• Cercetările dintre anii 1914 - 1988
• Cercetările dintre 1989 - 1999
• Direcţii de cercetare pentru mileniul III
• Histria - bază naţională şi internaţională de cercetări arheologice

În vara acestui an s-au împlinit 85 de ani de când marele arheolog şi istoric român, Vasile Pârvan, după ce va fi descoperit - cu incomparabila-i intuiţie - ruinele anticei cetăţi de la Histria, executa prima campanie de cercetări arheologice. Deceniile care i-au urmat acestei prime campanii - timp în care s-au efectuat cercetări arheologice aproape fără întrerupere, ceea ce face ca Histria să poată fi considerată cel mai longeviv şantier arheologic din România - au dus la descoperirea unui ansamblu urbanistic denumit - pe bună dreptate - de Emil Condurachi, unul din conducătorii de mai târziu al şantierului, "Pompeiul românesc".

Iar dacă "Pompeiul românesc" va fi beneficiat, de-a lungul timpului, de excelente "stadii ale cercetărilor" (Forschungsberichte), datorate rând pe rând lui Scarlat Lambrino, Dionisie M. Pippidi, Gabriellei Bordenache sau lui Em. Condurachi, ideea materializării în scris a unor planuri de perspectivă reprezintă o inovaţie a generaţiei noastre. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că cercetările înaintaşilor noştri s-ar fi desfăşurat în afara unui asemenea plan, dovadă stând numeroasele proiecte editoriale, vizând în special seria monografică Histria. Acum însă, când cele peste opt decenii de cercetări arheologice au dus la acumularea unei atât de mari cantităţi de date, vizând aspecte esenţiale de istorie naţională dar şi universală - altfel spus de la instalarea primilor colonişti milesieni la strălucirea Histriei arhaice, clasice şi parţial elenistice şi apoi, de la înglobarea ei în Imperiul Roman şi relativa-i prosperitate în cadrul acestuia la triumful creştinismului, perioadă aşadar de peste un mileniu şi jumătate, în care raporturile cu populaţia autohtonă vor fi evoluat la rându-le de la sporadicele contacte iniţiale la semnificativele mutaţii etnogenetice de la sfârşitul antichităţii clasice - materializarea unui asemenea plan ne apare ca imperios necesară. Iar dacă generaţia noastră a avut privilegiul de a-l aşterne prima oară în scris, este sigur că fiecare generaţie - din zecile câte se vor succeda la Histria, până la utopica încheiere a cercetărilor - va trebui să transforme privilegiul în obligaţie.

Cercetările dintre anii 1914 - 1988

Din cei 12 ani (1914 - 1926) cât i-a fost dat lui V. Pârvan - în calitate de director al Muzeului Naţional de Antichităţi - să conducă săpăturile arheologice de la Histria, doar în nouă ani (1914 - 1916; 1921 - 1926) s-au putut desfăşura campanii normale. Întrerupte, cum se înţelege, de tragedia primului război mondial - timp în care Histria a fost prăduită de armatele invadatoare, multe piese, dintre care unele inedite, zăcând şi acum în depozitele unor muzee din străinătate - cercetările lui V. Pârvan au degajat incita romană târzie, în interiorul căreia au fost identificate piaţa mare, cartierul oficial şi termele, practicându-se totodată şi unele sondaje în ceea ce aveam să ştim mai târziu că reprezenta una din zonele sacre ale oraşului grecesc. Straniul presentiment al nedrept de timpuriei sale morţi - în preziua căreia dă dispoziţii executorului său testamentar să-i distrugă până şi cele mai neînsemnate note - a făcut ca generosul său plan de publicaţii privind Histria, trasat în 1916, să nu poată fi decât parţial îndeplinit. În fapt, cu excepţia unor sumare rapoarte privind campania din 1914, V. Pârvan nu ne-a lăsat decât trei memorii epigrafice, primele două publicate sub titlurile de Histria IV şi Histria VII în A.A.R.M.S.I, al treilea în prestigioasa revistă Dacia, fondată de el în 1924, reluată în 1957 de Em. Condurachi dar a cărei apariţie, din păcate, este pusă astăzi sub semnul îndoielii.

Marelui creator de şcoală arheologică românească îi succede la conducerea şantierului arheologic Histria remarcabilul epigrafist Sc. Lambrino (1927 - 1942). Acesta continuă cercetările din cetate (cartierul oficial, terme), descoperă incinta romană timpurie a oraşului şi practică unele sondaje pe platoul din vestul acestuia, dar se mulţumeşte, ca şi marele său înaintaş, cu o scurtă informare privind cercetările arheologice, oferind însă lumii ştiinţifice un nou lot de inscripţii inedite, publicat în aceeaşi revistă Dacia, precum şi unele studii, de asemenea epigrafice, de o remarcabilă valoare. Măcar tot atât de valoroasă se arată a fi lucrarea soţiei acestuia, Marcelle Flot-Lambrino, Les vases archaiques d'Histria, publicat în 1938, lucrare pe care scurgerea timpului n-a reuşit - cum se întâmplă cel mai adesea - s-o altereze.

Anul 1949 - ne face sau nu plăcere să recunoaştem - înseamnă, pentru a ne exprima în limbajul documentelor epigrafice histriene, asupra cărora vom reveni dealtfel, o "a doua înfiinţare" a şantierului arheologic Histria. Sub îndrumarea lui Em. Condurachi (1949 - 1970), perioadă în care Muzeul Naţional de Antichităţi este transformat, în 1956, în Institutul de Arheologie al Academiei Române, denumit astăzi "Vasile Pârvan" şi devenit astfel succesorul de drept şi de fapt al uneia din cele mai vechi instituţii de cultură din Ţara Românească, cercetarea de la Histria se intensifică pe acropolă dar se extinde nu numai în cartierul de vest sau în necropola tumulară ci şi în teritoriul vechii colonii milesiene. Se puneau astfel bazele înţelegerii, în toată complexitatea lor, a numeroaselor procese istorice implicate în fenomenul histrian.

Ajunge să menţionăm aici, pe scurt, deschiderea unor sectoare de lucru într-una din zonele sacre ale oraşului grecesc (care a beneficiat de colaborarea, printre alţii, a lui D.M. Pippidi, a Gabriellei Bordenache, a Victoriei Eftimie-Andronescu, a lui Petre Alexandrescu şi Alexandru Simion Ştefan), în cartierul rezidenţial al cetăţii romane târzii (Iorgu Stoian, Emilian Popescu şi Mihai Sâmpetru), la bazilica creştină din piaţa mare ca şi în mai multe zone din centrul oraşului târziu (Grigore Florescu şi Aurelian Petre), în aşa-numitul cartier economic (Ion Iosif Russu), la incinta romană târzie (Nubar Hamparţumian şi arh. Dinu Theodorescu), la incinta elenistică (Vasile Canarache şi Constantin Preda), la bazilica extra-murană (N. Hamparţumian), la termele din afara incintei târzii (subsemnatul), la incintele arhaică, clasică şi romană timpurie (Dumitru Tudor şi Maria Coja), pe platoul din vestul cetăţii (Suzana Dimitriu, Carmen Dumitrescu şi Catrinel Domăneanţu) şi, în fine, în marea necropolă tumulară (Vlad Zirra, P. Alexandrescu şi Dumitru Vâlceanu). Se practică acum şi primele sondaje în aşezările rurale din teritoriul histrian, cum ar fi cele de la Tariverdi (Radu Vulpe, Dumitru Berciu, C. Preda şi P. Alexandrescu), Istria-sat (Vl. Zirra), Sinoe şi Fântânele (V. Canarache).

Sub îngrijirea lui Em. Condurachi apar şi primele două volume din noua serie monografică Histria. Iar dacă primul volum, apărut în 1954 şi cuprinzând importantele contribuţii ale lui Em. Condurachi, Gr. Florescu şi D.M. Pippidi, tratează pe de o parte descoperirile efectuate până în 1942, pe de alta, desigur într-o formă preliminară, unele din noile descoperiri, al doilea, apărut după 12 ani (1966), nu ne prezintă într-o variantă definitivă decât rezultatele a trei sectoare şi anume cel de pe platoul din vest (Suzana Dimitriu), de la necropola tumulară (P. Alexandrescu) şi de la incinta elenistică (C. Preda şi arh. A. Doicescu).

Este drept că aceste lacune păreau a putea fi suplinite, la acea vreme, prin publicarea unor ponderoase rapoarte preliminarie în revista Materiale şi Cercetări Arheologice (publicaţie de asemenea pe cale de dispariţie), dar aceasta nu scade cu nimic meritele succesorului lui Em. Condurachi la şefia şantierului Histria, D.M. Pippidi (1971 - 1981), căruia îi datorăm nu numai impunerea actualei forme a seriei monografice Histria ci şi publicarea a numai puţin de patru volume din această serie. Reducând drastic numărul sectoarelor de lucru - în fapt nu s-au mai efectuat săpături decât la zona sacră (P. Alexandrescu), în cartierul de nord al oraşului târziu (N. Hamparţumian, D. Vâlceanu şi, separat, Catrinel Domăneanţu), pe platoul din vest (Maria Coja), la termele din interiorul incintei romane târzii şi, în teritoriu, la Fântânele (subsemnatul) - D.M. Pippidi asigura apariţia următoarelor patru volume din seria monografică Histria şi anume: III (monedele, în redactarea lui C. Preda şi N. Hamparţumian); IV (ceramică arhaică şi clasică, P. Alexandrescu); V (atelierele ceramice, Maria Coja şi Pierre Dupont); VI (termele romane, subsemnatul). Adăugând acestui impresionant pachet publicistic editarea culegerii de inscripţii histriene (în magistrala redactare a aceluiaşi D.M. Pippidi; inscripţiile histriene târzii aveau să-şi găsească locul în culegerea lui Em. Popescu), rezultă că, atâta vreme cât s-a aflat la cârma şantierului, acest mare învăţat a asigurat un ritm de valorificare a cercetărilor de la Histria nemaiîntâlnit până atunci şi, din păcate, nici după aceea.

În vremea în care conducerea şantierului a fost reprezentată de P. Alexandrescu (1982 - 1988), s-au reluat săpăturile la bazilica episcopală (începute de subsemnatul împreună cu Costin Scorpan în 1969 dar întrerupte definitiv în 1970; din noua echipă au făcut parte iniţial Octavian Bounegru şi Crişan Muşeţeanu) şi s-au efectuat noi cercetări în teritoriu la Histria-pod (Konrad Zimmermann şi Alexandru Avram) şi Nuntaşi (Catrinel Domăneanţu). Totodată la Kostanz am Bodensee apare, sub redacţia lui P. Alexandrescu şi Wolfgang Schuller, un nou volum miscelaneu Histria (în colecţia Xenia).

Cercetările dintre 1989 - 1999

Schiţat din 1989, noul plan al cercetărilor arheologice de la Histria nu se va fi materializat decât în 1990, de când am împărţit grijile şantierului cu P. Alexandrescu. Astfel, pe lângă continuarea cercetărilor de la bazilica episcopală (unde echipa de cercetare a fost lărgită prin cooptarea arh. Gordana Miloşevici şi a numismatului Gh. Poenaru Bordea), s-au redeschis alte patru sectoare destinate fie continuării cercetărilor, fie asigurării valorificării unor descoperiri mai vechi, nepublicate, din păcate, într-o formă monografică. Este vorba de sectorul zonei sacre greceşti (cu un colectiv format din K. Zimmermann, Al. Avram şi arh. Monica Mărgineanu - Cârstoiu), de cel al incintelor greceşti de pe platou (Mircea V. Angelescu şi P. Dupont) şi, în sfârşit, de cel al cartierului rezidenţial târziu (Oct. Bounegru şi Virgil Lungu).

Descoperirile efectuate în aceste sectoare vor trebui să formeze, fiecare din ele, materia unui volum separat din seria monografică Histria. Între timp a apărut volumul Histria VIII, cu două fascicole dedicate studiului ştampilelor amforice (Thasos, autor Al. Avram şi Sinope, autor Niculae Conovici) iar publicarea zonei sacre greceşti (Histria VII, în coordonarea lui P. Alexandrescu) şi a sculpturilor (Histria IX, autor Maria Alexandrescu-Vianu) este de aşteptat anul 2000. Tot atunci vor apărea - prin generozitatea Ministerului Culturii - volumele dedicate ceramicii romane timpurii (Histria X, autor subsemnatul) şi ceramicii elenistice cu decor în relief (Histria XI, autor Catrinel Domăneanţu). Alte volume ar trebui să completeze această serie monografică, cum ar fi cel al Monicăi Mărgineanu-Cârstoiu, destinat studiului pieselor de arhitectură (volum aflat într-un stadiu avansat de elaborare), cele referitoare la cercetările din teritoriu (Tariverdi, Istria-sat, Histria-pod şi Nuntaşi, după care s-ar putea trece la redactarea unui volum special închinat teritoriului histrian) sau diverse altele (ceramica elenistică, opaiţele, ceramica romană târzie, obiectele din metal, sticlă şi os).

Direcţii de cercetare pentru mileniul III

Este sigur că, odată publicate, volumele mai sus-menţionate vor disipa o bună parte din problemele care stau astăzi în faţa echipei noastre, Dar cum acestea sunt, oricum, mai numeroase decât actualele certitudini, o punctare a lor, pe epoci, ne apare deosebit de instructivă. Rezultat al celui de-al doilea mare val al colonizării greceşti, Histria arhaică prezintă un excepţional interes paradigmatic atât pentru istoria universală cât şi pentru cea naţională. Astfel, dacă în ceea ce priveşte data fondării ei de către coloniştii veniţi din Milet pare să se impună aceea transmisă de un izvor târziu (Eusebius), şi anume 657 a.Chr. - veridicitatea datelor acestui izvor verificându-se în cazul celor mai multe colonii greceşti - lucrurile se complică considerabil prin descoperirea sub primul nivel de locuire de pe acropolă (termen intrat relativ recent în vocabularul histrian, graţie cercetărilor efectuate de Catrinel Domăneanţu în aşa numitul sector A) a unor fragmente ceramice greceşti rulate din pricina unui îndelungat contact cu apa sărată a mării (observaţia aparţine lui M.V. Angelescu).

Va trebui să admitem aşadar existenţa unui nucleu precolonial, oriunde se va fi aflat şi oricum se va fi numit acesta, situaţie în care cealaltă dată de fondare a Histriei, transmisă de un alt izvor (Pseudo-Skymnos), şi anume circa 620 a.Chr., ar putea primi o altă interpretare. Cum va fi arătat acropola arhaică histriană, este o altă chestiune care merită să ne reţină atenţia în viitor. Până acum suntem informaţi despre existenţa unei zone sacre, aflate în nordul acropolei, în care au putut fi identificate sanctuarele lui Zeus, al Afroditei, eventual al Herei, pe lângă alte monumente de cult. Dar poate fi considerată această zonă sacră unică, câtă vreme din ea lipseşte templul divinităţii principale (eponime) a cetăţii, Apollo Tămăduitorul (Ietros)? O informaţie a celei care a fost una din cele mai ilustre cunoscătoare a ceramicii greceşti, Marcelle Flot-Lambrino, potrivit căreia templul lui Apollo s-ar fi putut afla în partea de sud a acropolei - fiind, cum se întâmplă adesea, suprapus de o bazilică creştină - ar merita verificată în viitorul apropiat. S-ar cuveni de asemenea probată o altă informaţie - transmisă nouă oral de prof. Dinu Adameşteanu - potrivit căruia acropola ar fi fost apărată de o incintă proprie, ca în foarte multe cetăţi greceşti (de exemplu Atena). Odată certificată, această incintă va fi fost la un moment dat dublată de cea din chirpic, care închidea minimum 60 ha., prefigurând un sistem de duble incinte, copios atestat în lumea greacă, şi pe care-l vom vedea repus în funcţie în perioada elenistică chiar la Histria. Până atunci să notăm că legătura între cele două nuclee - acropola şi platoul din vest - este încă discutabilă (oricum ideea a două entităţi afrontate ni se pare mai greu de susţinut), explicaţia trebuind, după părerea noastră, căutată în marile mutaţii geofizice care au avut loc de atunci, când sudul cetăţii, azi înnisipat, va fi fost brăzdat de apele mării (undeva pe aici trebuie să se fi aflat şi portul cetăţii, care rămâne a fi identificat) iar nordul acesteia, azi submers, va fi fost încă locuit.

Probleme speciale privind coabitarea greco-indigenă ridică atât platoul din vest, unde coexistă locuinţe de suprafaţă cu mult material grecesc cu locuinţe semi-îngropate în care predomină ceramica autohtonă, cât şi necropola, pe de o parte plană, deci sigur grecească, pe de alta tumulară, din care măcar o parte pare să fi aparţinut căpeteniilor locale. Intrăm astfel în miezul problemei aculturaţiei sau mai curând interculturaţiei greco-autohtone, pentru care datele din teritoriu (în care ar trebui distinse aşezările autohtone de târgurile, fermele sau sanctuarele greceşti) sunt încă total insuficiente, ele nepermiţând decât aplicarea unor clişee (colonizare paşnică, de tip ioniano-milesian, spre deosebire de cea războinică, doriană), şi acestea foarte discutabile. Oricum, ideea unei inhibiţii exercitate de factorul grecesc asupra celui autohton, în flagrantă contradicţie cu rolul îndeobşte atribuit grecilor, n-ar trebui integral abandonată, câtă vreme manifestările pe toate planurile ale elementului indigen (politic, monetar şi ceramic) sunt infinit mai inconsistente decât cele nord-dunărene, de acum dar mai cu seamă de mai târziu.

O bună parte din problemele mai sus enunţate sunt, desigur, valabile şi pentru Histria clasică. Victoria regimului democratic, explicit atestată de marele gânditor al antichităţii, Aristotel, ca şi foarte probabila includere a Histriei în Liga Maritimă ateniană - ambele poate nu fără legătură cu celebra demonstraţie navală a lui Pericle în Marea Neagră - plasează însă acum Histria în rândul marilor centre greceşti din secolul al V-lea a.Chr., ceea ce se explică, desigur, prin accesul cetăţii la rang de centru de producţie, pentru care va fi fost nevoită să emită monedă proprie. Acestor certitudini ar trebui să le adăugăm, pe de o parte, o explicaţie mai plauzibilă a incintei clasice (care s-ar încadra mai greu în sistemul de duble incinte), pe de alta o justificare (de natură politică) a existenţei a două momente de locuire în cursul acestei perioade.

Era deci foarte normal ca şi Histria elenistică să rămână un centru de maxim interes pentru marile formaţiuni statale din lumea egeo-mediteraneană. Astfel, după atenieni, macedonenii lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare sau Lisimah, Ptolemeii, Seleucizii, Mitridate al VI-lea Eupator (despre care o inscripţie histriană recent descoperită ne informează că avea o garnizoană în cetate) sau Burebista îşi vor fi exercitat, într-un fel sau altul, autoritatea asupra vechii colonii milesiene. Histria intra astfel în circuitul extraordinarelor relaţii comerciale ale lumii elenistice, dovadă stând numeroasele importuri de amfore din marile centre de producţie din Tasos, Sinope, Rodos, Cos sau Cnidos, mărfuri vehiculate de un port fără îndoială încă activ. Este drept că unele documente epigrafice histriene ne vorbesc despre conflicte cu o serie de regi, mai mari sau mai mici, localnici, dar aceste informaţii (dacă nu se datorează cumva înmulţirii surselor scrise, cum ne-a sugerat-o recent cercetătorul german Manfred Oppermann) nu sunt de natură să împiedice postularea ideii înfloririi Histriei elenistice (este opinia mai veche a lui V. Pârvan), cel puţin în faza ei iniţială. Că aşa trebuie să fi stat lucrurile, ne-o demonstrează recenta descoperire (intuită de Maria Coja şi M.V. Angelescu) a repunerii parţiale în funcţie a vechii incinte arhaice (cea care apăra cea mai extinsă cetate) la începutul perioadei elenistice, situaţie în care incinta elenistică de piatră ar putea fi considerată nu o restrângere dramatică a cetăţii - cum s-a crezut până de curând - ci, dimpotrivă, o extindere a acropolei acesteia.

Tulburările politice de la sfârşitul perioadei elenistice vor fi făcut ca debutul Histriei romane să nu se desfăşoare sub cele mai bune auspicii. În pofida unor foarte timpurii dovezi de lealitate faţă de Roma şi împăratul acesteia (dovezi pe care histrienii le vor fi repetat cu ocazia accesului la tron al fiecărui împărat), Histria traversează o perioadă de "slăbiciune" (este chiar formularea dintr-un celebru document epigrafic), comparabilă cu cea de insecuritate de la Tomis, atât de dureros resimţită de poetul Ovidiu. Vor trebui să apară în ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră primele trupe romane stabile, eveniment urmat la câteva decenii de profunda reorganizare a frontierei dunărene în vremea lui Traian, pentru ca histrienii să-şi regăsească liniştea. La adăpostul unei noi incinte, care închidea o suprafaţă aproximativ egală cu cea a cetăţii clasice, se înalţă acum monumente remarcabile, unele cunoscute prin săpături (precum cele două edificii termale), altele din inscripţii (şi care ar fi de dorit să le cunoaştem şi pe cale arheologică), în fine o bună parte din ele prin resturile care au fost folosite ca simple materiale de construcţie în incinta ridicată după catastrofa de la mijlocul veacului al III-lea. Este posibil ca această adevărată renaştere, datorată ambianţei întreţinute de împăratul filelen Hadrian, să fi fost denumită de histrieni "a doua renaştere a cetăţii" (există şi opinia că acest eveniment ar trebui plasat după atât de discutabila distrugere a oraşului de către Burebista), după cum este sigur că titlul de "prea-strălucita cetate a histrienilor", arogat oficial în vremea dinastiei Severilor, va fi corespuns unei remarcabile prosperităţi.

Rămânând o cetate esenţialmente greacă (prin instituţii, religie, cultură şi limbă), Histria nu va fi reprezentat mai puţin un focar de romanizare câtă vreme ea preia o seamă din cuceririle civilizaţiei romane (n-ar fi decât să amintim elementele de tehnică constructivă sau chiar ideea de terme, după modelul cărora apar şi în teritoriu construcţii destinate băilor publice) iar în teritoriul atribuit fie şi numai juridic acesteia se vorbeşte, în exclusivitate, latineşte. Sub zidurile cetăţii are loc aşadar procesul interculturaţiei romano-getice, proces atât de suplu conceput de autorităţile romane prin atragerea indigenilor la magistraturi şi, în ultimă instanţă, la cetăţenia romană dar care va purta , desigur, pecetea culturii greceşti.

Îi va fi fost dat acestei noi micro-etnii să reclădească, din resturile prea-strălucitei cetăţi de odinioară, Histria romană târzie. "Cândva prea-puternica Histrie", pentru a-l cita pe Ammianus Marcellinus, va fi suferit aşadar una din cele mai impresionante distrugeri, din moment ce evenimentul este înregistrat în seria de biografii imperiale, cunoscută sub numele de Historia Augusta. Opiniei mai vechi, potrivit căreia această distrugere este rezultatul unuia dintre catastrofalele raiduri gotice de la mijlocul secolului al III-lea, i-a fost contrapusă relativ recent o altă ipoteză (aparţinând lui Radu Florescu), după care ea s-ar fi datorat unui cutremur. Dilema nu va putea fi tranşată niciodată, dar poate că n-ar fi inutil de menţionat că sistemul de construcţie al incintei, cu coloane aşezate transversal la baza zidului, pare să prefigureze unul din cele mai moderne sisteme anti-seismice. În interiorul acestei incinte (care nu închidea decât 7 ha.), pe locul vechiului centru al oraşului roman, apar o serie de monumente oficiale (bazilici civile) pe lângă termele care continuă să funcţioneze şi acum, dovadă indiscutabilă a continuării unei vieţi citadine normale, chiar dacă mai modeste, aşa cum ne-o indica dealtfel şi o recentă descoperire epigrafică, atestând un senator al oraşului.

După relativa linişte din primele trei sferturi ale veacului al IV-lea, urmează cel mai întunecat secol din istoria Histriei, datorat desigur presiunii extraordinare a popoarelor migratoare şi în chip special hunilor, dar care este cu atât mai interesant de studiat cu cât acum creştinii, prezenţi fără îndoială de secole în vechea colonie milesiană ca dealtfel pe întreg litoralul dobrogean, îşi construiesc primele lăcaşuri de cult. Apogeul creştinismului va fi atins însă ceva mai târziu, când la Histria, devenită, conform documentului denumit Notitia Episcopatum, centru episcopal, funcţionează nu mai puţin de patru bazilici, dintre care cea foarte probabil episcopală reprezintă unul din cele mai mari şi mai elegante edificii de acest tip din întreaga Peninsulă Balcanică. Istoria acestui monument, de la construcţia sa în vremea domniilor restauratoare ale lui Anastasius şi Iustinian, la reparaţia sa de la sfârşitul domniei ultimului dintre ei, la distrugerea ei quasi-totală la sfârşitul veacului al VI-lea şi, în fine, la suprapunerea ei, în prima parte a secolului următor, de către o locuire iremediabil ruralizată, poate constitui un bun model pentru ceea ce va fi însemnat în tot Imperiul sfârşitul stăpânirii romane.

Şi pentru că tot vorbim de modele, să-l mai adăugăm şi pe cel care s-ar putea extrage din analiza componentelor etnice ale Histriei romane târzii. Unei populaţii de greci şi geţi romanizaţi, trecuţi în masă la creştinism, i se va fi alăturat şi o importantă componentă sarmatică, aşa cum rezultă ea din datele arheologice şi antropologice oferite de cercetarea necropolei de la poalele cetăţii (este vorba de cercetările mai vechi ale lui N. Hamparţumian, care vor trebui reluate în curând). N-ar fi oare cazul ca în locul unor fenomene - în speţă cel al etnogenezei româneşti - abuziv generalizate în chip uniform în fruntariile actualei Românii (fruntarii care, după cum se ştie, n-au existat în antichitate), să ne mulţumim cu constatarea unor micro-etnogeneze, unele mai romanizate, altele mai barbarizate, regruparea şi unificarea lor neavând loc decât mai târziu, poate sub ameninţarea altor cumplite invazii? Conştienţi de amploarea unei asemenea probleme, de replicile pro şi contra pe care le-ar putea suscita o atare opinie, n-am dorit decât să demonstrăm că de la începuturile şi până la sfârşiturile ei, cetatea de pe malul lacului Sinoe îşi va fi dovedit cu prisosinţă rolul de staţiune pilot în problematica majoră a zonei danubiano-pontice.


Histria - bază naţională şi internaţională de cercetări arheologice

În măsura în care căutarea răspunsurilor la numeroasele probleme mai sus puse în evidenţă revine în exclusivitate arheologilor histrieni - în condiţiile în care ne va fi şi asigurată publicarea rezultatelor cercetărilor, numai generaţia noastră putând oferi lumii ştiinţifice româneşti şi internaţionale încă măcar zece volume din seria monografică Histria - consideraţiile noastre s-ar fi putu încheia aici. Dar Histria poate oferi culturii europene mai mult şi, cu riscul de a aduce în discuţie unele chestiuni de natură mai curând muzeistico-administrativă, ele merită menţionate pe scurt, chiar dacă - cum se va vedea - importanţa lor pentru a-i confirma Histriei, şi pe aceste planuri, rolul de staţiune-pilot este vitală. Prima şi cea mai arzătoare dintre ele este conservarea şi întreţinerea ruinelor din acest mare muzeu în aer liber. Lucrărilor de consolidare dintre anii 1965 - 1977, care au avut ca obiectiv incinta romană târzie şi, parţial, edificiul denumit Terme I, i-au urmat, în euforia post-decembristă, cele din anii 1991 - 1994, când s-a restaurat edificiul Terme II (el urmează a fi doar finisat) şi s-a degajat cortina de sud a incintei romane târzii de pământul depus în cursul vechilor săpături.

Din 1995 nu s-a mai întreprins nici o activitate de consolidare, şi faptul este cu atât mai regretabil cu cât ansambluri precum piaţa mare, Termele I, cartierul rezidenţial târziu, zona sacră de la nord sau bazilica episcopală au fost cercetate sau se află într-o fază avansată de cercetare, numai acurateţea acestor investigaţii putând garanta valabilitatea proiectelor de restaurare respective. Totodată, prin împrejmuirea cu un gard de protecţie a celor aproape 73 ha., aflate oficial în folosinţă - exclusiv pentru lucrări arheologice - a Institutului nostru, s-ar putea trece la conservarea unor monumente extrem de semnificative de pe platoul din vest şi, fără de care, ar risca să fie expuse distrugerii de a doua zi, dacă nu chiar din seara încheierii acestor ideale lucrări. Prin postularea înlocuirii actualelor panouri din cetate cu altele mai expresive (inclusiv o încercare de reconstituire a respectivelor monumente) ca şi a redactării unui catalog al muzeului local (există proiecte în acest sens, dar lipsesc deocamdată resursele financiare pentru a le şi materializa), ne apropiem de problematica muzeului propriu-zis. Rod al eforturilor prietenilor noştri constănţeni, şi în chip special ale lui Adrian Rădulescu, este sigur că el ar merita o sensibilă modernizare, pe măsura valorii exponatelor sale. Avem în vedere articularea unui amplu program promoţional (de la pliante şi copii ale materialelor arheologice la camere video, inclusiv la inserarea unui text ilustrat pe Internet), toate acestea constituind un bun punct pentru demararea acţiunii de constituire a unei fundaţii Histria.

V. Pârvan visa să întemeieze la Histria o universitate estivală. Generaţiile care i-au urmat s-au mulţumit să-i revendice mai modestul dar pe deplin justificatul titlu de şantier-şcoală. Numai că în actualele condiţii, când avem, este drept, curent electric, graţie aceluiaşi A. Rădulescu, dar când procurarea apei se desfăşoară ca în cel mai întunecat Ev Mediu (oricum în condiţii incomparabile cu cele antice, când un apeduct de peste 25 Km. lega cetatea de excelentele izvoare de la Fântânele) iar zidurile puţinelor noastre locuinţe, ca şi ale depozitelor, nu mai au viaţă lungă, şantierul nu mai poate adăposti decât un număr restrâns de arheologi şi cu atât mai restrâns de studenţi.

Este drept că toate problemele ridicate în acest atât de puţin luminos final implică eforturi financiare de neconceput în zilele noastre. Când situaţia se va ameliora - cândva trebuie să se întâmple şi acest lucru - ele ar merita totuşi făcute pentru că Histria nu aparţine numai generaţiilor noastre - obişnuite să lucreze în aceste grele condiţii - ci, pentru a parafraza cuvintele pe care un mare dramaturg român le atribuie unui şi mai mare domnitor român, ea aparţine urmaşilor urmaşilor noştri.

Alexandru Suceveanu