întâi despre ceramică. În primul secol al erei noastre masa principală a vaselor, amforelor şi opaiţelor de la Histria se arată a fi de import greco-oriental, dar există şi produse locale de o netă influenţă microasiatică. Începând din secolul al II-lea p. Chr. se face simţit㠖 aşa cum am mai văzut – o nouă tendinţă în orientarea comerţului histrian, reflectată desigur şi în importul sau producţia locală. Alături de importuri sau imitaţii după produse egeo-anatoliene, apar – este drept încă timid – unele forme de provenienţă occidentală. Cu atât mai mult se va face simţită această tendinţă, începând din a doua jumătate a secolului al II p. Chr., când urmare a afluxului de occidentali surprins în prosopografia cetăţii – există o seamă de importuri sau produse locale de influenţă occidentală dar care, alăturate vechii tradiţii greceşti dau mai curând impresia unei uniformizări la care asistăm acum pe întreg teritoriul Dobrogei.

În fine în ultima perioadă care ne reţine atenţia – a doua jumătate a secolului III-lea p. Chr. – constatăm o recrudescenţă a formelor de tradiţie greacă, concluzie întemeiată doar pe studiul unui material încă inedit şi care s-ar cere – având în vedere importanţa ei – verificată pe o scară mai largă. De o însemnătate cu totul ieşită din comun sunt mărturiile explicite despre ceramica lucrată cu mâna, dovad㠖 subliniată în repetate rânduri până acum – a continuităţii indigenilor în plină epocă romană. Constatarea s-ar cere însă completată în sensul că ceramica despre care nu avem nici un indiciu că ar fi fost cândva lucrată şi la roată în epoca romană, se arată a fi fost mai curând inhibată de cea greco-romană. Fenomenul nu este nou, l-am constatat dealtfel în mai multe domenii ale anchetei noastre, şi în aceste condiţii, adevărata influenţa emulativă trebuie deci căutată în vederea înţelegerii mai profunde a procesului de romanizare – în zonele mai puţin afectate de civilizaţia urbană. În sfârşit, în zonele cu aceeaşi ceramică lucrată la mân㠖 care continuă să apară până la sfârşitul perioadei pe care o studiem – se cuvine să semnalăm că o parte a acesteia trebuie atribuită şi unor populaţii colonizate şi nu exclusiv autohtonilor” (p. 117).

Consideraţii istorice

Schiţate în introducerea istorică, cele mai ample consideraţii privind evoluţia istorică a Histriei în primele trei veacuri ale erei noastre se găsesc în "Histria VI. Les Thermes Romains" (p. 75-86). Presupunând că şi aceste consideraţii sunt cunoscute cititorului, să evidenţiem în cele ce urmează strict concluziile care se pot detaşa din analiza materialului ceramic, ghidându-ne după tabelul anexat.

Ceea ce ar trebui mai întâi remarcat este faptul că în secolul I a. Chr. ceramica romană este foarte rară. Oricum nu cercetarea ei ar putea infirma sau confirma eventuala distrugere a Histriei de către Burebista, pe la mijlocul secolului I a. Chr. sau oricare altă distrugere din acelaşi zbuciumat secol. De o masivă apariţie a ceramicii romane propriu-zise nu putem vorbi decât din secolul I p. Chr., al cărui început ar putea marca – pe plan ceramic– încadrarea definitivă a Histriei în orbita romană. Am văzut mai sus că în secolul I p. Chr. circulă o relativ numeroasă ceramică "pergameniană" (ESA aproximativ 11 fragmente) ca şi "samiană" (ESB aproximativ 14 exemplare), ambele dovedind o relativă bunăstare a unor consumatori de lux. Cele câteva amfore egeo-mediteraneene, ca şi unele produse occidentale confirmă această stare de lucruri, principala masă a importurilor histriene din această perioadă provenind din zona nord sau vest pontică (aproximativ 86 exemplare). Este şi aceasta o dovadă a unor legături relativ reduse, tradiţionale le-am putea spune, specifice unei cetăţi care, judecând după documentele epigrafice ale vremii, întâmpina serioase dificultăţi economice. Impresia de "slăbiciune" – aşa cum o califică una din scrisorile anexate horothesiei histriene – nu pare însă atât de evidentă, cu atât mai mult cu cât aproximativ 60 exemplare ne dovedesc o indiscutabilă producţie histriană. Din păcate reperele cronologice destul de largi stabilite de noi (mai strânse au fost posibile numai în anumite situaţii, în rest ne-am fi văzut în situaţia de a forţa datarea lor) ne împiedică să încercăm o nuanţare a evoluţiei în cursul acestui secol. Cu toate acestea este posibil ca ultimul său sfert să ateste o ameliorare a situaţiei, poate în legătură cu înglobarea definitivă a Dobrogei în sistemul provincial roman.

Oricum este sigur că începutul secolului II p. Chr. reprezintă o perioadă de mare avânt economic. Chiar dacă nu mai avem importuri "pergameniene"(dar aceasta pentru că producţia lor încetase) continuă să apară importuri "samiene" (7 exemplare) alături de care încep să apară şi importuri din aşa numită grupă Çandarli (ESC; 3, 4 exemplare). Un lot relativ masiv de amfore egeo-mediteraneene (9 exemplare) cărora li se adaugă aproximativ 7 exemplare occidentale sau "nicopolitane" demonstrează o continuare şi chiar extindere a relaţiilor comerciale ale Histriei. Dacă la toate acestea adăugăm cele aproximativ 70 importuri "pontice" şi aproximativ 100 de produse locale, realizăm că histrienii ar fi putut considera că acum are loc "a doua înfiinţare a cetăţii", eveniment confirmat atât urbanistic cât şi constructiv.

Nu avem nici o posibilitate să confirmăm – pe baza analizei materialului ceramic – distrugerea din 170 p. Chr. Că ea a avut loc nu există nici o îndoială dar ceramica ne arată că, oricât de catastrofală ar fi fost, viaţa şi-a reluat imediat cursul.

În schimb refacerea "severică" este spectaculoasă, ea dându-ne totuşi, prin proporţiile ei, senzaţia că a avut a repara unele daune prilejuite de raidurile maritimo-terestre din vremea împăratului filosof Marcus Aurelius. Notăm deci că în perioada dintre 170-250 p. Chr. continuă importurile "samiene" şi Çandarli (2 exemplare), amfore egeo-mediteraneene (17 exemplare) şi occidentale (10 exemplare), producţia pontică se ridică la aproximativ 140 exemplare iar cea locală la aproximativ 300 exemplare. Având în vedere faptul că straturile Histriei romane au fost cercetate destul de sistematic – măcar prin raportarea perioadei secolului II la cea a secolului III p. Chr. – realizăm că perioada avută în vedere reprezintă cea mai bună epocă a Histriei romane timpurii.

Anul 250 marchează un brusc declin. Nu-i vorba aşadar de nici o criză internă, de vreo frământare socială sau declin economic lent. Distrugerea gotică de la mijlocul secolului III este sigura responsabilă de această decădere. Viaţa îşi reia cursul lent, şovăitoare. Notăm, cum spuneam mai sus, 12 exemplare egeo-mediteraneene (amfore), 10 exemplare "pontice" şi 37 de produse locale, acestea din urmă, fireşte, mai numeroase având în vedere caracterul lor strict utilitar.

Desigur continuarea acestui tip de anchetă şi pentru secolele următoare ne-ar dezvălui concluzii tot atât de interesante cu atât mai mult cu cât epoca romană târzie este mult mai agitată.

Până atunci să evidenţiem o dată în plus caracterul perfectibil al lucrării noastre, posibilitatea unei circumscrieri stilistice şi cronologice mai ferme, stabilirea unei tipologii unanim acceptate şi în sfârşit sporirea considerabilă a descoperirilor histriene, toate acestea putând dacă nu schimba esenţial concluziile noastre măcar a le nuanţa considerabil. Această sarcină va rămâne însă unui alt cercetător, aflat poate încă pe băncile şcolii, dovadă că cercetarea arheologică, ca orice cercetare ştiinţifică, nu poate fi niciodată considerată ca definitiv încheiată.