autor: Adrian Andrei Rusu

Începuturile mănăstirii dominicane Formele arhitectonice Viaţa internă Evoluţia mănăstirii până la desfiinţare Ridicarea castelului renascentist Materialele contemporane castelului Concluzii        Cine parcurge istoria medievală si premodernă a Transilvaniei are şansa, de câteva ori, de a se întâlni cu numele localităţii Vinţu de Jos (germ. Unter-Winz, Winzendorf, magh. Alvinc) (jud.Alba). Situată pe Mures, la crucea unor drumuri care unesc, ca si în timpuri istorice, oraşele Alba Iulia, Sebeş şi Orăştie, comuna nu mai atrage astăzi prea mult luarea aminte. Doar ajungând în ea, dacă întreabă pe un cunoscător, atunci călătorul va fi îndrumat să se orienteze spre nord, aproape de râul Mureş. În dreptul Şcolii generale "Iuliu Maniu", lângă şosea, răsare o ruină pe care, de la sătean la ghid turistic, toţi o consideră cu nedreptate a fi aceea aparţinătoare "castelului Martinuzzi".        Pentru a face lumină şi, mai ales, pentru a întelege ceea ce acest catalog se străduie să înfăţişeze, este obligatoriu să parcurgem câteva pagini de istorie. Începuturile mănăstirii dominicane        În secolul al XIII-lea, respectiv înaintea anului 1235, Vinţu de Jos intra în istoria scrisă. În anul 1248, saşii, colonizaţi pe un pământ fertil, de luncă, bine plasat la încrucişarea unor vechi şosele romane încă utile, cu albia navigabilă a celui mai mare râu transilvan, obţineau privilegii comparabile cu acelea ale oraşului Sibiu, virtuala capitală a Universităţii săseşti. Datorită stării lor materiale, apărată temeinic de documente regale, saşii şi-au ridicat câteva monumente, dintre care, cele dintâi, şi totdeauna cele mai importante, au fost bisericile. Biserica parohială, vizibilă nu departe de ruinele castelului, spre nord-est, îşi trage originea din timpurile imediat următoare dezastrului generalizat provocat de tătari la anul 1241. Alături de ea, alţi ambiţioşi ai elitei săseşti (greavii), s-au străduit să mai înceapă construcţia unui lăcaş diferit. Deşi neridicat mai mult de fundaţii, încă la sfârşitul veacului al XIII-lea, el era ales ca reper de înmormântare de către o parte însemnată a populaţiei. Abia după 1300, datorită unei danii consistente, venită de la o văduvă de greav, avem ştire că locul se destinase unei mănăstiri. Ca să o populeze au fost aleşi călugării din ordinul dominican, călugări aparţinători la marea familie a ordinelor numite cersetoare, în constrângere de sărăcie, dar extrem de activi în ceea ce priveşte conservarea şi propagarea cuvântului Bisericii catolice.        Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos îşi punea piatra de temelie în condiţii destul de insolite: era singura de acest fel care nu era situată în perimetrul unui oraş. Deşi documentele scrise tac, arheologia a arătat, fără nici un fel de dubiu, că ea, mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată numai din eforturi locale, ci la fel ca şi o instituţie şi un ansamblu comparabil cu cele mai performante înălţări asemănătoare, din Transilvania, din oraşe ca Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Sebeş, Sibiu, Sighişoara. Prezenţa unor pietre profilate care trimit către ateliere regale, prin analogii tematice şi calitatea execuţiei artistice, lasă foarte ispititoare ipoteza implicării Casei regale de Anjou, prin purtătorul de coroană, regele Ludovic I (1342-1382) şi mama sa, Elisabeta, văduva regelui Carol I Robert. Formele arhitectonice        Dacă ne-am limita la parcimonioasa informaţie scrisă, mănăstirea de la Vinţu de Jos ar putea fi socotită ca existând cu certitudine la 1362, an în care conducătorul ei, abatele Alard, era menţionat. Însă, la mijlocul secolului al XIV-lea, ansamblul constructiv funcţiona din plin, cu întreaga sa zestre. Biserica, impresionantă ca mărime (47 m lungime, 10,5 m, corul, respectiv 14,5 m lăţime, nava), închidea complexul spre nord. Apoi, lângă ea, numeroase încăperi erau dispuse în aşa fel încât să formeze o centură unghiulară de ziduri (aprox. 39 x 50 m), care să închidă o curte (16,5 x 26,5 m). Spre est erau încăperile cele mai reprezentative, socotind printre ele sacristia (locul de păstrare al inventarului liturgic), sala capitulară (încăperea de adunări ordinare si de lucru a comunităţii călugărilor), cu capela ei, locuinţa personală a abatelui. Aşezarea lor urma două aliniamente, pe o lăţime de 16 m. Spre sud, în paralel cu biserica, pe o lăţime de sapte metri, se înşirau alte camere, dintre care, la parter, funcţiona cel puţin refectoriul (sala de mese), apropiat de bucătărie, iar la etajul cert, chiliile monahilor. În sfârşit, ultimul corp, cel dinspre vest, larg de cinci metri, aliniat doar prin latura interioară cu faţada de vest a bisericii, era destinat ucenicilor într-ale călugăriei, casei de oaspeţi, poate altor anexe (infirmerie, farmacie, depozite, ateliere etc.).        În urma cercetărilor arheologice, construcţiile mănăstirii dominicane din Vinţu de Jos au fost, în bună măsură detaliate, astfel încât, la această oră, ele oferă cele mai concludente documente privitoare la felul de construcţie, organizare şi funcţionare a unei mănăstiri catolice medievale de pe teritoriul actual al României. Dintre particularităţile pe care merită să le menţionăm este, în ceea ce priveşte biserica, corul prelung, închis poligonal, decorat cu o boltă ogivală, care se năştea din fascicule de trei capete, la colţurile din est, iar pe laturi se sprijinea pe console. Nava, cu o intrare simplă, triumfală, realizată prin retrageri de grosime pe latura de vest, a fost, la rândul ei, acoperită de bolţi sprijinite pe stâlpi poligonali adosaţi, afrontaţi perechi. Structura lor ornamentală diferă de la o latură la alta, demonstrând o diferentă de construcţie, rezultată în timp ori prin schimbarea meşterilor angajaţi iniţial. Din zestrea de chei de boltă, două s-au conservat şi au fost descoperite în coltul de sud-est al navei. Lucrate de doi pietrari diferiţi ca măiestrie, ele se adaugă la repertoriul, altfel nu prea bogat, al sculpturii gotice timpurii ardelene. Cea mai bine lucrată reprezintă un cap de leu, străpuns în dreptul gurii de un orificiu de candelabru. Capul a fost înconjurat de palmete de piatră. A doua cheie înfăţişează un vultur cu aripile deschise. Cele două chei par să conserve simbolurile sfinţilor evanghelişti Marcu şi Ioan, fapt ce ar solicita prezenţa, pe monumentul dispărut, a încă două chei de boltă, cu emblemele celorlalţi doi evanghelişti. Acoperişul iniţial a fost realizat din olane semitubulare, cu cioc de prindere, dintre care, cel puţin o parte, au fost smălţuite. Între navă şi altar, a fost plasat un letner sprijinit pe şase stâlpi de piatră, înzestraţi cu false baze şi capiteluri, deasupra cărora se înălţa o boltă din ogive de cărămidă. Acest element de arhitectură a apărut într-o fază intermediară din istoria mănăstirii (sec.XV), destinat să izoleze sacralitatea corului de navă, dar, totodată, dată fiind amploarea spaţiului interior, să faciliteze transmiterea slujbei, printr-o lectură liturgică paralelă, către laicii aflaţi în navă. Dispărut din majoritatea bisericilor catolice în urma Reformei, el se dovedeste a fi un element arhitectonic cu o funcţionalitate foarte frecventă şi în Transilvania, la fel ca în toate spaţiile Europei catolice. Ferestre înalte, cu muluri gotice, provenite şi ele tot din două ateliere şi etape constructive diferite, asigurau luminarea interioară. Decorul interior era completat de ochiuri de geam rotunde, ornate prin vopsire, prinse în cercevele de plumb, fresce intermediare, iar podeaua, montată iniţial din cărămizi romane refolosite, a fost ulterior întregită, datorită deteriorărilor şi a practicărilor de înhumări, cu petece de cărămizi medievale.        Sala capitulară, situată la mijlocul laturii de est a complexului mănăstiresc, a fost înzestrată cu un altar în colţul de sud-est. Spre răsărit, o capelă ieşea din linia exterioară a anexelor. O sprijineau în exterior doi mici contraforţi de colţ, iar în interior, ogivele de piatră se închideau cu o cheie de boltă decorată cu o rozetă. Toate componentele bolţii au fost recuperate.        În sud, refectoriul, situat la mijlocul laturii, era iniţial înzestrat cu un sistem de încălzire prin podea. Forma aceasta, moştenită de la antichitatea romană, se descoperă arheologic pentru prima dată în Transilvania. Ulterior (sec.XV), călugării au adoptat mijlocul mai eficient şi mai comod de încălzire prin sobe de cahle. Toate sobele erau decorate cu motive religioase: perechi de sfinţi, Răstignirea, eventual variante ale Sf.Gheorghe omorând balaurul. Tot acestei perioade par să-i fie caracteristice cahle cu decor realizat geometric, în forme greu de descifrat. O descoperire de ultimă oră sugerează încă prezenţa unor construcţii vechi, probabil mai modeste ca extindere, dincolo de frontul de sud al acestor anexe. Despre anexele din vest ştim doar că porneau de lângă colţul de sud-vest al navei printr-o încăpere legată de contrafortul bisericii, apoi urmau alte încăperi, din care ultima, cea dinspre colţul exterior, avea, din nou, un sistem de încălzire prin podea, puţin diferit fată de acela al refectoriului.        O "anomalie" a mănăstirii de la Vinţu de Jos este absenţa deambulatoriului (galeria cu coloane) construit în piatră ori cărămidă, în jurul curţii interioare. El avea utilităţi specifice în orice mănăstire (loc de lectură, rugăciune, procesiune, plimbare), dar faptul că la Vinţu a fost absent, este de natură să modeleze usor concepţiile relative la rostul său. O privire mai atentă asupra arhitecturii ecleziastice convinge că asemenea cazuri mai existaseră si la alte mănăstiri.        Formele arhitectonice şi urmele din interiorul lor fac posibilă întregirea felului în care se desfăşura activitatea religioasă din interior. Ea respecta regulile ordinului, în consonantă cu ambianţa specifică şi mediul în care mănăstirea fusese plasată. Ne vom opri la câteva aspecte demonstrate prin inventarul arheologic. Viaţa internă        Cu toate că reglementările Bisericii catolice privitoare la folosirea vaselor liturgice sunt destul de ferme, în sensul că ele trebuiau să fie confecţionate numai din metale, de obicei preţioase, o mică descoperire din nava bisericii din Vinţu demonstrează şi posibilităţile contrarii. Ne referim la un fragment care provine în mod sigur de la un pocal (calix) de lut. Fragmentul despre care scriem a fost decorat cu benzi de lut în relief, cu crestături oblice trase în pasta moale, înainte de ardere, apoi prin stampilare cu un instrument special care a lăsat urmele unei rotiţe cu spiţe. În sfârşit, deja complicatul decor realizat prin aplicare şi ştampilare, a fost întregit cu o smălţuire parţială, cu smalt verde şi incolor. Fragmentul de pocal se datează sigur în secolul al XIV-lea, respectiv în vremurile de maximă prosperitate ale mănăstirii. Piesele de bronz de folosinţă ecleziastică, ale secolului al XIV-lea, au tălpi foarte asemănătoare, cu decupaje lângă tălpi ori marginea superioară. Asemănătoare este şi forma cristelnitelor, care o reproduce pe cea a potirelor, dar în formă mai mare. Pentru prezenţa unor mici statui, realizate în bronz, pledează un fragment care sugerează fie o armură, fie o piele de balaur.        Cele mai interesante mărturii ale vieţii liturgice provin de la frânturile de ferecături de cărţi. Toate sunt de bronz, fără să aibă calităţi artistice deosebite. Impresionantă este însă cantitatea lor. În sectoarele restrânse, investigate în afara incintei mănăstirii, s-au găsit fragmente numeroase de aplici şi închizători. Ele dovedesc că zestrea de carte mânuită în mănăstire a fost una importantă. De exemplu, o aplică de carte, de formă pătrată, cu margine crestată, în mijloc sub forma unui umbo, şi cu găuri de fixare în lemn, are analogii perfecte la Buda, la mănăstirea dominicană din cetate. Aplici asemănătoare sunt semnalate şi la mănăstirea Letanovice-Klástoriska (Cehia). Legături metalice de carte, cu decupaje în acoladă, unele cu o clamă în partea posterioară, care juca rolul unui arc, datate în intervalul sfârşitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea, sunt de asemenea semnalate la Letanovice-Klástoriska. Aceste descoperiri atrag deja atentia asupra unei posibile "piete" de carte, beneficiară, dincolo de continutul propriu-zis al cărţilor, şi a unor produse decorative specifice.        Ar fi fost greu de imaginat, fără o dovadă directă, că dominicanii unei mănăstiri aflată într-o zonă de colonişti catolici, situată în interiorul Transilvaniei, să fi îndeplinit misiuni prozelite la sudul Dunării. Totuşi această realitate este trădată prin două piese arheologice de o factură certă, ortodoxă, piese care nu puteau ajunge la Vinţu decât aduse de misionari dominicani. Cea dintâi piesă care a fost descoperită în mănăstire este un medalion de sticlă, de formă uşor elipsoidală (28 x 26 mm). Miezul, format dintr-o pastă opacă, de culoare roşie-vineţie, cu numeroase vinişoare mai deschise la culoare ori negre-albăstrui, are în grosimea sa un relief cu personaje figurate. Recto-ul medalionului prezintă, într-o execuţie remarcabilă, scena Răstignirii, în care Mântuitorul, pe cruce, este încadrat de Sfânta Fecioară si Sfântul Ioan. Deasupra scenei, despărţite de capătul braţului vertical al crucii, sunt înscrise două perechi de litere grecesti, cu duct elegant şi cu semnul de abreviere deasupra: IC şi XC. Partea posterioară a fost prinsă într-o montură de bronz, dotată cu o urechiusă de prindere la un lănţişor-colier. Medalionul de la Vinţu face parte dintr-o serie destul de restrânsă de exemplare asemănătoare, păstrate în marile muzee ori colecţii mondiale (Londra, Philadelphia, New York, Paris, Madrid, Torino, Istanbul, Atena şi câteva foste muzee sovietice). Prototipurile acestora coboară până la cameele şi gemele păgâne. Bizantinii le-au produs din sticlă pentru a fi mai ieftine. Pe ele figurau chipuri de sfinţi, ale Mântuitorului ori mici scene religioase. Descoperirea unor exemplare pe care inscripţiile-legendă au fost concepute în limba latină a condus la presupunerea că atelierele bizantine producătoare au funcţionat în posesiuni bizantine ori au fost, pur şi simplu, produse veneţiene de tradiţie bizantină. Datarea lor în secolul al XIII-lea nu a întâmpinat obstacole serioase. La Vinţu medalionul a fost pierdut, nu aşezat în inventarul unui mormânt. Evenimentul s-a produs la oarecare timp după ce misionarii dominicani l-au adus de undeva din sudul Dunării. Foarte recent a fost făcută o altă descoperire asemănătoare, care de astă dată este o cruciuliţă de fildes, pectorală. Având dimensiunile mici, ea a fost decorată, pe ambele feţe, cu 12 scene, fiecare înzestrată cu o legendă scrisă cu litere chirilice. Datorită caracterului foarte nou al descoperirii, nu am putea să scriem încă multe lucruri relative la provenienţa şi datarea mai exactă a piesei. Contextul de la Vinţu o recomandă însă pentru secolele XIV-XV. Caracterul ei ortodox este, de asemenea, mai presus de orice îndoială.        Descoperirile de până în prezent ne îngăduie să ne referim şi la două activităţi meşteşugăresti speciale. Este vorba, mai întâi, despre mici procese metalurgice legate de turnarea unor obiecte de bronz ori argint. Un negativ de nasture globular, pierdut ori intentionat aruncat, trădează îndeletnicirea la care ne-am referit. Apoi, descoperirea unei aplici înzestrată cu o simbolistică cu totul insolită, o trădează pe cea de-a doua. Aplica despre care este vorba, pierdută şi ea în perimetrul mănăstirii, înfăţişează, în partea centrală, un animal fantastic, patruped, cu gât lung, de sarpe şi cap de pasăre (?), din care se revarsă flăcări. În jurul acestei creaturi fantastice se recunosc destul de bine simboluri astrale (soare, lună) şi, eventual, o altă mică pasăre. Aplica, argintată, prezintă orificii grupate perechi. Ceea ce s-a descoperit nu este altceva decât un simbol al alchimiei. El a fost odinioară aşezată pe o lădiţă, aparţinătoare unui călugăr (?) care se preocupa, în modul cel mai serios, de această paraştiinţă medievală. Acolo unde a apărut din pământ, respectiv în preajma extremei de nord a anexelor de vest, a mai iesit la iveală o mică pâlnie de bronz, instrument care putea servi aceleiaşi meserii. Este de prisos să mai arătăm că, pentru întreaga Transilvanie, dovezile practicării alchimiei provin numai din izvoare mai târzii cu cel puţin un veac şi se referă doar la medii urbane.        În ceea ce priveşte activităţile banale, cotidiene, vom începe cu o constatare negativă, respectiv aceea privitoare la absenţa aproape totală a uneltelor agricole. Este, din nou, confirmarea sferei de activităţi a dominicanilor. Ca în orice fel de sit arheologic, indiferent de epocă, ceramica este totdeauna cea mai bogată. La Vinţu ea are însă mesaje particulare. Trebuie să facem remarca că în mănăstire s-au folosit, în general, loturi de vase de calitate (ceramică roşie cu pereţi subţiri, din pastă relativ fină), care proveneau dacă nu din ateliere săseşti, măcar din ateliere proprii, cu producţie inspirată de cele dintâi. În exteriorul anexelor de est ale mănăstirii predomină însă o ceramică de o anume factură, pentru care nu avem decât explicaţii parţiale de folosire. Este vorba despre vase lucrate în acelaşi tehnici, dar care au particularitatea de a fi, în cea mai mare parte, de capacitate mică şi, într-o proportie oricum notabilă faţă de ceramica din alte sectoare, cu urme de smalţ (sec.XIV-XV). În jurul refectoriului ne întâlnim cu ceramica de bucătărie comună şi unor situri de alte tipuri. Vasele cele mai obisnuite sunt oalele-borcan, dar apar şi capace în forma de clopot ori plane, ulcioare, fragmente de opaiţe deschise şi castroane cu buze modelate elegant etc.        Caracterul prosper al mănăstirii este trădat cu evidenţă de cantitatea de vase de sticlă. Este vorba în primul rând de pahare, care, în cea mai mare parte, sunt importuri veneţiene sau germane. Formele lor sunt destul de insolite: tălpi segmentate de picioruse uşor torsionate, fundul puternic adâncit, în formă de pâlnie, pereţii de forma unor butoiase, decoraţi cu stropi de pastă de sticlă, totul terminându-se prin buze uşor evazate. Printre butelii, se remarcă cele cu talpă inelară şi o gâtuire mediană, de la care se dezvolta o îngustare prelungă, terminat printr-o buză mică, din pastă de sticlă răsfrântă. Se mai strecoară însă şi vase gravate şi pictate. Calitatea sticlei de import este trădată de transparentă şi irizaţii specifice, a celei locale prin pasta opacă ori numai translucidă.        Vom încheia prezentarea descoperirilor din această categorie, cu alte două elemente care privesc portul şi încălţămintea. Frapează cantitatea de ace de os de o anume factură. Mărimea lor le face proprii pentru cusături grosiere, fie că este vorba despre încălţări, fie de haine simple si ieftine, recomandate călugărilor. Oricum este cert că mediul ţărănesc le-a cunoscut si utilizat pe scară largă. Un accesoriu de încălţăminte, ca acela al unui pinten cu rotiţă, pare a fi nepotrivit unei mănăstiri, pentru că încălţările călugărilor erau, de obicei, sandalele, iar animalele de călărit erau adesea altele decât caii. Descoperirea pintenilor pare a nu fi cu totul ciudată. Semnalări de pinteni s-au făcut şi în alte mănăstiri catolice. Oricum, pintenii, împreună cu potcoavele pentru cai şi boi, dar şi alte piese de feronerie, cum ar fi, de exemplu sfesnicele pentru o singură lumânare, înfipte direct în pereţi, indică apropierea de lumea exterioară, înconjurătoare. Indiferent de strictetea regulilor interne, care priveau în general cultul religios, dominicanii au fost sensibili la ambianţa în care trăiau, iar inventarul lăcaşului lor este, la urma-urmei, un indiciu corect al performanţei culturii materiale laice, contemporane lor.       Mănăstirea a pus la dispoziţia comunităţii laice întreaga navă a bisericii pentru practicarea înhumărilor. Mormintele saşilor din Vinţu şi Vurpăr sunt caracteristice prin lipsa totală a inventarului intern, dar şi prin sicriele dotate cu centuri metalice şi câte două perechi de belciuge. Călugării, care se înhumau separat, de obicei în altar, aveau la dispoziţie şi un osuar situat în vecinătatea altarului. Evoluţia mănăstirii până la desfiinţare        Mănăstirea, împreună cu alte lăcaşuri identice ori asemănătoare din Transilvania, a trăit secolul al XIV-lea ca un veac de maximă prosperitate. Este de acum foarte evident că incursiunile turcilor din anii 1438 şi 1442 au afectat-o în mod grav. Certitudinea la care ne referim rezultă din contextul general, din care se cunoaşte distrugerea completă a Sebeşului învecinat şi a teritoriului la fel de învecinat al reşedinţei episcopale de la Alba Iulia, zone în care, după cum am mai arătat, Vinţul era inclus. Se mai ştie apoi despre o indulgenţă mai generală dată dominicanilor transilvăneni de către papa Eugeniu al IV-lea, datată în anul 1444, prin care se obţineau tot felul de înlesniri pentru a reface lăcaşurile afectate de către turci. În sfârşit, la acestea se adaugă constatările arheologice care, toate, indică oprirea amenajărilor constructive majore, exceptând letnerul, restrângerea circulaţiei monetare şi o clară limitare a activităţilor din mănăstire de la jumătatea secolului al XV-lea. Folosirea amenajărilor de cărămidă, în locul pietrelor profilate, la construcţia letnerului, utilizarea pietrelor de nisip, foarte friabile, pentru plombarea stricăciunilor, prezenţa falsurilor monetare, tipice începuturilor domniei regelui Matia I Corvin, sunt indicii grăitoare. Procesul avea loc pe fundalul schimbărilor demografice, în care saşii, înainte majoritari, sunt înlocuiţi treptat de către maghiari, români şi slavi de la sudul Dunării. Statutul social al acestora era departe de a mai fi unul prea consolidat, lipsindu-i şi pe călugări de sprijinul material de care ar fi avut nevoie.        Documentele de la începutul secolului al XVI-lea dau şi ele dimensiunile procesului de decădere în care lăcaşul îşi derula viaţa. În 1524 se aflau acolo numai patru călugări: Ioan Chrisostomul, prior, Vitalie din Sibiu, Gaspar din Sebeş, preoţi, şi Mihail, frate convers. În anul 1529, la Vinţu mai era menţionată o singură persoană, anume priorul (?) Tadeu, fără să aflăm dacă mai erau şi alţi călugări. Ultimul vieţuitor dominican a fost fratele Toma, mutat la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara. În aceste condiţii nu i-a fost prea greu nobilului Nicolae Kozár de Zwd să-l alunge şi să se instaleze acolo pe la 1532. Ridicarea castelului renascentist        Izvoarele care povestesc, destul de explicit, metamorfoza suferită de mănăstirea dominicanilor din Vinţu, în castel nobiliar, nu sunt puţine şi nici măcar inedite. A fost doar o chestiune de reunire a lor, pentru a preciza, odată pentru totdeauna, realitatea. Un raport datând din 1552, menţionează explicit că un nobil, pe nume Nicolae Kocsárdy (sau Kozar, Kosári), a transformat mănăstirea într-un castel. Transformări de mănăstiri în castele laice sunt destul de frecvente. Ele veneau în conjunctura generalizată a crizei structurilor Bisericii catolice, grefată pe realitatea concretă a fiecărei mănăstiri în parte. Exemple de proceduri similare se cunosc chiar şi dinaintea Reformei. Pentru perioada istorică care ne interesează sunt semnalate două alte cazuri pe teritoriul României de astăzi, la Oradea şi la Odorhei.        Respectivul profanator de mănăstire a fost cel dintâi care a beneficiat, se pare, de o danie de la regele Ioan I Zápolya. Mai departe, exegeza istorică consideră că primul deţinător laic a vândut domeniul lui Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea, pentru ca acesta, la rândul său, să-l cedeze lui Ştefan Mailath, - alt personaj istoric important, implicat din plin în evenimentele de la începuturile principatului transilvan, - în schimbul domeniului cetăţii Unguraşului. Nu este prea limpede în ce condiţii, în continuare, domeniul a ajuns în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, între anii 1540-1545. După moartea voievodului muntean, Gheorghe Martinuzzi a intrat efectiv în folosinţa monumentului de la Vinţu.        Reamenajările lui Martinuzzi s-au produs deci asupra unei mănăstiri care nu mai funcţiona de circa 20 de ani. În şase ani, până la 1551, fosta mănăstire şi-a schimbat complet înfăţişarea, transformându-se într-un adevărat castel, socotit, de un izvor italian, a fi delizioso.      Istoria stăpânilor castelului, după asasinarea lui Martinuzzi, este destul de lungă. Iniţial, stăpânirea de la Vinţu şi Vurpăr a continuat să fie solicitată de către Universitatea săsească, în virtutea unor privilegii din secolul al XIV-lea. Saşii au insistat pentru recuperarea ei îndeosebi la împăratul Ferdinand de Habsburg, concurentul lui Zápolya la coroana Ungariei, dar prezenţa castelului a fost mereu o ispită pentru noua autoritate politică a nou născutului principat autonom al Transilvaniei. În anul 1553, după un scurt interludiu, cetatea a fost ocupată de către oamenii lui Andrei Báthory, voievod al Transilvaniei. Cel din urmă era soţul Margaretei Mailath, una din moştenitoarele de drept, şi va stăpâni castelul de la Vinţu până după anul 1559. Au urmat apoi Gáspár Békes (1569-1575), Ştefan şi Cristofor Báthory (1575-1578), din nou Margareta Mailath, recăsătorită cu Ioan Iffiú (1578-1594). Fiscul stăpâneste castelul în ultimii ani ai secolului, răstimp în care va fi locuit, între 1595-1597, de către Aron Vodă, exilatul domnitor al Moldovei, şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul. În primii ani ai secolului următor, ultimul stăpân, înaintea intervenţiilor principelui Gabriel Béthlen, a fost Ecaterina Iffiú.        Refacerile comandate şi patronate de către Gheorghe Martinuzzi, ajuns cardinal-guvernator al principatului, au fost destul de importante, în aşa fel încât să stârnească admiraţia vizitatorilor străini. Cercetarea arheologică contrazice însă cea mai mare parte dintre supoziţiile istoricilor de artă, ale căror căutări s-au concentrat spre zidurile aflate la vedere şi astăzi. Rezultă astfel că spaţiile de locuire au rămas, în principal, tot cele ale anexelor de est şi sud ale dezafectatei mănăstiri dominicane. Ceva mai complicată a rămas problema bisericii şi a clădirilor din vest. În ceea ce priveşte biserica, se pare că altarul ei a rămas neatins o vreme destul de lungă, probabil până în secolul al XVII-lea, când, la vecinătatea cu vechiul arc de triumf s-a amenajat o uriaşă groapă de păstrare a cerealelor, căptusită cu bârne. Nava a fost compartimentată în cămăruţe mici, surprinse mai ales lângă limita sanctuarului. În apropierea laturii de sud a navei, s-au amenajat cel puţin două locuri de depozitare a resturilor menajere ale castelului, locuri din care s-a recuperat cea mai importantă cantitate de piese aparţinătoare secolului al XVI-lea şi începutului secolului următor. În ceea ce priveşte anexele de vest, ele au fost abandonate şi demolate, preferându-se o construcţie nouă, dezvoltată de la colţul de sud-vest al navei, imediat de la marginea de sud a vechiului portal, pe o direcţie perpendiculară, la o distanţă de 19 m. Ceea ce a devenit latura internă a aripii de vest a castelului Béthlen, fusese înainte vreme, latura externă a unui corp de clădire. Acolo a fost descoperită urma unei săli de festivităţi de mari dimensiuni (lăţimea certă nouă metri, lungimea mai mare de 11 m). De la ea, spre colţul de sud-vest al navei bisericii, au apărut două şiruri paralele de încăperi, cu accese în anfiladă. În anexele de sud şi est ale fostei mănăstiri s-au reamenajat interioarele, s-au modificat vechile deschideri. Au fost distruse ziduri vechi, s-au înăltat altele; la fel s-au modificat căile de acces. O încăpere cu pivniţă a fost plasată spre stânga vechii capele. Din interiorul ei au provenit cantităţi impresionante de materiale reziduale, mai ales cahle, veselă de sticlărie, mici obiecte de bronz, ceramică comună. În ceea ce priveşte ornamentica acestor construcţii, ea a primit profilaturi renascentiste de mai multe tipuri. O parte dintre ele va fi reutilizată de către constructorii castelului secolului al XVII-lea şi este încă vizibilă pe ruina castelului Béthlen, contribuind la falsa impresie a unei vechimi mai mari decât cea reală. A fost refăcută şi zestrea de ochiuri de sticlă a clădirilor. Mai cunoaştem, destul de bine, o bună parte din repertoriul de cahle care ornau interioarele. Numărul de sobe şi componente este într-atât de impresionant, încât, pe bună dreptate, poate fi socotit ca fiind cel mai mare lot descoperit arheologic până în acest moment în Transilvania (aproape 1500 de tipuri şi variante). Printre ele se situează încă cahle cu sfinţi (Sf.Gheorghe, în două variante majore, sfinţii regi ai Ungariei etc.), alegorii religioase (lupta berzei şi cerbului cu sarpele), combinate cu scene de luptă cu monştrii ori Lupa capitolină, Hercule cu arcul, omorând vulturul lui Zeus, apoi cahle cu scene de vânătoare, reprezentări heraldice (vultur bicefal habsburgic, grifon cu stema Sibiului, blazonul familiei Báthory), vegetale şi geometrice, piese de la socluri, coronamente, decoraţii. Materialele contemporane castelului        Materialele arheologice contemporane funcţionării castelului sunt mai bogate decât cele din vremurile mănăstirii. Vesela de la castel este un amestec de numeroase vase de lut, extrem de comune, nici măcar cu decoraţii deosebite, combinată cu o sticlărie de excepţie (importuri italiene în primul rând). Cea din urmă, împreună cu abundenţa celei dintâi, S-au recuperat pahare cilindrice, cu picior masiv, decorate cu motive geometrice ori capete de lei, simple, gravate ori cu decor aplicat, boluri, flacoane şi butelii de tradiţie medievală, alături de inovaţii şi modernităţi. S-au înmulţit tacâmurile, pintenii, au apărut zarurile de joc, podoabele personale. Cele din urmă sunt exemplificate superlativ prin componentele tezaurului ascuns în ultimii ani ai secolului al XVI-lea: copcii, ace de păr, inele, medalioane de argint aurit, cu granate.       Informaţii din secolul al XVI-lea descriu resedinţa de la Vinţu nu numai ca un castel rezidenţial, ci şi ca o fortificaţie. Din punct de vedere arheologic, fortificaţia castelului a fost identificată sub forma unei palisade duble, ce înconjura, la o distanţă destul de mică de zidurile de închidere al mănăstirii, cel puţin laturile de est şi sud. A constat din bârne groase înfipte vertical, la o distanţă de circa 0,50 m una faţă de alta. Primul şir a fost dublat de altul, aflat la 0,50 m spre sud. Bârnele celui de-al doilea şir au fost înfipte la o adâncime mai mică. Către colţul de sud-est al vechii mănăstiri, şirul de găuri de bârne descria un unghi drept, în aşa fel încât să se poată presupune că acolo a existat un turn. Probabil este unul dintre cele patru turnuri despre care se menţionează în relatarea italianului Ascanio Centario. Palisada a fost demolată, nu a fost distrusă. În găurile fostelor bârne s-au descoperit fragmente de cahle din secolul al XVI-lea.        Sfârşitul castelului este indicat de îngroparea tezaurului mare (circa 1 kg de monede şi piese de podoabă), în vremurile ultimilor ani ai secolului al XVI-lea. Probabil deja serios afectat de relativitatea construcţiilor grefate pe fundaţiile dominicane, castelul şi-a încheiat existenţa în vremurile principelui Gabriel Béthlen. Acesta din urmă susţinea că şi-a construit castelul pe noi fundamente, fapt ce este parţial sau în cea mai mare parte, corect. În inscripţia pe care el a pus să fie gravată şi aşezată deasupra porţii principale de intrare, principele se lăuda că operaţia fusese finalizată încă în anul 1617. Afirmaţia a fost deja contrazisă de către istoricii de artă şi de cercetările arheologice, care au arătat clar că a fost vorba despre un proiect mai ambiţios, din care s-a realizat doar o parte, iar după Béthlen, până în secolul al XVIII-lea, castelul a fost încontinuu întregit, probabil fără să atingă parametrii pe care constructorii principelui Béthlen şi l-au propus. Potrivit informaţiei arheologice, părţi din vechile construcţii (aripa de sud) nu fuseseră încă demolate la 1621, iar alte părţi (altarul ?) au rămas încă la vedere şi mai mult timp. În interior, sub un pavaj de bolovani de râu a fost descoperită o monedă bătută în anul 1527, ceea ce demonstrează că pavarea curţilor nu putea avea loc în timpul funcţionării mănăstirii, ci în timpul funcţionării palatului.        Castelul târziu, de secol XVII-XVIII, mai păstrează şi el urme arheologice, recuperabile. Ele sunt mai puţine, având în vedere curăţirea şi îndepărtarea lor sistematică. Cele mai interesante sunt cele câteva piese de factură cert habană (cahle, veselă, tacâmuri), produse de puternica colonie anabaptistă pe care acelaşi principe reconstructor a întemeiat-o tot la Vinţu de Jos, după anul 1621. Concluzii       Tabloul rezultat dintr-o analiză a materialului arheologic descoperit în mănăstirea şi castelul de la Vinţu de Jos este neaşteptat de generos, comparativ cu cel documentar-scris. Ne-am obisnuit, poate prea mult, să vedem secolele XIV-XVII în principal prin ceea ce scriau despre ele oamenii care le-au trăit ori doar prin monumentele care s-au păstrat din timpul vieţii lor. Puţinul credit acordat arheologiei medievale şi premoderne pare a se răzbuna prin simplul bilant înregistrat numai la nivelul unui singur obiectiv. Vom atrage atenţia si în final, că, datorită cercetărilor aflate încă în curs, observaţiile formulate aici sunt doar parţiale. Din păcate, chiar după progresul lor, ne vor lipsi încă, multă vreme, termenii de comparaţie din interiorul Transilvaniei. Nu lipsesc însă analogiile din alte orizonturi, în aşa fel încât totul se constituie şi ca o bună pledoarie în vederea apartenenţei spaţiului geografic din care au fost scoase la lumină, la acela al Europei. El, minusculul punct de la Vinţu de Jos, se înscrie în coordonatele deja cunoscute ori poate numai enunţate schematic ale lumii catolice de la graniţa celei ortodoxe, al relaţiilor intergermane, respectiv al saşilor cu Imperiul german, al sferei de iradiere a produselor rezultate într-un hinterland încă insuficient marcat prin mărturii sigure, al civilizaţiei nobiliare, esenţial unitară Europei Centrale, dar aici, mai mult decât în alt loc, deja penetrată de influenţele Orientului, al civilizaţiei Reformei şi artei Renaşterii. Totul primeşte dimensiuni concrete şi culori necunoscute cu sprijinul obiectelor smulse din arhiva pământului. Procesul de înţelegere şi integrare a acestor artefacte, în contextul culturii materiale locale, va fi încă lent şi de durată. Oricum este un eşantion de o relevantă şi întindere ieşite din comun, în interiorul căruia numeroase piese pot fi socotite, fără exagerare, adevărate capete de serie. Tocmai aceasta rămâne principala raţiune pentru care expoziţia şi acest catalog sunt oferite primele, în competiţie cu alte rezultate ale siturilor arheologice medievale şi postmedievale ale Transilvaniei.