118. Saschiz, com. Saschiz, jud. Mureş

Punct: Biserica evanghelică

Cod sit: 119215.02

 

Daniela Marcu (Home Trade SRL)

 

  Sondajele arheologice la Biserica evanghelică din Saschiz au fost efectuate în perioada 10 mai - 1 iunie 1999, la solicitarea proiectantului general (SC Atelier M SRL Sfântu Gheorghe); scopul acestor sondaje a fost acela de a furniza informaţiile necesare pentru întocmirea expertizei de rezistenţă şi a proiectului de restaurare. Lucrările au fost finanţate de Direcţia Monumentelor Istorice.

  Biserica actuală (nava, corul şi sacristia) a fost construită într-o singură etapă: în toate punctele investigate fundaţiile sunt ţesute. Nava şi corul au fost prevăzute din construcţie cu contraforturi. Sondajele arheologice nu au furnizat elemente certe pentru datarea acestei etape, dar în orice caz ea trebuie să fi aparţinut sfârşitului secolului al XV-lea şi începutului veacului următor - conform informaţiilor documentare. Într-o etapă ulterioară au fost adăugate porticurile de V, S şi N, toate construite în prelungirea unor contraforturi. Pe latura de N sacristia a fost prelungită spre V cu o clădire având lăţimea de 2,60/2,70 m În apropierea bisericii au fost identificate urmele mai multor locuinţe de tip semi-îngropat, cu vetre deschise; materialul ceramic recoltat din interiorul acestora permite o datare în secolul al XIII-lea. Deşi nu am avut posibilitatea să cercetăm integral nici unul dintre aceste complexe, iar inventarul este destul de modest, în stadiul actual al cercetărilor se poate afirma că acestea aparţin coloniştilor saşi, fiind foarte probabil primele locuinţe construite după instalarea acestora la Saschiz. În perimetrul extrem de restrâns al săpăturilor executate nu au apărut urme ale unui lăcaş de cult anterior; identificarea acestuia, în cazul în care a funcţionat pe acelaşi amplasament, rămâne o sarcină a cercetărilor viitoare, ca dealtfel şi identificarea traseului incintei  fortificate care se presupune că exista în jurul bisericii. În spaţiul din interiorul incintei actuale s-a dezvoltat un cimitir destul de dens, din care au fost cercetate 26 morminte. Nu sunt morminte tăiate de fundaţiile bisericii.

  Fundaţiile bisericii sunt realizate din bolovani de piatră de dimensiuni mari şi medii, înecaţi într-un mortar nisipos extrem de friabil; foarte rar apar şi fragmente de cărămidă. Terenul de fundare este pe cea mai mare parte a suprafeţei un lut galben aparent foarte dur, în care toate şanţurile se adâncesc oblic, drept care profilul fundaţiilor este neregulat. În momentul construirii bisericii înclinaţia terenului trebuie să fi fost destul de apropiată de cea actuală, creşterea medie a nivelului de călcare fiind până în prezent de 0,15 - 0,20 m, uniform repartizată pe suprafaţă. Şanţul de fundare s-a adâncit faţă de acest nivel cu 1,30/1,40 m, limita sa inferioară urmând însă linia pantei, de unde rezultă o fundaţie cu adâncimi variabile.

  Turnul aflat pe partea de N a bisericii a fost cercetat prin două casete; zidăria este  regulată, din piatră plată legată cu mortar de var  destul de dur. Talpa fundaţiei se află la -3,95 m (-2,70 m faţă de nivelul contemporan de călcare), adâncită aproximativ 1,70 m în solul viu; nu a fost stabilit nivelul de construcţie, dar presupunem că acesta se afla puţin mai sus decât terenul actual. În apropierea intrării actuale, pe partea de E a acesteia, a fost descoperită o zidărie superficială, în parte demolată; aceasta este adosată turnului, iar din punct de vedere al funcţiunii trebuie pusă în legătură cu o amenajare ce deservea accesul.

(Pl. 38)

 

119. Saschiz, com. Saschiz, jud. Mureş

Punct: Cetatea ţărănească

Cod sit: 119215.03

 

Daniela Marcu (Home Trade SRL)

 

  Sondajele arheologice la turnul de NE al cetăţii din Saschiz au fost efectuate în perioada 1 - 15 iunie 1999, la solicitarea proiectantului general (SC Atelier ’90 SRL Braşov); scopul acestor sondaje a fost acela de a furniza informaţiile necesare pentru întocmirea expertizei de rezistenţă şi a proiectului de intervenţie urgentă la obiectivul sus-menţionat. Lucrările au fost finanţate de Direcţia Monumentelor Istorice.

  Cetatea ţărănească din Saschiz, jud. Mureş, a fost construită în secolul al XIV-lea de comunitatea germană din localitate, pe o înălţime situată la V de sat. Este una dintre puţinele fortificaţii amplasate în afara perimetrului locuit, ştiut fiind faptul că în general cetăţile săseşti se dezvoltau în jurul bisericilor, în interiorul localităţii. Cetatea are o formă aproximativ ovală, în zidul de incintă fiind prinse patru turnuri de colţ şi două turnuri de poartă, toate cu funcţie de supraveghere şi apărare;  clădiri de locuit par să fi fost construite în lungul zidului, cel puţin pe latura de V. În centrul incintei se afla o capelă. Pe latura de E fortificaţia era dublată de un zwinger larg, prevăzut la rândul lui cu un turn de supraveghere. În prezent acest ansamblu este în ruină, iar turnul de NE în stare de colaps - ceea ce a determinat dealtfel şi includerea lui în programul naţional de restaurare. Turnul are un plan neregulat, determinat foarte probabil de configuraţia terenului pe care constructorii l-au avut la dispoziţie, respectiv botul unui platou foarte abrupt; din punct de vedere tehnic este o construcţie superficială, ale cărei fundaţii sunt extrem de  inegale, bazându-se în general pe refolosirea unor structuri mai vechi. Faţă de nivelul de călcare contemporan construcţiei, fundaţiile acesteia s-au adâncit în medie 0,20/0,30 m, iar faţă de nivelul actual  se află la -0,90 m medie, de unde rezultă o creştere a nivelului de 0,60/0,70 m.

Sondajele arheologice indică o singură etapă de construcţie, pe care în stadiul actual al cercetărilor nu o putem data decât foarte larg, în secolele XV - XVI - ţinând cont şi de cronologia generală a acestui ansamblu. La data respectivă zidul de incintă al cetăţii era deja în funcţiune, colţul său de NE fiind demolat pentru a face loc turnului. Pereţii de N, S şi E ai celui din urmă suprapun şi refolosesc parţial fundaţiile incintei. Iniţial peretele de S a fost plin la nivelul parterului, accesul din exterior fiind probabil rezolvat abia la nivelul al treilea, unde se putea ajunge cu ajutorul drumului de strajă. Nu este însă exclus ca deschiderea de la primul nivel al peretelui sudic să fi avut o aceeaşi destinaţie, accesul din exterior fiind în acest caz rezolvat cu ajutorul unei scări din lemn. Fundaţia peretelui sudic este deci continuă, iar în dreptul intrării actuale zidăria a fost găsită demolată neregulat până aproape de talpă, respectiv la -0,60/0,70 m.

  Nivelul de călcare a evoluat astfel: 1. Construirea turnului pare să fi fost precedată de o răzuire a suprafeţei: în exteriorul acestuia nivelul de călcare se afla în medie la -0,50 m, iar în interior a fost coborât până la -1,00 şi -1,20 m, cu o pantă pe direcţia SE - NV; 2. Suprafaţa astfel obţinută a fost nivelată cu un strat de pământ afânat ce conţine moloz (rezultat în mare parte din demolarea incintei) şi ceramică medievală, prin care nivelul a fost ridicat la -0,80 m; 3. Primul nivel de călcare amenajat s-a ridicat la -0,60 m, menţinându-se la această cotă o perioadă destul de lungă; amenajarea s-a făcut iniţial cu ajutorul unui strat de lut galben amestecat cu moloz; după realizarea intrării de la nivelul parterului, pe suprafaţă s-a răspândit un nou strat de moloz rezultat din desfacerea zidăriei laturii de S, peste care s-a operat o nouă nivelare, cu lut galben amestecat cu nisip. Nivelul de călcare s-a menţinut la aceeaşi cotă, uşor mai ridicat în dreptul pragului (-0,50 m); în această etapă nivelul interior a fost egalizat cu cel exterior; 4. Cea mai recentă nivelare a suprafeţei s-a realizat tot printr-o lutuire, care a ridicat nivelul interior la -0,30 m. Din sondaje au fost recuperate numeroase fragmente ceramice databile în secolele XV - XVII.

(Pl. 38)

 

 

120. Satu Nou, com. Oltina, jud. Constanţa

Punct: Valea lui Voicu

Cod sit: 62333.02

 

Niculae Conovici (IAB), Mihai Irimia (Univ. Constanţa), Lucian Arsenie (MINAC)

 

  În 1999, săpăturile arheologice de la Satu Nou - „Valea lui Voicu" s-au desfăşurat între 26 iulie - 20 august. Ele au avut în vedere continuarea cercetării nivelurilor de locuire de pe platoul principal, din prelungirea spre N a secţiunii magistrale şi a extinderii ei spre râpa din partea de V a platoului. Finanţarea săpăturilor a fost asigurată exclusiv de MINAC.

  Cercetarea platoului nordic s-a făcut în campaniile precedente prin secţiunea magistrală S I, cu orientarea aproximativ N - S, pe direcţia râpii ce mărgineşte spre V platoul, pentru obţinerea unor profile stratigrafice pe axa amintită. În prelungirea S I, pe platoul de S a fost trasată secţiunea magistrală S II, care intercepta întregul platou împreuna cu valul şi şanţul de apărare din această zonă. S III a fost executată în partea de E a platoului de N şi era orientată perpendicular pe valul şi zidul de apărare al acestuia.

  În 1995, S I a fost prelungită cu 25 m spre N, fiind caroiată în continuare începând cu c. 11 N până la c. 26 N. Extinderea spre râpă a secţiunii s-a făcut prin conservarea temporară a unui martor de 0,50 m pentru observarea profilului, iar pe direcţia S - N prin caroierea secţiunilor late de 2 m, marcate cu siglele b, c, d etc. În acest fel s-a obţinut o suprafaţă de cercetare, a cărei lăţime se extinde treptat pe măsura avansării săpăturilor. În 1999 au fost continuate cercetările această zonă prin investigarea nivelurilor 6 - 8.

Complexe de locuire. Din N 6 a fost epuizată cercetarea la nivelul clădirii cu altar apărute în 1998 în S I b, c.15 - 17 N. Din nivelurile 7 şi 8 au apărut puţine complexe arheologice, deoarece săpătura a acoperit o zonă marginală a aşezării getice. Au apărut patru gropi (Gr. 70, 72 - 74). Alte două gropi aparţin nivelurilor anterioare (Gr. 71, 75). Groapa 75 străpungea vatra unui cuptor dezafectat din N 7 în S I b - c, c. 15 N. Primul nivel de locuire getică din această parte a aşezării (N 8) era marcat în partea de S prin platforme de formă neregulată din pietre, deasupra cărora au apărut materiale datate în al doilea sfert al secolului al III-lea. Gr. 72 din S I b - c, c. 13 N, de formă tronconică, se adâncea cu cca. 0,70 m într-un strat aproape steril, cu depuneri aluvionare, de unde provine o toartă de amforă sinopeană purtând ştampila astynomului Demetrios 3 Heroxenou (sfârşitul grupei IV), cel mai vechi atestat la Satu Nou. N.9 nu a mai fost interceptat în această parte a săpăturii. În jumătatea nordică a săpăturii au apărut câteva cuptoare menajere şi două gropi. Cuptorul descoperit în S I b, c. 20 N a prilejuit unele observaţii interesante privind construcţia lui: mai întâi a fost amenajată vatra, lipită pe o substrucţie din pietre de râu şi cioburi de amforă, iar apoi a fost ridicată bolta din lut ars, întărită cu ajutorul unui „cofraj” din nuiele înfipte vertical în jurul vetrei. Este pentru prima dată la Satu Nou când a fost observat acest detaliu.

  Materialul arheologic recoltat nu este foarte bogat faţă de campaniile precedente. Totuşi reţin atenţia alături de ceramica getică (cu mai multe vase întregibile), ceramica elenistică (opaiţ, fish-plate, boluri, askoi, lagynoi şi mai ales amfore), câteva obiecte de metal, o ancoră de barcă din piatră, greutăţi de la războiul de ţesut şi fusaiole etc. Au fost adunate 38 ştampile amforice, după cum urmează: Heraclea Pontica 11, Rhodos 3, Sinope 23, centru necunoscut 1. De asemenea, pe toata suprafaţa cercetată au apărut fragmente ceramice hallstattiene, oseminte umane izolate, fragmente din două topoare şlefuite din bazalt negru şi o lamă de silex. Acestea provin desigur din nivelurile anterioare şi au fost în parte antrenate de animalele subterane, în parte aduse prin deranjarea acelor niveluri de către geţii înşişi, dar nu în zona cercetată de noi care nu pare a fi deranjată în profunzime. [Niculae Conovici]

  În anul 1999 săpăturile au fost concentrate pe platoul de N al aşezării, în prelungirea secţiunilor S I a - d, carourile 11 N - 26 N. Cercetările au fost mai restrânse, datorită dificultăţilor ivite la angajarea muncitorilor zilieri. Săpăturile au cuprins parţial nivelul VI, dar mai ales nivelurile VII şi VIII, corespunzătoare secolului al III-lea a.Chr.

  Dintre complexele investigate amintim gropile nr. 70 - 73, al căror conţinut este similar, în general, complexelor de acelaşi tip cercetate în anii trecuţi. În Gr. 70 (S I, caroul 18 N - 19 N, -2,67 - 3,10 m), care pătrunde din nivelul IV, s-au descoperit relativ puţine fragmente ceramice (de amfore şi de vase autohtone), un fragment de opaiţ elenistic, un fragment de creuzet şi un schelet de animal (către marginea de E a gropii). Gr. nr. 71 (S 1 c, carourile 13 N - 14 N), corespunzătoare nivelului VII, avea, între altele, la partea superioară, mult cărbune şi o arsură roşcată. Gr. nr. 72 (S I b - c, caroul 13 N), în formă de clopot, conţinea - între altele - multă ceramică (fragmente de amforă de Rhodos), resturi de obiecte de fier, foarte multe oase de animale, inclusiv oase de peşte de talie mare.

  În această campanie au fost cercetate, de asemenea, mai multe cuptoare. Dealtfel, cuptoarele sunt cele mai frecvente instalaţii de foc de la Satu Nou, cu mult mai numeroase decât vetrele simple. În cele mai multe cazuri ele sunt amenajate pe un pat de lut galben, dens, special adus, care cuprindea adesea paie sau nuiele. Uneori patul de lut lipsea, cuptorul cu substrucţia sa fiind construite direct pe stratul de pământ cenuşos. Substrucţia vetrei, groasă de 5 - 8 cm, era realizată din pietre (lespezi de gresie sau de calcar cochilifer din zonă, ori pietre de râu). Cel mai adesea, printre pietre erau aşezate şi fragmente relativ mari de vase (mai ales de amfore şi de vase-borcan). Nu lipsesc nici cazurile în care substrucţia vetrei se realiza exclusiv din pietre sau din fragmente ceramice. În câteva rânduri s-a constatat că fragmentele de vase erau dispuse numai spre margine, în timp ce zona centrală era rezervată exclusiv pietrelor. Deasupra patului de pietre şi de fragmente ceramice se aplica lipitura propriu-zisă, cu grosimea variabilă, cuprinsă între 1,5 - 4 cm. S-a constatat existenţa a două sau trei refaceri succesive ale lipiturii vetrei. Bolta cuptorului, probabil de 20 - 25 cm (nu s-a descoperit niciodată intactă) era realizată din lut cu paie, fiind vizibile, în toate cazurile, amprentele acestora; grosimea bolţii variază între 2,5 - 5 cm.

  O situaţie relativ inedită s-a observat în campania din anul 1999 la cuptorul descoperit în S I b, carourile 20 N - 21 N. În marginea exterioară a vetrei se păstrau urmele nuielelor utilizate ca „armătură" şi pe care s-a clădit bolta. Urmele erau dispuse regulat, la distanţe de circa 5 - 8 cm una de cealaltă. Probabil că acest tip de armătură de nuiele, înfipte la marginea vetrei şi pe care se ridică bolta, exista şi la alte cuptoare, dovada reprezentând-o urmele de nuiele din fragmentele de boltă descoperite. Bolta era lutuită şi făţuită la interior; cel mai adesea s-au constatat refaceri atât ale bolţii, cât şi ale vetrei cuptoarelor. Într-un caz (în S I c, caroul 21 N), vatra cuptorului a fost amenajată direct pe stratul cenuşiu, fără pietre sau fragmente de vase în infrastructură.

  Au fost cercetate, de asemenea, complexele de locuire cărora le aparţin altarul decorat şi cel nedecorat descoperite în anul 1998, operaţiune care va continua în campania viitoare, după înlăturarea martorului pentru profil rezervat între secţiunile S 1 a - S 1 b. În S I a, carourile 19 N - 20 N, -2,70 m, au apărut resturile unei bârne carbonizate. Materialul arheologic recoltat este relativ bogat şi constă mai ales din ceramică getică şi elenistică, la care se adaugă şi câteva obiecte de metal (mai ales cuţitaşe), zgură de fier, fusaiole etc. Amintim descoperirea a 38 de ştampile de amfore, între care şi o toartă de tipul Sinope, din grupa a IV-a, aparţinând astynomului Demetrios asociat cu producătorul Agaton. Este a doua stampilă din această grupă apărută până acum la Satu Nou.

  Menţionăm şi descoperirea în anul 1998 a mai multor oase umane izolate, între care o calotă craniană, un femur, oase ale bazinului, un maxilar etc., în diferite sectoare ale săpăturii. [Mihai Irimia]

 

121. Săcueni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa

Punct: Biserica Naşterea Domnului

Cod sit: 67639.01

 

Petru Diaconescu, Gheorghe Olteanu (CNMCD Târgovişte)

 

  La solicitarea Direcţiei Monumentelor Istorice în perioada 7 - 10 iulie 1999, au fost executate cinci sondaje de informare (vezi planul general) la monumentul sus amintit ridicat conform pisaniei de către jupanul Neagoe Săcuianu la anul 1655, situat în sat Săcueni, com. Gura Ocniţei, jud. Dâmboviţa.

  Lucrările au fost executate la cererea Direcţiei Monumentelor Istorice ca parte din proiectul nr. 10 / R / 1997: „Lucrări de restaurare, conservare şi punere în valoare - etapa I - Faza C / 1999, lucrări de cercetare preliminarii”.

  Tip de plan dreptunghiular, cu turlă - clopotniţă pe latura de N a pronaosului şi o a doua pe naos, monumentul se încadrează în categoria bisericilor specifice epocii lui Matei Basarab, deşi este construită după moartea domnitorului.

  Modelul este cel al bisericii „Sf. Împăraţi” din Târgovişte ridicată de voievod între 1650-1651, iar contraforţii şi ancadramentele amintesc de Mănăstirea Stelea, ctitorie a lui Vasile Lupu ridicată la 1645 în Târgovişte.

  În sec. XIX, biserica suferă modificări importante ce afectează silueta monumentului (demolarea turnului-clopotniţă), schimbarea sistemului de boltire, adăugarea turlei pe naos, iar mai târziu a tindei actuale. Se mai păstrează parţial până la naşterea bolţilor, un frumos ansamblu de pictură realizat în 1657. Starea de degradare a monumentului, tot mai avansată, datorată în special cutremurelor ce s-au succedat între 1940-1990, pictura de o valoare deosebită au impus proiectul de conservare-restaurare din care face parte şi studiul de faţă.

  Problematica cercetării a fost următoarea:

·        Confirmarea sau nu a anului construcţiei. N. Ghika–Budeşti avansează ca an de începere a lucrărilor 1606 (Evoluţia arhitecturii, III, 1933, p. 41) iar pentru pictură 1651.

·Planul general. Acelaşi autor sus menţionat consideră că lungimea mare 23 m, faţă de lăţimea de 8,5 m a bisericii presupune adăugarea pronaosului într-o etapă ulterioară, deci în 1655 (ibidem, p. 40-41).

·Modificări interioare sau exterioare propuse (contraforţii laterali, zid, naos - pronaos, catapeteazma din cărămidă, uşa laterală de acces în altar, etc.).

·        Nivelele de călcare şi pardoselile de la interior şi din exteriorul monumentului.

·        Inhumări în interiorul lăcaşului, mă refer cu precădere la pronaos unde se presupune că există morminte ale ctitorilor.

  Timpul foarte scurt afectat săpăturilor propriu-zise, în special la interior (lăcaşul fiind în cult nu ni s-au permis decât două zile de lucru efectiv) a dat cercetării mai mult un caracter de informare, o serie de aspecte rămânând neclarificate în acest stadiu al lucrărilor.

  S-au practicat trei secţiuni şi două casete după cum urmează (vezi planul general): secţiunea I / N, între contrafortul unghiular şi turnul scării; secţiunea II / N, pe contrafortul median şi la îmbinarea zidului naos - pronaos cu zidul exterior N; secţiunea III / S, în axul altarului; caseta I în colţul de SE al naosului, la îmbinarea dintre zidul perimetral cu catapeteazma; caseta II de o parte şi de alta a zidului naos - pronaos, pe jumătatea sa de N, (astăzi dispărut).

  Stratigrafia:

  A. Exterior. Fundaţia bisericii (talpa) stă aşezată pe un strat de nisip fin a cărui grosime variază de la V la E între 0,80 - 0,20 m ce este amestecat la bază cu pietriş. Urmează un lut vineţiu sau galben gros de 0,30 - 0,50 m; humusul medieval, nivelul de construcţie marcat cu pigmenţi de var; un nivel de cca. 0,10 - 0,30 m de pietriş sau lut provenit din groapa de fundare a monumentului; nivelarea resturilor rezultate în urma cutremurului de la 1802 groasă de 0,20 m; un strat de lut şi cărbune cu aceeaşi grosime, (în S III ), nivelul de refacere presupus de noi la 1809 urmat de alte două nivelări cu cărămidă, mortar, pietre, tencuială rezultante a ultimelor două refaceri respectiv 1876 şi 1909 şi în sfârşit o potecă din bolovani de râu suprapusă de aleea de beton ce se observă şi astăzi.

  B. Interior. Menţionăm că săpăturile nu au fost duse până la talpa fundaţiei, din cauza răstimpului acordat, ci au coborât cu numai 0,20 m de la soclu în adâncime. Lutul galben-vineţiu ce constituie şi humusul este suprapus de nivelul de construcţie observat ca o dungă de mortar de var; urmează o nivelare din lut vineţiu cu rare fragmente de cărămidă, pământ păstrat special pentru a ridica nivelul de călcare în interior cu o grosime în medie de 0,40 m (Pl. 40, ); urmează patul pardoselii originale alcătuit din mortar amestecat cu lut pus pe umplutura din argilă, direct, în pronaos (Pl. 40) sau peste un strat subţire de pietriş, naos (Pl. 40); un nou strat de argilă, patul din lut şi o a doua pardoseală tot din cărămidă (Pl. 40). O nouă nivelare de 0,90 m (în C 2 / V s-a descoperit un arc de cărămidă prăbuşit între pardoselile II şi III şi ochiuri de ferestre din sticlă mat-verzuie) este urmată de cea de-a treia pardoseală, sesizată numai în C 2 pe pronaos, un strat de nisip şi ultima pardoseală, acum din lespezi de piatră pătrate cu latura de 0,60 - 0,70 m.

  Arhitectura monumentului:

  Se prezintă sub forma unei construcţii masive şi unitare aşezată pe o fundaţie puternică adâncă de 1,20 m şi cu o lăţime excepţională cuprinsă între 1,80 - 2m , fundaţie ce este cu 0,20 - 0,40 m , spre exterior faţă de linia elevaţiei şi are în componenţa ei bolovani de râu amestecaţi cu mortar de var şi cărămidă sfărâmată. La bază prezintă o structură de grinzi din lemn petrecute la colţuri, dreptunghiulare în secţiune (0,18 x 0,12 m), structură menită să asigure echilibrarea şi ridigizarea construcţiei. Elevaţia este construită exclusiv din cărămidă cu laturile de 26 x 14 x 4 cm şi prezintă două socluri succesive la exterior (unul de 2 - 3 cărămizi şi celălalt de 6 cărămizi), iar la interior numai pe primul amintit.

  S-a putut observa clar că turnul scării şi contraforţii sunt cei iniţiali, zidurile şi fundaţiile ţesându-se perfect (Pl. 41) ;itor era plin, deci fără accese laterale (Pl. 39). În colţul de NE al pronaosului s-a descoperit masivul de zidărie pe care erau construite arcele bolţii (Pl. 40). Masivul ce se păstrează în pronaos prezintă o elevaţie rămasă de 0,40 m şi se află pe o fundaţie ce depăşeşte spre exterior cu 0,26 m, linia zidăriei.

  În caseta I s-a dezvelit fundaţia adăugită a catapetesmei, păstrată în elevaţie pe 0,30 m înălţime. Am observat că nivelul de construcţie corespunde cu cel al pardoselii nr. 3 de la începutul secolului al XIX-lea, noua catapeteazmă tot din zid stând pe un strat de mortar gros de 0,10 m aşezată pe vechea elevaţie sus amintită.

  Pardoselile:

 Primele trei, din cărămidă sunt aşezate pe paturi din lut bătut, amestecat cu mortar, iar ultima, cea actuală din dale de piatră pe un strat de nisip. Pentru primele două nu posedăm decât câteva fragmente găsite in situ (Pl. 40), a treia este din cărămidă recuperată de la zidăria prăbuşită în timpul cutremurului de la 1802.

  De remarcat că intrarea între naos şi pronaos era cu 0,40 m mai sus decât nivelul pardoselii originale (Pl. 40). Dealtfel, între nivelul de construcţie şi cel de călcare se adaugă atât la interior cât şi la exterior un strat de argilă ce avea un rol dublu: de a înălţa nivelul de călcare, a uşura accesul şi pentru a limita accesul apei subterane având în vedere situarea bisericii pe terasa minoră a Ialomiţei, la 300 m E de râu, fapt ce duce, ca pânza freatică să se afle la 2 - 3 m faţă de cota actuală a terenului.

  Cronologia şi etapele de construcţie ale monumentului:

  Dat fiind extinderea cercetării şi elementele materiale descoperite (nici o monedă), fragmente ceramice comune fără relevanţă pentru datare, mici bucăţi de frescă, cuie, scoabe, o balama de uşă, discuri de geam cu diametrul de 10 cm, ancadramente de ferestre şi uşi cuprinse în pardoseală a trebuit să facem apel la literatura de specialitate existentă pentru o încadrare cronologică cel puţin preliminară. Bibliografia se rezumă la observaţiile făcute de I. Mihail şi C. Petrescu - Dragoe cu prilejul restaurării picturii monumentului în 1926 (B.C.M.I., XIX, fasc. 50, 1926, p. 152-169), a documentelor publicate de Virgil Drăghiceanu (Mitropolia Târgoviştei, Bucureşti, 1933, p. 17-20, B.C.M.I., fasc. 75, 1933, p. 38) N. Ghika Budeşti, mai sus amintit şi a monografiei localităţii alcătuită de preotul Gh. I. Popescu (A.S.M.B.I., dos. 562 / 1924).

  Nu s-au verificat aserţiunile privind vechimea mai mare a monumentului, el prezentându-se ca un tot unitar, singurele modificări sunt cele din secolul al XIX-lea.

  Modificările mai sus amintite sunt pricinuite de marele cutremur din 1802 ce a distrus lăcaşurile de cult din zonă. Argumentul istoric este un document emis în 1809 şi în care se arată că arendaşii moşiei Mitropoliei cheltuiau 500 de taleri pentru repararea ansamblului curţii, argument dublat de descoperirea de către I. Mihail a unui strat de pictură atribuit lui Pârvu Zugravu ce picta biserica din satul învecinat, Adânca la 1813; cel arheologic este stratul gros de dărâmătură de la exterior dublat cu fragmentul de arc descoperit sub pardoseala 3, ce demonstrează că bolţile se prăbuşiseră deja la această dată şi nu la cutremurul din 1938 (nu am observat elemente materiale ce să ne dea posibilitatea argumentării şi acestui seism). Tot la această dată se reface şi pardoseala din cărămidă din demolări, se ridică noua catapeteasmă, se repară zidul de incintă al bisericii existent şi astăzi. Celelalte lucrări sau modificări amintite în documente nu se pot sesiza arheologic.

  În anul 1876 Tănase Popescu înlocuieşte cărămida din pardoseală cu lespezi rectangulare din piatră păstrate parţial până astăzi. Cea mai importantă modificare aparţine secolului nostru, când la 1909 este desfiinţat zidul dintre naos şi pronaos iar pe jumătatea lui dinspre V sunt dispuşi actualii stâlpi cu baza pătrată şi latura de 0,80 m. Pentru datarea lor atât de târzie pledează şi faptul că ei sunt zidiţi direct peste dalele de piatră puse la 1876; probabil în această perioadă este ridicată şi actuala tindă din zid.

  Modificări şi adăugiri nu mai sunt sesizate, ci numai anumite plombări cu beton şi cărămidă modernă pe latura de N necesare în urma cutremurului de la 1940.

  Concluzii:

  Cercetarea, dat fiind caracterul restrâns, nu a permis în totalitate atingerea scopurilor propuse. Menţionăm că la interior nu s-au putut duce sondajele până la pământul viu şi totodată absenţa monedelor nu a permis o încadrare cronologică mai sigură.

  Se poate afirma cu certitudine, că anul construcţiei este cel oficial recunoscut neexistând motive pentru o datare mai timpurie. Cum am amintit, planul urmăreşte pe cel al bisericii Sf. Împăraţi din Târgovişte şi chiar dimensiunile cărămizilor sunt identice. Tipul şi probabil chiar şi constructorii şi zugravii au fost preluaţi de Radu Creţulescu la biserica din Bărbuleţ (1662) şi de Stoica Ludescu la cea din Ludeşti (1660) ce ridică tot capele de curte. De fapt majoritatea bisericilor de acest tip sunt construite pentru uzul curţilor feudale din imediata vecinătate.

  În ceea ce priveşte planul general, monumentul este unitar, nu există nici un element, deocamdată, ce să-l infirme (desigur o secţiune longitudinală completă ar soluţiona problema).

  Nu există elemente pe care să le aducem în ipoteza existenţei a două faze de construcţie (pe exterior în special).

  Modificări. Există, dar au fost practicate numai la interior. Contraforţii mediani fac parte componentă cu restul ansamblului. Catapeteazma actuală este reconstruită peste cea veche corespunzând fazei de construcţie de la 1809. La ultima refacere, la 1909 se desfiinţează zidul dintre naos şi pronaos, înlocuindu-se cu 4 stâlpi din cărămidă, fiind răzuite şi masivele de zidărie ce-l flancau şi pe care se sprijineau bazele arcelor alăturate spre pronaos.

  Nivelele de călcare. La exterior au fost sesizate, afară de cel actual, două nivele de călcare, corespunzătoare monumentului iniţial, reparaţiile de la începutul secolului al XIX-lea, şi următoarele. Cel rezultat în urma cutremurului de la 1802 este marcat peste un strat gros de umplutură, iar primul peste o nivelare cu argilă scoasă din fundaţie şi pusă pentru impermeabilizare, în sfârşit pavajul de bolovani din râu de la începutul secolului nostru. La interior sub actuala pardoseală din piatră existentă din 1876 se află alte trei anterioare, toate din cărămidă aşezate pe un pat de lut amestecat cu mortar de var, iar ultima pe nisip. Cu privire la a doua pardoseală, cărămidă folosită la construcţiile brâncoveneşti şi post brâncoveneşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de aceleaşi dimensiuni cu probele, chiar şi fragmentare, recoltate de noi pun problema unei refaceri a interiorului în această perioadă.

  Înmormântările. Cele trei morminte sesizate la exterior (două în S 1 şi al treilea în S 3) aparţin celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru. Din păcate cercetarea pronaosului nu a fost posibilă, speranţele noastre în privirea descoperirii mormintelor ctitorilor sau a urmaşilor lor rămânând la acest stadiu. Dacă osemintele întemeietorului, marele ban Neagoe Săcuianu, potrivit testamentului acestuia şi redactat la 30 iulie 1673 (cel mai probabil decedează în 1681) ar trebui să se afle la Mănăstirea Cetăţuia ce la acea dată era în construcţie şi, potrivit datei redactate de cel sus menţionat, la Hotin, era continuată de soţia sa Zamfira (Schitul Cetăţuia, sat Cucuteni se află la 10 km NV de oraşul Pucioasa, fiind complet distrus. Investigaţiile din urmă cu 20 de ani nu au găsit decât urma fundaţiilor. Acolo se pot găsi mormintele urmaşilor direcţi: Zamfira, respectiv fiica sa Bălaşa, cel puţin cei inhumaţi până la 1702 când moşia Săcuienilor, biserica şi curtea sunt donate Mitropoliei.

  Dacă pentru proiectul de consolidare - restaurare există datele necesare oferite de cercetarea arheologică, pentru cea istorică sunt incomplete, fiind imperios necesar să se folosească cel puţin momentul lucrărilor propriu-zise de restaurare pentru completarea acestora.

 

122. Sălard, com. Sălard, jud. Bihor

Punct: Madaraszkert

Cod sit: 31020.03

 

Doru Marta, Călin Ghemiş (MTC Oradea)

 

  Lucrările de reamenajare a digurilor râului Barcău au scos la iveală pe malul stâng al acestuia, la cca. 300 m. V de comuna Sălard, câteva schelete umane. Presupunând că în zonă ar exista şi alte inhumări a fost deschis un şantier arheologic de salvare, fiind trasate următoarele secţiuni: S 1 - 10 x 2 m, S 2 - 30 x 2 m, S 3 - 30 x 2 m, S 5 - 12,5 x 2,5 m - toate trei orientate pe direcţia E - V, S 4 - 6 x 2 m, S 6 - 12,5 x 2 m - orientate N - S, precum şi caseta C 1 - 8,5 x 5,5 m orientată, de asemenea, N - S. A fost astfel delimitat relativ precis cimitirul precum şi o construcţie care a apărut în caseta C.

  1. Cimitirul, sesizat arheologic exclusiv în secţiunile S 1 şi S 2, cuprinde 77 de schelete, majoritatea păstrate întregi. Cele fragmentare sunt în această stare de dată recentă, în urma răscolirii pământului de către buldozere. Orientarea scheletelor este E - V, majoritatea fiind inhumate cu mâinile pe abdomen sau piept. Scheletele aparţin atât persoanelor adulte cât şi copiilor. În două cazuri avem de-a face cu inhumări suprapuse, iar într-unul cu un mormânt comun - mamă - copil. În multe cazuri s-au păstrat urmele de lemn de la sicrie, uneori şi cuiele. La scheletele unde nu au fost identificate astfel de obiecte putem opina că ele au fost înmormântate în giulgiu. Deşi este foarte dificil de stabilit adâncimea de inhumare „originală“ datorită construcţiei digului, gropi propriu-zise de îngropare au fost delimitate doar în câteva cazuri.

  În caseta C 1 şi în secţiunea S 5 a fost cercetat un zid a cărui utilitate o putem doar presupune. Alcătuit din cărămidă legată cu mortar de bună calitate, se păstrează pe o lungime de aproximativ 7 m. Ductul exact al zidului este greu de depistat datorită demolării lui de către localnici pentru revalorificarea cărămizii de foarte bună calitate şi masivelor distrugeri suferite de-a lungul timpului datorită inundaţiilor. Presupunerea cea mai apropiată de realitate credem a fi existenţa unei biserici, poate parohiale, datorită înmormântărilor aflate în imediata apropiere. Planul său, chiar cu aproximaţie, este imposibil de refăcut.

  Materialul arheologic recoltat a fost bogat, cuprinzând şi câteva piese remarcabile. Evidenţiem în primul rând două monede din argint, una datată cu precizie în timpul domniei regelui Ludovic cel Mare, mai precis în primii săi ani (1342 - 1350). Ambele monede au fost descoperite în cimitir, în preajma scheletelor, obicei cu veche tradiţie păgână (obolul trecerii Styxului). Tot în cimitir, lângă schelete a fost descoperit un inel din bronz cu montură pentru piatră, precum şi o decoraţie pentru cingătoare, lucrată în os. Cuiele provenite de la sicrie sunt foarte numeroase. Materialul ceramic cuprinde în special piese de uz comun, îndeosebi oale - borcan, străchini şi ulcioare cu toartă. Puţine fragmente sunt smălţuite.

  Datarea descoperirilor o putem face pe baza cronologiei absolute oferite de monedele găsite: prima jumătate a secolului al XIV-lea. Cu siguranţă descoperirile de lângă Sălard aparţin unui cimitir şi probabil unei biserici, ruinată în urma interminabilelor războaie din secolul al XVI-lea, sau a unei inundaţii catastrofale.

 

 

123. Sâmbăta de Sus, com. Voila, jud. Braşov

Punct: Castelul familiei Brâncoveanu

Cod sit: 42361.01

 

Raluca Iosipescu (CPPCN), Sergiu Iosipescu (MMN)

  1. 1. Date generale asupra campaniei.

  Campania de săpături arheologice din luna iunie 1999 a fost mărginită datorită nivelului aprobat al finanţării numai la cercetarea situaţiei, eventualelor amenajări, de la intrarea actuală a castelului.

  Cercetarea minimală obligatorie a sitului, şi în primul rând a ruinei acoperite de vegetaţie, - cercetare singură capabilă să ofere datele necesare pentru cronologia sitului şi fazele istorice de implantare ale unor construcţii - a trebuit să fie amânată pentru o fază ulterioară a proiectului. Şi anume proiectul de sistematizare verticală şi amenajare peisagistică pentru care datele acestei cercetări sunt, desigur, indispensabile.

  1. 2. Proiectul săpăturii arheologice.

  Deoarece, plecând de la premiza identificării în castelul existent de la Sâmbăta de Sus a însuşi conacului lui Constantin vodă Brâncoveanu de pe la 1700 se avea în vedere dezvoltarea pe această latură, a unui foişor, s-a proiectat o secţiune lungă de 8 m, lată de 1,5 m (S I) paralelă cu această faţadă vestică, secţiune situată la o depărtare de 1 m. de clădire spre a surprinde fundaţiile oricăror construcţii ce ar fi ieşit din aliniamentul edificiului. Depărtarea la 1 m de clădire a secţiunii permitea descoperirea chiar şi a urmelor unui simplu peron în faţa acestei intrări, iar lungimea de 8 m - 4 m de o parte şi de alta a axului intrării era acoperitoare pentru dezvoltarea planimetrică a foişoarelor obişnuite în secolele XVII - XVIII. În funcţie de rezultatele obţinute prin această primă secţiune urmau să se extindă cercetările.

  2.1. Secţiunea S I a dezvelit la circa 0,20 - 0,30 m sub nivelul solului actual ruinele a două ziduri paralele, la o depărtare de 4 m unul de altul, perpendiculare pe faţadă. Zidurile au lăţimea de 0,97 - 1,02 m şi până la talpa fundaţiei lor se păstrează pe o înălţime de circa 1,20 m. Zidurile au paramentul ambelor feţe din cărămidă, folosind la interior şi piatră în blocuri neregulate. La partea superioară a zidului sudic se pot observa, în interior, două lăcaşuri longitudinale, late de 15 - 20 cm. Lăcaşurile se află imediat în spatele paramentului din cărămizi dispuse pe lat. Între cele două lăcaşuri zidăria este preponderent din piatră. Între cele două ziduri paralele la -0,20 m sub solul actual se află un strat gros de cca. 0,30 m, din mortar cu fragmente din cărămizi, dintre care unele, întregi, sunt aproape vitrificate şi chiar torsionate prin ardere.

  2. 2. Pentru a vedea extinderea şi planul construcţiei cărora le aparţineau cele două ziduri paralele, la 1,5 m distanţă de partea sudică a lui S I s-a trasat şi săpat caseta I (C I) care a surprins colţul sud-vestic al fundaţiilor. Zidul prezintă aceeaşi manieră constructivă, cu un parament, în general din cărămidă pusă pe lat şi blocuri de piatră la interior.

  2. 3. Spre a putea observa relaţia dintre construcţia ale cărei fundaţii fuseseră descoperite şi clădirea palatului, o micro casetă - C II (dimensiuni de 1 x 1 m) - a legat capătul nordic al lui S I cu faţada aceluia. Au fost dezvelite astfel până la fundaţii zidul perpendicular descoperit şi o parte din faţadă. S-a putut astfel constata că talpa fundaţiei castelului se află aici la -2,87 m WR iar aceea a construcţiei cu zidul perpendicular se află la -2,77 m WR. Zidul perpendicular este îngrijit adosat zidăriei de fundaţie a faţadei fără să fie ţesut cu aceasta.

  3.1. Stratigrafia materialului arheologic.

  În secţiune şi casete s-au putut face observaţii stratigrafice, stabilindu-se că nivelul de călcare al constructorilor castelului se află la cca. 0,30 m - 0,40 m sub solul actual. (vezi profil A - B în microcaseta C II). Nivelul de călcare al constructorilor castelului este identic şi pentru cei ce au înălţat fundaţiile descoperite în S I şi C I. Sub acest nivel la cca. -1,20 m sub solul actual se află solul viu, un strat foarte subţire peste conglomeratul de prundiş. Atât în interiorul construcţiei descoperite în S I şi C I cât şi la exteriorul ei este uşor sesizabilă o nivelare cu ceva mortar peste stratul de dărâmături cu cărămizi vitrificate deja menţionat. Nivelarea a acoperit cu un strat subţire şi partea superioară a fundaţiilor descoperite. În ceea ce priveşte materialul arheologic, alături de mici fragmente ceramice şi de feronerie atipice, s-au descoperit două frânturi de piatră sculptată. Primul este dintr-o gresie cenuşie, mai dură şi pare să fi aparţinut unui portal. Cel de-al doilea, din calcar de culoarea nisipului, este o parte din ancadramentul unui blazon. Comparaţia lesnicioasă se poate face cu blazoanele ce decorează poarta de la anul 1800 a parcului castelului. Materialul şi lucrătura sunt identice.

  4. 1. Interpretarea istorică.

  Fundaţiile descoperite aparţin unei construcţii de plan patrulater ce ieşea din aliniamentul faţadei cu 5 m şi se dezvolta pe o lăţime de 6 m. Atât adâncimea de fundaţie cu doar 10 cm mai mică decât a castelului, cât şi lăţimea zidurilor ei, în jur de 1 m, indica o construcţie a cărui elevaţie ar fi putut concura cu a edificiului căreia i se adosa. Mai mult, în lăcaşurile descoperite la partea superioară a zidului sudic fuseseră desigur bârne, cu secţiune patrulateră, cu latura de măcar de 15 - 20 cm, menite să confere construcţiei o şi mai mare stabilitate.

  4. 2. În vederea explicării rostului construcţiei ale cărei fundaţii au fost descoperite s-a procedat la câteva reduse decapări ale tencuielii faţadei castelului în zona de adosare a zidurilor sudic şi nordic. A fost scos astfel la lumină golul original al intrării în castel lat de 3,65 m, terminat în partea de sus cu un arc ce pare a fi în toartă de paner cu înălţimea maximă de cca. 3,65 m deasupra solului actual. Umplutura cu zidărie a acestui gol spre a-l reduce la meschina uşă actuală s-a făcut în grabă, fără ca măcar să se îndepărteze tencuiala glafurilor originare, descoperită cu ocazia decapării. Marginea interioară a zidului nordic al fundaţiei clădirii adosate „filează“ perfect cu marginea nordică a golului intrării. Marginea interioară a zidului sudic al fundaţiei nu „filează” exact cu marginea sudică a golului intrării, rămânând la cca. 40 cm mai la S. Din fericire s-a păstrat pe faţada castelului o parte a tencuielii vechi - corespunzătoare golului originar al intrării - pe care s-a putut observa la 1,65 m deasupra solului actual o ridicătură, „întoarcerea” acestei tencuieli pe elevaţia zidului construcţiei adosate.

  4. 3. Faţă de descoperirile arheologice şi de parament se poate conchide că vechea intrare a castelului se făcea printr-o construcţie patrulateră de dimensiuni apreciabile (6 x 5 m la exterior). După caracteristicile sale, această construcţie, susţinută la colţuri pe picioare de zidărie permitea accesul pe sub arcele de la sud şi nord al trăsurilor şi intrarea adăpostită a persoanelor sosite astfel în castel. Parametrii tehnici ai caleştilor şi trăsurilor de după mijlocul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a celui de-al XIX-lea permiteau accesul şi staţionarea întregului vehicul, sub parterul acoperit, mai puţin atelajul. În principatul Transilvaniei celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea o analogie se poate face cu binecunoscutul castel baroc al familiei conţilor Teleki de la Satulung din ţinutul Chioarului (comitatul Solnoc - Dăbâca, azi judeţul Maramureş). Analogia împinsă până la ultimele sale consecinţe ar presupune existenţa unei încăperi la etajul construcţiei. Alte analogii la fel de tentante se pot căuta peste Carpaţi, de pildă în Moldova, exemplul tipic fiind aşa numita Universitate Veche din Iaşi. De fapt locuinţa din capitală a cunoscutului mare vistiernic Ioan Cantacuzino şi, între 1795-1799, palatul principelui Alexandru Callimachi, edificiul se remarcă prin înlocuirea tradiţionalului foişor cu o intrare acoperită - portic cu parter şi etaj alipit faţadei principale şi dispus în ax.

  4. 4. Relevarea la începutul celor câteva trepte de intrare în casa administratorului castelului a două blocuri de piatră cu blazoanele brâncoveneşti refolosite aici, întru totul asemănătoare celor de la poarta de la 1800 completează imaginea intrării acoperite dinaintea palatului. Provenienţa elementelor sculpturale tocmai de la acest portic este plauzibilă şi descoperirea în săpăturile noastre a rămăşiţelor unei piese asemănătoare, din acelaşi material nu fac decât să întărească posibilitatea. Mai mult, deja menţionatul castel de la Satulung indică o amenajare peisagistică apropriată utilizării intrării acoperite printr-o alee în jurul unui rond situat înaintea acesteia. Or dispunerea arborilor seculari ai aleei de acces spre palat, deschiderea lor către un rond păstrată doar în amintirea unora dintre bătrânii satului, conferă o şi mai mare greutate consideraţiilor precedente.

  5.1. Cercetările arheologice şi de parament din campania 1999, deşi reduse independent de voinţa noastră, modifică substanţial viziunea asupra restaurării faţadei principale a castelului. Intrarea originală şi porticul ce o preceda conferă edificiului o nobleţe pe care uşa actuală - rezultat, de bună seamă al prefacerii clădirii în ultimele decenii ale secolului trecut - ca şi balconul de deasupra i-o răpeau. Totodată lămurirea înfăţişării originale a faţadei principale subliniază chestiunile nelămurite ale evoluţiei edificiului şi necesitatea unui nou program de cercetare.

 

124. Sânmartin de Beiuş, com. Pocola, jud. Bihor

Punct: La Piatră

Cod sit: 30461.01

 

Ioan Crişan (MTC Oradea)

 

  Având în vedere că depresiunea Beiuşului este o microzonă mai puţin cunoscută şi cercetată din punct de vedere arheologic, în lunile februarie - martie 1999 au fost efectuate recunoaşteri de teren pe valea Crişului Negru. A fost descoperit amplasamentul medieval al aşezării Sânmartin de Beiuş. Prin periegheze repetate au fost localizate în partea de hotar numit „La Piatră” vatra de locuire a satului, cimitirul şi punctul unde se afla biserica. În luna mai a fost trasată în vatra aşezării medievale o secţiune de control cu dimensiunile de 50 x 2 m. A fost scos la lumină material arheologic care probează că a fost locuită în evul mediu între secolele X / XI - XVI. A fost dezvelită totodată o gospodărie ţărănească alcătuită dintr-o locuinţă şi o anexă, probabil grajd de vite datate pe baza materialului ceramic în secolele XI - XIII. În vederea dezvelirii ei a fost deschisă C 2, cu dimensiunile de 6 x 6 m. A mai fost dezvelit un complex arheologic, respectiv o groapă menajeră, conţinând un bogat material ceramic datând din secolul al XVI-lea. A fost întregit un vas ceramic, piesa având alături de valoare ştiinţifică şi valoare muzeală.

  Cercetările de la Sânmartin de Beiuş au scos la lumină primele materiale arheologice medievale timpurii din depresiunea Beiuşului. Gospodăria ţărănească din secolele XI - XIII este una din puţinele complexe de acest fel. Materialele rezultate din săpătură pot fi expuse la muzeul din Beiuş. Cercetările din locul „La Piatră” merită a fi continuate prin dezvelirea vestigiilor cimitirului, a bisericii, deci o cercetare complexă a acestei aşezări medievale.

 

125. Sânnicolau Mare, jud. Timiş

Punct: Selişte

Cod sit 155537.01

 

Adrian Bejan, Marius Grec

 

  A. Pornind de la stratigrafia secţiunilor S 1 - S 2 / 1995 şi de la topografia terenului, în anul 1995 s-au stabilit două etape de cercetare:

  Prima etapă a urmărit delimitarea perioadelor de locuire în în punctul arheologic „Selişte”, precum şi fixarea pentru fiecare din aşezările suprapuse a limitelor, ariei aproximative de amplasare pe teren şi a punctului de maximă intensitate de locuire. Concomitent s-au degajat complexele arheologice descoperite, recuperându-se material semnificativ, îndeosebi ceramică şi oase de animale.

  Luându-se ca bază de cercetare pătratul cu laturile de 100 m, stabilit din punctul “0” al şantierului (a se vedea planul general de cercetare arheologică), pe parcursul anilor 1995-1999 s-au efectuat săpături arheologice în zone apropiate celor patru colţuri: NV, NE, SE, SV, secţiunile din anii 1999 încheind această etapă de cercetare.

  A doua etapă vizează degajarea integrală a unui perimetru de 50 x 50 m, pentru a constata relaţia spaţială dintre complexele arheologice integrate acestui spaţiu precum şi aspectele de sistematizare ale fiecărui nivel de locuire (aşezare). Această etapă începe în anul 2000, continuând până la epuizarea obiectivului.

  B. Campania arheologică din anul 1999 s-a desfăşurat pe latura estică, spre colţul sud-estic al perimetrului supus cercetării. Ea a început prin trasarea a două secţiuni S 1/1999 (S 12 - numerotare de la începutul cercetării arheologice - 1995) şi S 2/1999 (S 13) cu dimensiunile de 20 x 1,5 m, ambele prelungindu-se ulterior la 23 m lungime. Orientate N - S, cele două secţiuni au între ele distanţa de 3 m. Amplasarea lor în planul general al şantierului: Mo/S 12 este la distanţă de 100 m E faţă de punctul “0” al şantierului şi la 60 m S faţă de drumul de ţară care taie platoul de la V spre E. Pentru degajarea complexelor arheologice apărute s-au mai efectuat: S 3/1999 (S 14) la E de S 12 (lipită de aceasta) cu dimensiunile S 14 = 15 x 2 m şi S 15 (S 4/1999) la V de S 13, cu dimensiunile de 12 x 1,5 m, lipită de S 13, dar pornind de M 3 / S 13. De asemenea, casetele: C 1 = 6 x 3 m, între M 3 şi M 9 / S 12; C 2 = 2 x 1 m, între M 1 - 3 / S 12; C 3=2 x 1 m, la V de S 15, între M 9 - 11 / S 15; C 4 = 2 x 1 m, la E de S 13, între M 19 -21 / S 13.

  În urma efectuării secţiunilor şi casetelor menţionate, au rezultat în anul 1999 următoarele complexe arheologice:

  I. Aşezarea din epoca feudalismului dezvoltat

  Ia. Locuinţă dreptunghiulară, orientată N - S, cu dimensiunile de 4,70 x 2,30 m (S 12 - 14, M 9,20 - 13,90). Nivelul de locuire feudală începe sub solul modern, la adâncimea de aproximativ 0,35 - 0,40 m şi coboară până la 0,60 m. Probabil a fost o locuinţă de suprafaţă, ea putând fi localizată după fragmentele ceramice apărute în zonă şi după culoarea mai închisă a solului în perimetrul locuinţei. Pe latura estică şi în colţul sud-estic pământul este puternic ars (vatră distrusă?) până la adâncimea de 0,50 m, deci 10 cm deasupra fundului locuinţei. Din interiorul locuinţei s-au recuperat multe fragmente de cărămidă feudală. Ceramica datează locuinţa în secolele XVII-XVIII.

  Ib. Groapă de provizii aproximativ circulară, cu diametrul de 1,60 m (S 12 - 14, M 2,20 - 3,80). Pornind din stratul de cultură feudal (a -0,40 m) coboară până la adâncimea de 0,90 m. Pe fundul gropii, alături de câteva fragmente ceramice, s-au găsit aruncate multe fragmente de cărămidă feudală, identice cu cele din locuinţă, fapt ce ne determină să presupunem abandonarea concomitentă atât a locuinţei cât şi a gropii.

  II. Aşezarea feudal timpurie (sec. X/XI-XII)

  Nivelul de locuire se detaşează sub nivelul aşezării feudale, uneori separat de pelicule de pământ groase de 5 - 10 cm. Locuinţele se găsesc între 1,05 - 1,15 (1,20) m adâncime şi sunt datate cu fragmente ceramice provenind de la oale-borcan mijlocii şi numeroase buze de cazan. În zonele fără locuinţă nivelul este mai ridicat, stabilindu-se între 0,80 - 0,90 m.

  IIa. Locuinţă patrulateră. Bordei dreptunghiular orientat E - V, cu laturile de 2,20 x 1,50 m. A apărut după înlăturarea locuinţei feudale sub care se află aproape integral, vizibil în peretele estic al S 12, M 9,50 - 11. În colţul sud-vestic, la 0,80 m adâncime, s-au degajat resturile extrem de prost păstrate (ardere incompletă) ale unei vetre circulare scobite în colţul locuinţei, vatră având diametrul de aproximativ 1,20 m.

  IIb. Bordei aproape pătrat, cu colţuri rotunjite, cu dimensiunile 3,50 x 3,20 m (S 13 - 15, C 1, M 3,80 - 7,30). Coboară până la 1,15 m adâncime. În colţul sud-vestic se află vatra distrusă, cu diametrele 1,30 x 1 (0,80) m, supraînălţată faţă de fundul locuinţei cu 10 cm (adâncime 1,05 m).

  IIc. Vatră ovală, orientată N - S, cu axele 1,25 x 1 m (S 15 - C 3, M 12,50 - 13,75). Relativ bine păstrată, pe faţa sa, aflată la 0,80 m adâncime s-au păstrat fragmente ceramice din secolele XI - XII, oase de animale, iar spre V, un fragment din gardina vetrei.

  IId. Groapă aproape circulară, de mici dimensiuni, cu diametrul aproximativ de 1,20 m (S 12 - C 2, M 1 - 2,20). Adâncime de până la 1,10 m. În partea estică deranjează o groapă de provizii mai veche.

  IIe. Groapă menajeră ovală, de mici dimensiuni (1,20 x 1 m), cu fund albiat (S 13 - C 4), orientată N - S, adâncime maximă - 1,20 m. Nu s-au găsit fragmente ceramice sau alte elemente de datare, dar aparţine nivelului feudal-timpuriu.

  IIf. Aparţinând aceluiaşi nivel şi grupate compact, în cadrul S 12, M 18 - 23 s-au degajat trei gropi mici menajere, de formă ovală, puţin adâncite (0,90 - 0,98 m - una singură de 1,13 m adâncime) şi cinci gropi circulare, de pari / stâlpi, cu diametre de 10 - 15 m.

  III. Aşezarea postromană din secolele III - IV

  Nivelul de locuire postroman se află la adâncimea de până la 1 m în zonele aflate în afara perimetrului maxim al aşezărilor feudale, până la 1,50 - 2 m, când aşezarea postromană este suprapusă de cele feudale. Pentru prima oară în anul 1999 a apărut o locuinţă, în ceilalţi ani degajându-se doar gropi de provizii şi şanţuri din care s-au excavat segmentele aflate în secţiuni.

  IIIa. Bordei patrulater, cu colţuri rotunjite. Orientat aproximativ E - V, abătându-se însă de la axă pe direcţia NE - SV. Dimensiuni: 3,50 x 3,10 m (S 12 - 14, C 1, M 4,80 - 8,20). Pe latura estică se îngustează uşor cu 0,40 - 0,50 m. Fundul bordeiului este la 1,45 m adâncime, dar aproximativ 40% din interiorul locuinţei (latura estică, până spre mijlocul său) este mai înaltă (-1,30 m), formându-se o treaptă ce desparte locuinţa în două pe axa NE - SV. În colţul de NV, la adâncimea de 1,20 m, supraînălţată faţă de fund, sunt resturile unei vetre distruse din vechime (dimensiuni 1,45 / 1,50 / 1,05 m). Din inventar, fragmente ceramice cenuşii, postromane, din secolele III-IV, lucrate la roată rapidă.

  IIIb. Groapă de provizii aproximativ circulară, puţin ovală, orientată NV - SE, cu dimensiunile de 1,80 x 1,60 m (S 12 - 14, M 0,40 - 2,20). Spre S se află sub groapa feudală Ib., iar spre V, în partea superioară este deranjată de groapa IId. (feudalismul timpuriu). Pereţii cilindrici, nearşi, groapa neavând probabil o lungă utilizare. Adâncimea gropii este de 1,45 m. Din umplutură, fragmente ceramice postromane, cenuşii, lucrate la roată rapidă.

  IIIc. Groapă circulară cu diametrul de aproximativ 1,30 m (S 13 - 15, M 9,20 - 11,50). Pereţii şi fundul gropii au urme de ardere superficială. Fundul gropii se află la adâncimea de 1,40 m. Spre NE se află o platformă înaltă de aproximativ 10 cm, mai puternic arsă decât restul fundului.

  IV. În anul 1999 nu au apărut urme de locuire din a doua jumătate a mileniului I p.Chr. şi nici nivelul preistoric nu a fost sesizat în secţiuni.
(Pl. 59)

 

126. Scânteia, com. Scânteia, jud. Iaşi

Punct: Dealul Bodeştilor

Cod sit: 98925.01

 

Cornelia Magda Mantu (IA Iaşi), Senica Ţurcanu (CNMM Iaşi).

 

  Săpăturile arheologice din campania 1999 de la Scânteia au avut ca prim obiectiv cercetarea în adâncime a unei părţi din Suprafaţa III (carourile 9 - 16 A - E), iar apoi trasarea unei alte suprafeţe, lipită de aceasta, cu carourile 9 - 16 α - ß, pentru precizarea laturii de vest a locuinţei 9. În suprafaţa adâncită la începutul campaniei de săpături din 1999, au fost identificate 21 de gropi, în general, de mici dimensiuni şi fără un inventar foarte bogat. Nici una dintre ele nu conţinea ceramică de tip „Cucuteni C”, aşa cum ne aşteptam. Cercetarea noii suprafeţe deschise, cca. 108 mp, a dus la concluzia că latura de V a locuinţei 9 a fost în timp destul de deranjată, poate şi de lucrările agricole. Locuinţa a fost descoperită pe latura de S la cca. -0,50 m, iar pe cea nordică la -0,78 m. Bucăţile de platformă erau amestecate cu fragmente de chirpici mărunte mai ales pe margine, atât pe laturile nordică şi sudică, cât şi pe cea vestică. În imediata apropiere a marginii de N a platformei (-0,78 - 0,83 m) au apărut mai multe pietre (18) şi bucăţi de chirpic amestecate cu cioburi. Aceste pietre au fost probabil folosite drept nicovale pentru prelucrarea silexului, concluzie firească ce se impune, dacă avem în vedere şi numărul ridicat de piese din silex descoperite în preajma acestei zone. Din aceeaşi arie mai provin şi câteva statuete antropomorfe, fragmente de lipituri de vatră, mai multe fragmente de hematit şi un fragment dintr-o bară de cupru. Două vase întregibile au apărut în dreptul carourilor 12 - 13, printre dărâmăturile platformei locuinţei 9. În zona exterioară platformei au fost descoperite, de asemenea, numeroase materiale ceramice. După demontarea locuinţei şi a zonei cu material arheologic din jurul ei, am descoperit în partea de N alte două aglomerări distincte de materiale arheologice. Cea din carourile 11 - 12 (denumită convenţional „Complexul de pietre I”), ce era legată de malul de V al secţiunii, zăcea la cca. -0,97 - 1,06 m, iar cea de-a doua grupare, din carourile 10 - 11 („Complexul de pietre II”), zăcea ceva mai jos, la cca. -1,10 - 1,20 m. Aceste două grupări constau mai ales dintr-un număr mare de pietre, dintre care unele de dimensiuni destul de mari, alături de care au mai apărut oase de animale şi ceramică. În „Complexul de pietre I”, de exemplu, alături de pietre au apărut foarte multe lipituri de cuptor de ars ceramica, cu perforaţii, în timp ce în „Complexul de pietre II” unele pietre par să provină de la râşniţe şi din acest punct de vedere merită amintită o jumătate dintr-o piatră de râşniţă, de formă alungită, perforată circular în zona centrală. În ambele complexe, dar mai ales în cel de-al doilea, au apărut mai multe percutoare - frecătoare.

  La curăţarea acestor complexe, dar şi în momentul demontării lor, au fost descoperite numeroase piese din silex (mai ales aşchii şi în număr mai redus piese finite propriu-zise), una din cupru, idoli antropomorfi şi mai multe fragmente de hematit. Ceramica descoperită în această zonă este atât din categoria semifină, pictată (mai ales fragmente de castroane şi mai puţine cupe sau suporturi), cât şi din categoria grosieră (fragmente de pithos decorate cu barbotină şi butoni ornamentali). Numărul pieselor din silex descoperite în această zonă, alături de celelalte provenind din preajma L. 9 (campania 1998), concentraţia mare de pietre, dintre care apreciem că unele au fost folosite drept nicovale (există câteva pietre cu mici perforaţii circulare la suprafaţă (albieri) care conduc la concluzia că au fost folosite în procesul de cioplire a nucleelor), arată faptul că locuinţa 9 şi zona adiacentă ei au fost folosite pentru prelucrarea silexului. Acest lucru se poate afirma şi dacă avem în vedere numărul extrem de mare al pieselor din silex din această zonă a Suprafeţei III, comparativ cu altele din partea aşezării studiată până acum.

  În capătul de S al suprafeţei cercetate în campania 1999, în carourile 15 - 16 α - ß, la nivelul de -0,70 m, a fost identificată o aglomerare de cca. 2 x 4 m ce consta din mai multe bucăţi de lipitură de cuptor (20 din care 11 erau netede pe o parte, aveau o margine relativ dreaptă şi chiar perforaţii circulare), oase de animale, fragmente ceramice şi pietre, pe care am denumit-o „Anexa locuinţei 9”. Această anexă se leagă, conform planului complexelor studiate, de o zonă cercetată deja în suprafaţa II. Legată de această anexă, cca. 13 cm mai jos, de-a lungul malului de V, în carourile amintite, pe o suprafaţă de cca. 6 x 3 m, a fost identificată o altă grupare de materiale arheologice. Pe latura de S a acestui complex (-0,83 m), numită convenţional Anexa I - L. 9, au apărut şi acum lipituri de cuptor, netede pe o parte sau pe ambele şi prevăzute cu perforaţii circulare; în schimb partea dinspre nord (-1,03 m) constă mai ales din pietre de mici dimensiuni, oase de animale şi fragmente ceramice. Ceea ce a atras în mod deosebit atenţia noastră în momentul descoperirii acestui complex, a fost apariţia aici a unei mandibule şi a unui fragment de humerus, ambele umane. Analiza antropologică, efectuată de către Dan Botezatu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi, a confirmat supoziţiile noastre. Mandibula poate fi atribuită unui bărbat matur, de circa 40 de ani, cu evidente caractere nordoide, iar diafiza de humerus drept, provine de la o femeie adultă, care practica îndeletniciri manuale intense („V” deltonian este bine dezvoltat şi permite o atare concluzie).

  După demontarea complexelor prezentate, s-a trecut la săparea în adâncime a întregii noi suprafeţe trasate în 1999. Astfel au fost identificate 15 gropi de dimensiuni diferite dintre care atrag atenţia în mod deosebit câteva: 172, 174, 175, 176, 183 şi, mai ales, groapa 173. Ultima groapă menţionată, de dimensiuni foarte mari, cca. 4 x 3 m lăţime, a apărut la -1,20 m şi avea fundul la -2,90 m. Având formă de sac în profil, groapa prezenta unele lărgiri şi retrageri ale diametrului. Aici a fost descoperită, în primul rând, o mare cantitate de ceramică, alături de numeroase alte artefacte: 5 idoli antropomorfi, 7 idoli zoomorfi, 2 pandantive din scoică, perforate (unul fragmentar), 4 idoli conici, 4 sule de os, 1 phallus din lut ars, 2 bile pentru praştie şi 334 piese din silex (din care unelte propriu-zise 10). Umplutura gropii, extrem de densă, de culoare brun închisă în partea de sus, după -1,67 m era amestecată cu o mare cantitate de cenuşă, de culoare negricioasă sau albicioasă. În aceeaşi groapă, au fost descoperite foarte multe pietre, unele de la râşniţă, frecătoare, percutoare ca şi bucăţi de lipitură de vatră sau fragmente de placă de cuptor perforate. La nivelul -1,40 m a fost identificată o mandibulă de la o femeie matură (cca. 40 de ani), iar în cel următor, mai mulţi dinţi de animale. Începând cu nivelul -1,83 m şi-a făcut apariţia şi o ceramică de culoare neagră, lucioasă, pictată în anumite porţiuni cu culoare roşie intensă (pictură probabil ulterioară arderii). Începând cu -2,10 m au fost identificate mai multe grupări de vase. Astfel, menţionăm un picior de la un vas tip fructieră sub care am găsit 89 de aşchii şi 6 lame de silex. Acest picior era aşezat peste o altă grupare de vase sparte in situ ce erau situate pe latura de NE a gropii. În nivelul -2,70 - 2,90 m, aproape de fund, alături de alte materiale descoperite atrage atenţia şi o mică strachină, spartă in situ, ce era aşezată cu fundul în sus. În momentul în care am întors-o cu faţa în sus, am observat că era acoperită cu un strat gros de culoare roşie, probabil hematit pulverizat (analize în curs de efectuare de către M. Geba şi A. M. Vlad de la Laboratorul Zonal de Restaurare Conservare Iaşi).

  Din acest scurt raport reiese, credem, încă o dată, bogăţia materialului arheologic descoperit la Scânteia în cursul campaniei de săpături din 1999. În cursul acestei campanii, din zona apropiată L. 9 au fost descoperiţi 19 idoli zoomorfi, 60 fragmente de idoli antropomorfi dintre care unii extrem de interesanţi ca formă şi decor, cu totul deosebiţi faţă de descoperirile anterioare. Nu putem omite nici alte materiale printre care 32 de unelte din silex (gratoare, străpungătoare, vârfuri de săgeţi), 4 piese din cupru (1 mărgică, 1 ac, 2 fragmente de bară din cupru), obiecte de podoabă din scoică şi os (între care o mărgică tubulară) sau unelte deosebit prelucrate. Izolat, pe latura sudică a suprafeţei III au apărut mai multe fragmente ceramice din categoria „Cucuteni C”.    Alături de resturile umane deja menţionate în acest raport, mai atrag atenţia alte două fragmente de cranii umane (unul sigur feminin, de vârstă adultă sau matur tânăr) şi un dinte incisiv superior provenind de la un adult. Aceste materiale constituie o nouă dovadă cu privire la practicarea canibalismului în cadrul comunităţilor cucuteniene, aşa cum se ştie deja pe baza descoperirilor din mai multe aşezări printre care şi cea de la Scânteia. Rezultatele campaniei de săpături arheologice din anul 1999, ca şi expoziţia „Scânteia. Cercetare arheologică şi restaurare” ce s-a bucurat de interesul publicului şi specialiştilor în intervalul 18 mai - 15 septembrie 1999, arată, credem în mod clar, necesitatea continuării cercetărilor în situl Cucuteni A 3.

 

127. Sebeş, jud. Alba

Punct: str. Mihai Viteazu nr. 37 („Casa Holeanca”)

Cod sit: 1883.03

 

Nicolae Marcel Simina (MO Sebeş)

 

  În primăvara anului 1999, efectuarea unor lucrări de construcţie a unui imobil în Sebeş, str. Mihai Viteazu nr. 37 („Casa Holeanca”)[1], au prilejuit, după săparea mecanică a suprafeţei de fundare (14 x 7 m), efectuarea unor observaţii arheologice. Situată în exteriorul cetăţii, la 18 m de latura de E, zona nu face parte din categoria celor care implicau în prealabil eliberarea de sarcină istorică [2] (Pl. 42). Demersul arheologic s-a rezumat în cazul de faţă la recuperarea unor materiale arheologice şi la desenarea stratigrafiei verticale, respectiv a profilului de N din zona excavată.

  Suita stratigrafică verticală înregistrată are la bază solul viu, reprezentat prin pietrişul nativ. La m 9 peste pietriş, au fost identificate resturile unui zid de piatră de râu legat cu mortar de slabă calitate. Prezenţa zidului a determinat modificarea coloanei stratigrafice înregistrate de ambele părţi ale acestuia. În zona primilor 5 m, lângă zidul de piatră, peste solul viu, s-a constatat existenţa unui strat de pământ negru amestecat cu resturi de podea din lut, arsură şi sporadice fragmente ceramice. Acest strat a fost deranjat parţial de un nivel de pământ şi piatră, bogat în resturi de mortar. Stratigrafia înregistrată după m 9, are la bază pietrişul nativ care este suprapus de un strat de lut galben curat. Urmează un nivel de pământ negru, cu sporadice urme arheologice, fără urme de mortar sau piatră şi care între m 10 şi 14 se adânceşte în solul galben 0,30 m. Nivelul negru este succedat în parte de un strat subţire de pietriş. Peste stratul de pietriş se află un nivel de depunere subţire de pământ negru, urmat de un strat de pietriş relativ constant ca grosime. Coloana stratigrafică continuă printr-un strat masiv de pământ cenuşiu amestecat cu nisip. Acesta este suprapus de un nou strat de umplutură de pământ de culoare cenuşie care este deranjat de un strat de pietriş amestecat cu cărămizi, iar mai apoi de resturile unei fundaţii din beton (Pl. 42, ).

  Materialul arheologic descoperit se rezumă la câteva fragmente ceramice (nr. inv. A. 6335) care provin din stratul de pământ negru amestecat cu resturi de podea şi care a fost surprins lângă zidul de piatră. Ca tip de vas se întâlneşte cana cu gura lobată [3] (Pl. 42, 43).Cele mai vechi urme de cultură materială de la Sebeş - „Casa Holeanca”, aparţin perioadei medievale şi provin din stratul de pământ negru în care s-a început amenajarea unei locuinţe. Aceste lucrări nu au fost finalizate, iar în imediata apropiere ridicându-se o nouă construcţie din piatră de la care s-a păstrat fundaţia unui parament. Perioadei de funcţionare a noii construcţii îi corespund şi două nivele de pietriş, respectiv de amenajare a curţii interioare a acesteia. Dacă momentul ante-quem de ridicare a construcţiei nu poate fi precizat, în schimb cel post-quem poate fi pus în corelaţie cu anul 1387 când se obţine de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dreptul de a ridica în jurul Sebeşului un zid de piatră [4]. Sistemul defensiv ridicat la Sebeş trebuie să fi determinat şi efectuarea unor lucrări de sistematizare a oraşului; printre ele se înscrie şi renunţarea la unele construcţii situate în exteriorul noii incinte a cetăţii. Într-un asemenea context s-a produs demantelarea construcţiei de piatră şi eliminarea fundaţiei de parament ce servea ca pandant al zidului surprins arheologic. Lucrările respective au fost succedate de ridicarea unei noi incinte a cetăţii, fapt sesizat arheologic prin identificarea unor urme de la construcţia acesteia. Ulterior, în epoca modernă, cetatea a început să-şi piardă din atribuţiile sale defensive, fapt pentru care s-a trecut la nivelarea şanţului de apărare. Din această perioadă au fost surprinse o serie de straturi de umplutură moderne şi contemporane care nu prezintă interes din punct de vedere arheologic.

  Cercetarea arheologică de la Sebeş - “Casa Holeanca” este prima investigaţie arheologică întreprinsă imediat în exteriorul cetăţii locale şi a avut drept rezultat surprinderea unei locuinţe orăşeneşti care a fost demantelată probabil cu prilejul ridicării în anul 1387 a unei incinte de piatră în jurul oraşului medieval.

  Note:

[1]. În acest imobil a locuit pictorul sebeşan de origine germană Hermann Meuselbach (1858 - 1924), autor a peste 26 de lucrări cu Sebeşul şi împrejurimile sale.

[2]. Conform Planului urbanistic zonal al oraşului Sebeş, avizat de Ministerul Culturii la data de 6.07.1998.

[3]. Pentru analogii vezi Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992, fig. VI / 1; Ioan F. Pascu, Studii de Istorie a Transilvaniei, Cluj Napoca, 1, 1994, p. 72 şi 73, fig. 13 / 2 - 3; Benkö Elek, Demeter István, Székely Attila, Középkori mezöváros a Székelyföldön, Kolozvár, 1997, p. 69, kep 6 / 4, tabla 6 / 1 şi 12 / 7.

[4]. Gh. Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII – XVI, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 160.

 

 

128. Sebeş, jud. Alba

Punct: str. Mioriţei nr. 2

Cod sit: 1883.04

 

Nicolae Marcel Simina (MO Sebeş)

 

  Construirea unui imobil în Sebeş, str. Mioriţei nr. 2, în zona din interiorul cetăţii medievale, respectiv chiar pe incinta estică a cetăţii (Pl. 44 /1), a determinat efectuarea, în luna mai a anului 1998, a unor lucrări arheologice de eliberare de sarcină arheologică[1]. Având ca punct de plecare planul de executare a fundaţiei noii construcţii, s-a trecut la săparea mecanică a unei suprafeţe patrulatere de 12,5 x 10,5 m, care a fost excavată până la -1,80 m faţă de nivelul actual de călcare, lângă zidul cetăţii. Stratul excavat conţinea resturi de moloz amestecate cu umplutură de pământ, precum şi unele materiale, care au permis datarea acestuia în secolele XVIII - XIX. În interiorul suprafeţei excavate s-a efectuat o secţiune de control, cu dimensiuni de 10 x 1,5 m, care a fost trasată perpendicular pe zidul cetăţii, în colţul de SE al zonei săpate mecanic. Suprafaţa secţionată a oferit o coloană stratigrafică concludentă în carourile 1 - 3, respectiv lângă zidul de incintă. Peste solul viu, compus din lut galben, în care s-a pătruns până la -0,35 m fără a atinge talpa de fundare a zidului de incintă, s-a surprins un strat de pământ negru lutos, lipsit de urme arheologice. Acesta a fost suprapus de un nivel de pământ cenuşiu sfărâmicios care conţinea sporadic fragmente ceramice din a doua jumătate a secolului XVI-lea şi de la începutul secolului al XVII-lea, precum şi resturile unei calote craniene umane. A urmat un strat de moloz şi umplutură modernă, care s-a păstrat încă pe o lăţime de circa 0,45 m, faţă de nivelul orizontal limită al suprafeţei excavate (Pl. 44 /2). Din punct de vedere al materialului arheologic, pe lângă câteva fragmente ceramice care se datează în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi la începutul secolului al XVII-lea, s-a descoperit la curăţirea zidului medieval de incintă, deasupra acestuia, un medalion de bronz cu diametrul de 2,5 cm, având imaginea regelui Ferdinand de Hohenzollern (1914 - 1927), (Pl. 45, /3).

  Cercetarea arheologică de la Sebeş, str. Mioriţei nr. 2, a reuşit să surprindă, pentru prima dată într-o investigaţie sistematică, zidul medieval al cetăţii locale. Acest zid a fost construit prin săparea unui şanţ, lat de 1,50 m, care a fost umplut cu pietre mari de râu, prinse cu mortar de bună calitate. Tehnica în care este construit zidul medieval de incintă în zona cercetată arheologic se deosebeşte radical, prin maniera de execuţie, materialul şi mortarul utilizat, de paramentul vizibil astăzi în elevaţie şi care este mai îngust cu 0,80 m faţă de zidul medieval (Pl. 45/4). Situaţia stratigrafică înregistrată denotă faptul că peste solul viu se afla un strat de pământ negru lutos, steril arheologic, surprins dealtfel si în alte zone cercetate arheologic în cetatea Sebeş, peste care s-a construit zidul de incintă. Referitor la acest moment, documentele vremii precizează că în luna iulie a anului 1387, o delegaţie locală a obţinut de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dreptul de a ridica în jurul oraşului o incintă fortificată cu zid de piatră. Mai târziu, la 23 noiembrie 1388, actul amintit anterior avea să fie reconfirmat la cererea preotului Andrei din Sebeş [2]. Cererea orăşenilor sebeşeni a fost probabil motivată de faptul că la sfârşitul secolului al XIV-lea s-au înregistrat primele incursiuni ale turcilor în Transilvania, care au provocat pagube serioase locuitorilor din Ţara Bârsei şi din părţile Sibiului. Întârzierea construcţiei unei fortificaţii în jurul oraşului Sebeş poate fi explicată şi prin situarea acestuia la doar 15 km de Alba Iulia, virtualul oraş episcopal al Transilvaniei medievale. Sebeşul figura în Evul Mediu ca unul dintre cele mai importante centre economice şi urbanistice săseşti din Transilvania, iar relaţiile dintre localnici şi pătura conducătoare a Episcopiei Catolice din Alba Iulia nu au fost, în ansamblu, dintre cele mai amiabile. Episcopia Catolică de Alba Iulia nu putea tolera existenţa în imediata apropiere a oraşului său de reşedinţă a unui oraş săsesc, adeseori oponent, care să fie prevăzut şi cu un puternic sistem defensiv. Odată cu invaziile turceşti, oraşul Alba Iulia avea nevoie de o zonă de protecţie. Din punct de vedere strategic Sebeşul deţinea o poziţie preferenţială. Astfel s-ar putea explica construirea destul de târzie, către sfârşitul secolului al XIV-lea, a unei puternice incinte fortificate prevăzută cu turnuri şi patru porţi de acces, în jurul oraşului medieval al Sebeşului.

  Locuirea intensă în cetate a determinat efectuarea de-a lungul timpului a unor lucrări de reamenajare şi de îndepărtare a depunerilor acumulate. Dovada în acest sens este hiatusul înregistrat stratigrafic între momentul construirii cetăţii şi cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, eventual începutul secolului al XVII-lea. După această perioadă zona cercetată arheologic se găsea, potrivit planului general al oraşului din anul1769 [3], în apropierea „grădinii” mănăstirii călugărilor franciscani care deţineau actuala biserică a parohiei romano-catolice din Sebeş [4] .În secolul al XVIII-lea s-a ridicat la Alba Iulia cea mai puternică cetate în stil Vauban din SE Europei, fapt cu profunde implicaţii asupra fortificaţiilor ridicate anterior în interiorul arcului carpatic. Cetatea Sebeşului era practic scoasă din calculul sistemului defensiv zonal. Treptat, cetatea a devenit dintr-un instrument de apărare un simbol al oraşului păstrându-se astfel vie amintirea vremurilor de altădată. Mai târziu, către anul 1900, zona cercetată arheologic se afla situată la limita grădinii fostei mănăstiri franciscane de secol XVIII din Sebeş, probabil şi a fostului cimitir al mănăstirii dominicane din Evul Mediu, fiind proprietatea lui Martin Rimmer [5] (Pl. 46). La acea dată, zidul medieval al cetăţii se afla încă în picioare, ulterior fiind demantelat, în prelungirea actualei străzi Mihai Viteazul, asigurându-se astfel accesul direct din centrul şi piaţa oraşului spre gara locală, inaugurată în anul 1897. Zidul cetăţii probabil că se afla atunci într-o avansată stare de ruină, întrucât  a necesitat refacerea acestuia. Lucrările respective sunt evidenţiate şi de medalionul de bronz cu efigia regelui Ferdinand.

  Cercetarea arheologică de la Sebeş, str. Mioriţei nr. 2, a oferit noi informaţii în legătură cu fortificaţia medievală contribuind la cunoaşterea trecutului comunităţii locale. Pentru prima dată s-a reuşit la Sebeş surprinderea într-o săpătură arheologică a zidului de incintă din perioada medievală, sesizându-se şi refacerea acestuia în perioada medievală.

  Note:

[1] Prin adresa cu nr. 2388 / 04. 1988 emisă de Ministerul Culturii, Direcţia Monumentelor Istorice, se aducea           la cunoştinţa Muzeului Orăşenesc Sebeş avizul favorabil pentru construcţie, beneficiar fiind Andreiu Ilarion. Conform adresei cu nr. 392 / 27. 04. 1998, eliberată de către Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, lucrările de săpare a fundaţiei urmau să fie supravegheate de către Nicolae Marcel Simina, muzeograf la Muzeul Orăşenesc Sebeş.

[2] Gh. Anghel, Fortificaţii medievale din piatră din secolele XIII – XVI, Cluj Napoca, ed. Dacia, 1986, p. 160

[3] M. Fleischer, Ein bisher unbekannter Stadtplan von Mühlbach vom Jahre 1769, în: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 6, 1983, II, p. 131.

[4] Mihaela Sanda Salantai, Mănăstirea dominicană din Sebeş (jud. Alba), în: Ars Transsilvaniae, VI, 1996, p. 28.

[5] Conform “Planului cadastral al oraşului Sebeş din anul 1900”, păstrat la Primăria Sebeş - Serviciul Urbanism.

 

129. Sf. Ilie, com. Şcheia, jud. Suceava

Punct: Biserica Sf. Ilie

Cod sit: 146478.01

 

Mircea D. Matei (Univ. Târgovişte), Paraschiva Victoria Batariuc, Monica Gogu (MNB Suceava)

 

  În anul 1999 săpătura arheologică de la biserica fostei mănăstiri Sf. Ilie, de lângă Suceava, ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare, şi-a propus rezolvarea unor probleme ridicate de cercetarea din anul anterior. În acest scop, s-a continuat cercetarea în secţiunea S IV, prin prelungirea cu 1 m pe latura de N a bisericii. S-a urmărit efectuarea unor observaţii legate atât de modul de realizare al zidului nordic al construcţiei - care a cunoscut o refacere ulterioară, neglijent executată - cât şi de starea de conservare a monumentului.

  Pe latura de N a S IV, au fost descoperite numeroase fragmente de mici dimensiuni de frescă, care a fost martelată, cu scopul aşternerii, probabil în secolul XVIII, a unui strat de tencuială roz, căzut şi el, fragmente din această tencuială apărând în asociere cu fresca. Au fost descoperite şi câteva fragmente de discuri decorative de faţadă, atât nesmălţuite - un unicat în ceramica monumentală din Moldova - ornamentate cu doi balauri încleştaţi în luptă, dar şi smălţuite în verde, având figurată o Melusină, precum şi un fragment de cărămidă smălţuită în albastru de peruzea. Alături de fragmentele de ceramică monumentală, în S IV au apărut şi fragmente de olane pentru acoperiş, atât plane cât şi semicilindrice, cu o margine în ghirlandă, nesmălţuite sau smălţuit în verde şi galben.

  Prezenţa fragmentelor de discuri şi butoni ornamentali cât şi a celor de olane pentru acoperiş, aduc date preţioase despre aspectul exterior al bisericii Sf. Ilie - Suceava, una dintre primele ctitorii ale voievodului Ştefan cel Mare.

 

130. Sibişel, com. Beriu, jud. Hunedoara

Punct: Bordul

Cod sit: 88341.01

 

Zeno Karl Pinter (ULB Sibiu), Mihai Căstăian, Daniel Ţuţuianu (MCDR Deva)

 

  Fortificaţia medievală de piatră de la Sibişel face parte din cetăţile de refugiu  înşirate pe bordura piemontană nordică a Carpaţilor Meridionali, în partea de S a Transilvaniei, aparţinând „Pământului Crăiesc” databile în veacurile XIII - XIV. Cetatea domină dinspre răsărit vatra satului Sibişel, aflându-se la altitudinea de 523 m în punctul numit de localnici „Bordul”, care oferă o bună perspectivă înspre Valea Mureşului şi asupra oraşului Orăştie.

  Vestigiile vizibile la suprafaţă sunt: drumul medieval de acces spre cetate, şanţul de apărare plasat în partea răsăriteană, turnul de poartă din care se păstrează ziduri cu înălţimea de 5 - 6 m precum şi cca. 50 m din zidul de incintă realizat din piatră locală legată cu mortar. Cercetarea sistematică a fortificaţiei de la Sibişel a fost demarată în vara anului 1999 prin realizarea a trei secţiuni. Prima secţiune (S 1) cu dimensiunile 20 x 2 m a fost realizată pe axul turnului de poartă în jumătatea de SE a acesteia. Au fost scoase în evidenţă adâncimea fundaţiei turnului şi particularităţile constructive ale acestuia, acumulările de materiale şi zidărie prăbuşite pe parcursul Evului Mediu, precum şi distrugerile provocate de căutătorii de comori în epoca modernă şi în zilele noastre. Secţiunea S 2 (4 x 2 m) a fost plasată pentru identificarea tronsonului de zid aflat la nord de turnul de poartă, iar S 3 (6 x 2 m) a urmărit aceeaşi problemă la S de intrarea în cetate. (Pl. 47 )

 

131. Sibiu, jud. Sibiu

Punct: Biserica Azilului

Cod sit: 143469.03

 

Petre Munteanu Beşliu (MN Brukenthal)

 

Cercetări de arheologie medievală în oraşul Sibiu

  În anul 1999 au fost continuate cercetările arheologice  la Biserica Azilului şi a fost sondat terenul aparţinând unor clădiri  propuse pentru restaurare. Resursele financiare insuficiente nu au permis extinderea şi finalizarea cercetărilor începute. În schimb, în faza de execuţie a restaurării vechiului teatru (Sala Thalia) au fost alocate fonduri care au condus la studierea unor detalii (canalele din subsolul turnului medieval - Turnul Gros -, culoarul semicircular) şi raportul între acestea şi şanţul de apărare. Fundaţia din pietre de râu a turnului de artilerie a fost turnată într-un masiv strat de nisip. Exteriorul şi încăperile adosate la S de Biserica Azilului au fost cercetate prin două casete care au adus informaţii noi sau au clarificat probleme puse de investigaţiile anterioare:

1. intrarea în biserica transformată masiv în secolul al XVIII-lea a fost protejată de un pridvor din care au fost surprinse urmele stâlpilor de susţinere a acoperişului şi pavajul din cărămizi. Moneda datată 1812 marchează momentul demolării pridvorului;

2. în etapa anterioară restaurării moderne, pereţii exteriori ai bisericii au fost zugrăviţi, urmele de tencuială recuperate păstrând ornamente geometrice;

3. caseta exterioară a scos la lumină urmele a trei contraforturi suprapuse; contrafortul inferior este adosat zidului corului şi ţine de un prim nivel de refacere a bisericii;

4. corpul de încăperi de la N de biserică se întindea până la nivelul contrafortului, incluzând camerele adosate corului.

5. nivelul de înmormântare a cuprins resturile a patru schelete de copii, unul suprapunându-se  unui adult. În cel mai vechi strat de înmormântare a apărut un schelet cu mâinile pe lângă corp, craniul ridicat faţă de nivelul corpului, depus într-o groapă îngustă;

6. talpa fundaţiei bisericii a fost aşezată pe un strat de pământ ce conţine urme de lemn ars şi fragmente  din vase de lut cu pereţii groşi;

7. încăperea de la SV de biserică a fost adosată navei, perioada de funcţionare fiind marcată de forme ceramice medievale. Din cauza apei ce a inundat caseta, săpătura arheologică din încăperile de la S de biserică nu a fost finalizată.

  În secţiunea arheologică practicată la S de Biserica Azilului au apărut structuri de zidărie care ilustrează raporturi între amenajările medievale din zonă:

încăperile adosate Bisericii Azilului au suprapus trepte masive din piatră care făceau legătura între construcţiile de pe terasa de sus (casa parohială) şi spitalul oraşului; 2.zidul ce mărgineşte curtea casei parohiale suprapune pietrele de pavaj ale unui drum, el neputându-se confunda cu un presupus zid de apărare al construcţiilor de pe terasa de sus (“incinta I” ?.?!) Zidul menţionat a avut aceeaşi funcţiune cu zidurile dezvelite în grădina casei cu nr. 22 din Piaţa Mică: să susţină pământul adus pentru nivelarea zonei de la marginea terasei, formându-se astfel  spaţiul unor grădini de odihnă. Grădina casei din Piaţa Mică nr. 22, a fost lăţită în secolul al XVIII-lea. Amenajarea grădinii anterioare şi a casei de pe terasa superioară poate fi plasată cronologic în măsura determinării monedei ce a apărut în stratul de pământ galben, nivelator al terenului. Zidul din piatră al clădirii - de care se adosează încăperile pivniţei - a intersectat un val din pământ care, la rândul lui, a suprapus un nivel compact de arsură. Situaţia stratigrafică aduce în discuţie primele amenajări ale aşezării de colonişti, realitate ce face obligatorie continuarea săpăturii arheologice, dealtfel bogată în materiale ceramice medievale, fragmentare şi întregibile. Deşi s-a discutat mult de restaurarea clădirii din Piaţa Mică nr. 16, cu greutate am găsit fonduri pentru practicarea unei singure casete în spaţiul comercial al monumentului istoric. Caseta a permis identificarea a două straturi de arsură: cel inferior, anterior construcţiei din material durabil şi unul superior ce ilustrează momentul  dezafectării spaţiului comercial. Fundaţia spaţiul comercial a fost întregită de un zid din cărămizi, a cărui talpă a coborât la -1,85 m faţă de nivelul actual de călcare. Spaţiul comercial a fost adosat faţadei clădirii. Momentul amenajării poate fi precizat după determinarea unei monede descoperite în săpătura arheologică.

 

132. Sibiu, jud. Sibiu

Punct: Piaţa Huet nr. 17

Cod sit: 143469.05

 

Marian I. Ţiplic (ULB Sibiu), Maria Crângaci (ICSU Sibiu)

 

  Ca urmare a lucrărilor de modernizare, în urma cărora asupra monumentului (clădirii de la nr. 17 ce înglobează în ansamblul ei o capelă gotică) şi a zonei imediat înconjurătoare au avut loc intervenţii, s-a executat o supraveghere însoţită de cercetare arheologică. Studiul arheologic a constat în cercetări de parament şi în cercetarea arheologică propriu-zisă a monumentului, în limitele impuse de situaţia din teren. În acest sens au fost trasate: o secţiune (S 1 - 2,6 x 1 m) - aceasta fiind iniţial o casetă pe axul capelei în exteriorul altarului, extinsă ulterior pentru o mai bună cercetare a celor două ziduri dezvelite - şi o casetă (C 1 - 2,65 x 1,80 m). Trebuie menţionat că ambele au fost trasate în interiorul unor anexe construite în prelungirea altarului capelei, anexe folosite pe post de bucătărie şi respectiv baie. Cercetările au reliefat existenţa unor mari refaceri şi adăugiri în cursul secolului al XIX-lea, când capela gotică a fost transformată în casă de locuit. Cercetarea fundaţiei în zona absidei capelei şi a contrafortului sud-estic al absidei a arătat că ridicarea capelei s-a făcut, cel puţin la nivelul fundaţiilor, într-o singură etapă, fiind de clară factură gotică.

 

133. Sibiu, jud. Sibiu

Punct: str. Vopsitorilor nr. 13

Cod sit: 143469.04

 

Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic (ULB Sibiu); Maria Crângaci (ICSU Sibiu), Anca Niţoi, studentă (ULB Sibiu)

 

  Pentru întocmirea expertizei de rezistenţă la casa din str. Vopsitorilor nr. 13, din Sibiu, imobil plasat în perimetrul de protecţie istorică din oraşului medieval şi aflat într-un stadiu pronunţat de degradare, s-au executat în toamna anului 1999, câteva sondaje arheologice prin care s-a încercat şi clarificarea etapelor şi a particularităţilor constructive ale monumentului. În acest scop au fost executate 6 casete, al căror amplasament şi dimensiuni au fost stabilite în funcţie de amenajările existente în teren (canalizări, aducţiuni de apă sau gaz metan).

  Caseta C 1 a fost trasată în colţul format de arcul porţii şi zidul de V al corpului de clădire ce iese spre stradă şi a avut dimensiunile de 1,50 x 2 m. Observând relaţia dintre ziduri s-a putut constata că fundaţia pilonului de susţinere a arcului de poartă este mai veche decât zidul corpului de clădire ce iese spre stradă şi a cărui fundaţie încalecă fundaţia porţii. În imediata apropiere a tălpii fundaţiei arcului de poartă (V -225) a fost descoperit un vas reîntregibil de formă foarte simplă şi ca atare databil larg în secolele XVI - XVII, în interiorul căruia au fost observate urme de coji de ou şi material textil, situaţie ce ar putea fi pusă în legătură cu un ceremonial de fundare. De asemenea s-a surprins amenajarea din bârne şi scânduri a canalului de apă deviat din Cibin ce alimenta atelierele oraşului de jos. Caseta C 2, cu dimensiunile de 2 x 1 m, a fost trasată în curtea a doua a complexului de clădiri, cu latura lungă de V pe zidul casei. Sub profilul de E, la V - 140 a ieşit la iveală un zid plasat paralel cu zidul casei actuale şi care a aparţinut unei clădiri mai vechi ce a fost demolată pentru a face loc clădirilor actuale. Ceramica descoperită în stratul de demolare datează această operaţiune după secolul al XVII-lea. Caseta C 3, cu dimensiunea de 2 x 2 m, a fost executată în gangul acoperit al actualei intrări pe colţul de NV. În profilul de NV a fost dezvelită şi o piatră de mari dimensiuni 150 x 35 x 15 cm în care a fost fixat un ştergător de picioare din fier, semn clar că această piatră reprezenta pragul unei intrări astăzi obturate. Caseta C 4, a fost executată în stradă, perpendicular pe zona în care imobilul cercetat se lipeşte de casa vecină (Vopsitorilor nr. 11) cu dimensiunile de 1,50 x 1,50 m. Cele mai interesante observaţii s-au putut face asupra fundaţiei. Aceasta se aseamănă cu cea a zidului demolat descoperit în C 2 şi este realizată din bolovani de râu de mari dimensiuni (40 - 50 cm diametru) legaţi cu mortar. Talpa fundaţiei coboară până la V -210 şi se sprijină pe piloni din lemn bătuţi vertical în solul nisipos şi în pietrişul geologic putând fi surprinşi până la V -265. Caseta C 5, a fost executată în prima curte interioară, la ieşirea din gangul de intrare pe partea opusă casetei C 3. Caseta C 5 a fost trasată de 1,50 x 2,50 m. Sub nivelul pavajului nu a mai putut fi înregistrată vreo situaţie stratigrafică, până pe steril (V -300) fiind degajat doar un strat masiv de pământ amestecat rezultat cel mai probabil din umplerea unei pivniţe. Talpa fundaţiei coboară la V -286 şi se sprijină pe piloni din lemn bătuţi vertical în sterilul nisipos şi urmăriţi până la V -340. Caseta C 6, a fost trasată şi executată în gangul ce se deschidea odinioară printr-un arc de poartă din curtea interioară spre strada Zidului în colţul de NV şi cu dimensiunea de 1,50 x 2,50 m. S-a putut doar constata că zidul actual ce desparte acest gang de strada Zidului şi care obturează o deschidere de poartă, nu are fundaţie, iar zidul corpului de clădire ce adăposteşte astăzi pivniţele locatarilor are o fundaţie din piatră amestecată cu cărămidă ce coboară până la V -200.

  În urma observaţiilor stratigrafice şi planimetrice şi a coroborării acestor rezultate cu informaţia istorică scrisă şi cu literatura de specialitate, se pot trage câteva concluzii legate de istoria şi etapele constructive ale imobilului din strada Vopsitorilor nr. 13. Cea mai veche parte a imobilului o reprezintă corpul de clădire cercetat prin caseta C 4, construit cu fundaţia aşezată pe piloni din lemn. Acest corp de clădire este mai vechi decât amenajarea de taluzare cu lemn a canalului de apă, realizată cel mai probabil în secolul al XVI-lea, după care au existat numeroase reparaţii. În aceste condiţii construcţia casei de zid a putut avea loc la sfârşitul secolului al XV-lea.

 

134. Sighişoara, jud. Mureş

Punct: Biserica din Deal

Cod sit: 114523.05

 

Daniela Marcu (Home Trade SRL), Ioan F. Pascu (MI Sighişoara)

 

  În cea de-a doua campanie de cercetare arheologică la Biserica din Deal din Sighişoara s-au efectuat săpături în exterior, în jurul corului actual şi pe laturile de S şi V ale navei. Lucrările s-au derulat în perioada 15 iunie - 20 august 1999, precedând îndeaproape sistematizarea terenului şi amenajările exterioare. Programul cercetării a fost stabilit în colaborare cu proiectantul general (SC Atelier M SRL Sfântu Gheorghe), iar finanţarea a fost asigurată de Direcţia Monumentelor Istorice.

  Cercetările din campania 1999 au confirmat faptul că partea de N a bisericii este construită în umplutură, precizându-se în plus calitatea acestei umpluturi: este vorba despre un val de pământ  care pe de o parte accentua linia pantei, pe de altă parte lărgea suprafaţa disponibilă pentru locuire pe platoul dealului. Această umplutură, reperată în toate secţiunile efectuate pe partea de N a corului, constă din depuneri succesive de lut sau lut amestecat cu pământ negru - acesta din urmă mai totdeauna în proporţie redusă. Aproape fără excepţie umplutura este pigmentată cu cărbune şi ceramică, fiind adusă dintr-o zonă locuită. În straturile superioare începe să apară şi arsură, sub forma unor lentile compacte sau amestecată în pământ. Din săpătură, în special din umplutura care a diminuat linia pantei atenuând astfel valul, a fost recuperată o cantitate mare de inventar arheologic, alcătuit din ceramică şi monede, din punct de vedere cronologic acoperind intervalul secolelor XII-XVII. Numărul mormintelor cercetate a ajuns la 402; cronologia necropolelor rămâne cea precizată anterior. În urma primei campanii de săpături efectuată în 1998, în interiorul bisericii, s-a formulat concluzia că forma actuală a criptei, aflată sub absidă, se datorează unei intervenţii târzii, şi nu aparţine unei etape mai vechi decât biserica actuală. Cercetările efectuate în exteriorul corului  ne obligă însă să revenim asupra acestei afirmaţii, constatând că prima biserică construită la Sighişoara s-a aflat totuşi pe locul absidei actuale. Biserica din etapa I pare să fi fost rotundă şi deplasată spre NE faţă de pereţii exteriori ai criptei actuale; urmele ai au apărut pe partea de N şi NE a corului actual. Din punct de vedere cronologic presupunem că acesta este lăcaşul de cult căruia îi aparţin mormintele cu nişă, şi de asemenea, mormintele fără pigment de mortar în umplutură identificate în diferite puncte, în interiorul şi pe latura de S a bisericii actuale. În linii mari putem data această etapă în secolul al XII-lea. Este probabil că această biserică a parcurs o etapă anterioară bazilicii (II), pe care nu o putem delimita cu prea mare precizie; acesteia trebuie să îi aparţină însă un fragment din latura de V a sacristiei, şi posibil şi urmele de zidărie descoperite sub latura estică a acesteia.

  În etapa bazilicii (III) rotonda pare să fi fost demolată cel puţin pe partea de N până la -2,75 m şi refăcută parţial; ea trebuie să fi fost transformată acum într-o absidă semicirculară care închidea corul dezvoltat al acestei etape. Demolarea de pe partea de N a avut drept scop alinierea traseului la noua elevaţie a corului, iar pe partea de E şi de S fundaţiile existente trebuie să fi fost îmbrăcate şi aduse aproape de traseul actual. Fundaţia corului bazilicii a fost identificată în toate săpăturile de pe latura de N, aproximativ aliniată faţă de elevaţia actuală dar retrasă faţă de fundaţia corului care iese în consolă; această retragere măsoară lângă peretele de V 0,40 m. În adâncime fundaţiile corului coboară la acelaşi nivel cu fundaţia peretelui de vest al bazilicii cu care dealtfel se şi ţese. În această etapă trebuie să fi fost construit şi lăcaşul de cult (numit în continuare capelă) descoperit pe partea de N a corului actual, orientat aproximativ S - N; nu putem preciza nicicum relaţia acestuia cu bazilica, dar se pare că nu putea fi construit decât după demolarea laturii de N a rotondei, inclusiv a contrafortului acesteia. În stadiul actual al cercetărilor considerăm această capelă ca fiind o etapă intermediară între etapele II şi III, pe care o putem data în secolele XIII - XIV. Capela este în mod evident o construcţie superficială, făcută în mare grabă; fundaţiile ei sunt construite în şanţuri care se adâncesc oblic, din bolovani de piatră de dimensiuni mici, cu mortar extrem de friabil - nisip cu rare granule de var. Adâncimea maximă a acestora este -4,06 m. Planimetric este alcătuită dintr-o absidă de formă aproximativ trapezoidală, cu dimensiunile 3,50 x 3,25 x 2,70 m, şi o navă dreptunghiulară cu dimensiunile 5 x 3 m. Absida este acoperită cu o boltă din cărămidă păstrată parţial, iar nava putea să aibă o elevaţie din lemn - date fiind fundaţiile sale foarte înguste. Un fragment de boltă prăbuşit în săpătură păstrează tencuială cu urme de pictură. Din umplutura bolţii au fost recuperate numeroase fragmente de frescă databile în secolul al XIV-lea, care este posibil să aparţină bazilicii.

  Etapa a IV-a este aceea a bisericii actuale: navele refăcute încă nu ştim exact în ce raport cu navele bazilicii, corul refăcut complet aproape pe acelaşi traseu dar înzestrat cu noi contraforturi; în această etapă scara în spirală trebuie să fi fost mutată pe latura de S, din motive care nu sunt prea clare - decât dacă această intervenţie este legată de menţinerea în momentul respectiv a capelei. Biserica a avut de la început porticul sudic, şi probabil încăperea pe care o numim sacristie, refăcută pe fundaţii anterioare sau preluată ca atare din etapa care a precedat bazilica. După părerea noastră această încăpere a funcţionat iniţial ca o capelă a navei sudice, având dealtfel şi un pandant pe partea de Nord. Adevărata sacristie a bisericii gotice târzii a fost construită după demolarea capelei nordice. În ceea ce priveşte încadrarea turnului în această evoluţie concluziile formulate în urma săpăturilor interioare rămân încă valabile: turnul aparţine bazilicii, fiind refăcut însă radical în etapa gotică.

(Pl. 48)

 

135. Solotvino, Ucraina

Punct: Cetate

 

V. Vasiliev, A. Rustoiu (IRT), E. A. Balaguri, N. Makara, V. Marina (Universitatea Ujgorod)

 

  Săpăturile de la Solotvino, din punctul „Cetate”, se execută de un colectiv de cercetători româno-ucrainean, pe baza convenţiei încheiate între IRT şi Universitatea de Stat din Ujgorod şi cu aprobarea forurilor tutelare din cele două ţări. Cercetările au început în 1996 şi au continuat în 1998 şi 1999. Prezentul raport se referă la rezultatele cercetărilor din 1999, care s-au concentrat asupra nivelurilor arheologice din punctul „Cetate”, dar şi asupra zonei învecinate aflată la N, pe terasa înaltă de pe malul drept al râului Tisa. Campaniile anterioare desfăşurate pe „Cetate” au permis evidenţierea a patru nivele de locuire. Primul nivel aparţine unei aşezări încadrate în epoca bronzului (prima fază a culturii Suciu de Sus). Al doilea şi al treilea nivel de locuire se datează în cea de a doua vârstă a fierului, materialele arheologice descoperite fiind tipice civilizaţiei dacice, iar ultimul nivel aparţine unei aşezări slave din secolele XI - XII. În ceea ce priveşte fortificaţia (care constă dintr-un val de pământ prevăzut cu palisadă şi cu un şanţ în faţă), cele trei faze ale acesteia au putut fi corelate cu situaţia stratigrafică de pe platou. Astfel, primele două faze de utilizare corespund celor două nivele dacice, în timp ce ultima fază este contemporană cu nivelul feudal timpuriu. Prin săpăturile din 1999 s-a urmărit investigarea nivelelor arheologice din zona sudică a platoului (acolo unde, potrivit cercetărilor anterioare, ele erau mai bine conturate) şi identificarea unor materiale arheologice de natură să ofere informaţii pentru o datare cât mai exactă a diferitelor nivele şi complexe. De asemenea, s-a avut în vedere cercetarea în suprafaţă a unor complexe arheologice surprinse parţial în anul anterior.

  Pentru atingerea acestor obiective au fost practicate patru secţiuni dispuse la E şi la V de secţiunile şi casetele realizate în 1998. Secţiunea S 8 a fost trasată la V de S 3, între m 3 - 27 (metrajul fiind stabilit, la fel ca în cazul secţiunilor anterioare, în raport cu secţiunea magistrală - S 1). S 9 a fost practicată la V de S 8, între m 5 - 26. S 10 şi S 11 au fost săpate la E de S 6, între m 5 - 28, respectiv m 5 - 22,5). Toate secţiunile au avut lăţimea de 2 m şi câte un martor de 0,5 m între ele.

  Din punct de vedere stratigrafic, au fost confirmate observaţiile din anul anterior, însă situaţia nu este uniformă pe întreaga suprafaţă cercetată. În secţiunile S 8 şi S 9, sub humusul vegetal se află ultimul nivel dacic, care suprapune stratul aparţinând epocii bronzului. Pe unele porţiuni au fost surprinse şi alveolări corespunzătoare nivelului feudal. Stratul arheologic măsoară cca. 0,5 m grosime. Situaţia se modifică în cealaltă extremitate a sectorului cercetat. Astfel, în secţiunile S 10 şi S 11 au fost sesizate atât nivelul din epoca bronzului, cât şi nivelele aparţinând celei de a doua vârste a fierului. În aceste secţiuni stratul de cultură are o grosime cuprinsă între 0,75 şi 1 m. Complexele arheologice aparţinând aşezării din epoca bronzului sunt reprezentate de trei locuinţe de suprafaţă. Ele s-au conturat în S 10 şi S 11 sub forma unor podine arse, de formă cvasirectangulară, în unul din cazuri fiind surprinsă şi groapa unui stâlp de susţinere aflată la un colţ. Dimensiunile acestor construcţii sunt cuprinse între 2 x 3 m şi 3 x 4 m. Numărul locuinţelor de suprafaţă ar putea fi mai mare, având în vedere faptul că în unele zone s-au conturat o serie de gropi de stâlpi care par a fi izolate, dar care este posibil să fi aparţinut unor astfel de edificii din epoca bronzului. Este de menţionat şi o groapă de provizii care s-a conturat în S 11. Diametrul gropii este de cca. 1,25 m şi se adâncea 0,40 m din nivelul de epoca bronzului. Ea a fost cercetată parţial, intrând în profilul estic al secţiunii S 11.Ceramica descoperită este specifică primei faze a culturii Suciu de Sus, analogiile fiind numeroase. Este vorba în special de oale cu marginea uşor răsfrântă în exterior, cu corpul mai mult sau mai puţin bombat, ornamentate pe buză cu brâu alveolar şi pe pereţi cu striuri sau motive incizate. Amintim, de asemenea, străchinile şi castroanele, ceştile cu torţi, strecurători etc. Din S 8 provine o greutate din lut, de formă tronconică, perforată transversal în jumătatea superioară şi ornamentată cu striuri verticale incizate. Printre materialele ceramice din nivelul de epoca bronzului se numără un fragment de vas specific fazei a treia a culturii Wietenberg, precum şi un vas aparţinând culturii Otomani. Repertoriul formelor ceramice, deşi nu foarte variat, va permite - după prelucrarea întregului material - precizarea unor aspecte noi privind prima fază a culturii Suciu de Sus.

Primul nivel dacic:

  Nivelul arheologic corespunzător primei aşezări dacice a fost surprins în acest an numai în secţiunile S 10 şi S 11. Au fost dezvelite parţial trei gropi de formă aproape cilindrică. Inventarul arheologic este format exclusiv din ceramică lucrată cu mâna. Majoritatea fragmentelor aparţin unor vase de tip sac şi borcan cu pereţii aproape drepţi. Pasta din care au fost realizate este grosieră, conţinând pietricele, iar culoarea variază de la brun-negricios la cărămiziu. Ornamentele întâlnite pe aceste vase constau în brâuri alveolare combinate cu butoni aplatizaţi, butoni semisferici, brâuri crestate, şiruri de alveole imprimate în pereţii vaselor. Ceramica de acest fel a cunoscut o largă răspândire în mediul tracic şi a fost utilizată o perioadă îndelungată. Dintre analogiile provenind din aşezări databile în intervalul secolelor IV - II a.Chr. le menţionăm pe cele de la Ciumeşti, Moreşti, Huşi - Corni, Băiceni, Zimnicea etc. În cadrul acestei ceramici sunt de amintit şi câteva fragmente provenind de la pereţii unor vase lucrate mai îngrijit, de culoare neagră (într-un caz, neagră la exterior şi roşie la interior), având suprafaţa lustruită. Ele sunt ornamentate cu brâuri simple în relief, cu nervuri ondulate şi, într-un caz, cu trei nervuri paralele. Astfel de ornamente se regăsesc pe ceramica din aşezările pomenite anterior şi au fost încadrate de E. Moscalu în tipul I c al ceramicii traco-getice.

  Străchinile sunt reprezentate de exemplare cu buza evazată, având umărul unghiular sau rotunjit. Pasta este grosieră sau semifină, iar pereţii lustruiţi. Vasele de acest fel sunt frecvente în aşezările de la sfârşitul primei vârste a fierului şi în cele din fazele timpurii ale celei de a doua epoci a fierului. Ele se regăsesc atât în complexe Latčne din Transilvania, cât şi în zona extra-carpatică.          Cănile sunt slab reprezentate. Menţionăm totuşi că s-au descoperit câteva torţi aparţinând unor vase realizate din pastă grosieră de culoare cărămizie. Ele provin, foarte probabil, de la căni având gura largă şi pereţii aproape drepţi, frecvente în aşezările daco-getice din secolele IV-II a.Chr.

  În sfârşit, cu prilejul campaniei din 1999 au fost găsite trei plăci circulare din lut („tipsii”). Aceste obiecte, a căror funcţionalitate nu a fost încă precizată cu destulă exactitate (au fost considerate capace, obiecte utilizate în bucătărie, obiecte de cult !? etc.), sunt prezente, în special, în aşezări databile în secolele V - III a.Chr., sporadic ajungând până în secolul al II-lea a.Chr.

  Materialul arheologic descoperit în primul nivel dacic poate fi încadrat, potrivit analogiilor, într-o perioadă largă cuprinsă între a doua jumătate / sfârşitul secolului al IV-lea a.Chr. şi începutul secolului al II-lea a.Chr. Este de remarcat faptul că lipsesc fragmentele ceramice specifice celţilor, care se aflau la acea dată în zonele vestice limitrofe. De asemenea, asocierea unor tipuri de străchini cu borcane cu pereţii aproape drepţi (de tradiţie hallstattiană) este întâlnită, alături de vasele celtice, într-o serie de aşezări Latčne din bazinul Tisei Superioare (cum este cazul la Ciumeşti şi Berea), însă ansamblul materialelor de la Solotvino „Cetate” se regăseşte mult mai exact în aşezările civile sau fortificate din secolele IV - III a.Chr. de la răsărit de Carpaţi. Staţiunile de la Băiceni, Huşi - Corni sau Buneşti sunt doar câteva exemple. Precizări mai ample în această problemă vor fi făcute după prelucrarea întregului material arheologic.

Al doilea nivel dacic:

  Acest nivel este cel mai bine reprezentat, fiind întâlnit pe întreaga suprafaţă a platoului. În campania din 1999 au fost surprinse două locuinţe adâncite şi una  de suprafaţă. Totodată s-a încheiat dezvelirea unei mari construcţii de suprafaţă cu absidă, identificată în anul anterior. Au mai fost găsite o vatră izolată şi 6 gropi de provizii.

  Materialul arheologic este mai bogat şi mai variat decât cel din primul nivel dacic. Ceramica este reprezentată în cea mai mare parte de vase lucrate cu mâna. Vasele de provizii sunt constituite de recipiente de dimensiuni mari, realizate din pastă grosieră (conţinând nisip şi pietricele), având de regulă o culoare brun-cărămăzie. Buza este evazată, corpul bombat şi fundul tăiat drept. În unele cazuri, mai rare, vasele de provizii sunt bitronconice şi au fundul sub formă de „umbo”. Ornamentele constau din brâuri alveolare simple sau duble, dispuse sub buză şi pe gâtul vaselor. Au fost descoperite şi două fragmente de pithos lucrate cu roata, având buza lăţită orizontal şi corpul bombat. Analogiile fragmentelor de la Solotvino cu vase din aşezările Latčne de la Dunărea Mijlocie indică faptul că este vorba de importuri din lumea celtică şi nu din cea romană, ele putând fi datate în secolul I a.Chr. Borcanele realizate din pastă grosieră, având o culoare care variază de la brun-negricios la brun-cărămiziu, constituie cele mai numeroase vase din aşezare. Ele au forma şi ornamentele specifice recipientelor de acest fel din perioada secolului I a.Chr. Fructierele sunt reprezentate şi în acest an, în special, de exemplare având buza faţetată. Potrivit observaţiilor stratigrafice dintr-o serie de aşezări dacice, vasele care prezintă această caracteristică se datează cu precădere în secolele II - I a.Chr. Cănile au fost confecţionate în majoritatea cazurilor cu mâna, dar nu lipsesc nici câteva exemplare lucrate la roată. Este de remarcat prezenţa unor exemplare bitronconice, de felul celor descoperite în campaniile anterioare, datate, în general, pe parcursul secolelor II - I a.Chr. Cu prilejul campaniei din 1999 au fost descoperite şi câteva fragmente ceramice pictate celtice. Ceştile-opaiţe realizate cu mâna din pastă grosieră sunt reprezentate din câteva fragmente de pereţi şi torţi având forma specifică acestor vase nelipsite din aşezările dacice.

  Inventarul metalic este deosebit de sărac. El se reduce la câteva cuie şi scoabe din fier folosite în construcţia locuinţelor. Lor li se adaugă un vârf de săgeată din fier descoperit în S 9 în nivelul dacic.

  Din punct de vedere cronologic, materialele arheologice provenite din ultimul nivel dacic se încadrează cu precădere în a doua jumătate / sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. şi pe parcursul secolului I a.Chr., unele vase ceramice putând fi utilizate şi la începutul secolului I p.Chr. Desigur, aşezarea dacică ar fi putut funcţiona şi mai târziu, însă absenţa unor materiale (ceramice sau metalice) specifice primului secol al erei noi care au fost documentate din abundenţă la Malaja Kopanija, aflată la câteva zeci de kilometrii în aval, indică mai degrabă faptul că aşezarea fortificată de la Solotvino - „Cetate” îşi încetează existenţa la începutul secolului I p.Chr. Această constatare ridică o serie de probleme de natură istorică. Asupra lor vom reveni pe larg cu ocazia publicării întregului material arheologic.

  Unul din obiectivele campaniei din 1999 a fost cercetarea microzonei legată de exploatarea importantelor zăcăminte de sare de la Solotvino. S-a avut astfel în vedere sondarea terasei înalte a Tisei, la N de punctul „Cetate”. În acest scop, la V de Uzina de Apă, în imediata apropiere a gardului de incintă a acesteia, au fost practicate două secţiuni perpendiculare una pe cealaltă. S 1 a avut dimensiunile de 20 x 2 m, iar S 2 de 14 x 2 m. La cca. 80 m N de Uzina de Apă au fost executate alte două secţiuni: S 3 de 18 x 2 m şi S 4 de 10 x 2 m.

  În toate cele patru secţiuni s-a constatat faptul că sub humusul vegetal se află un strat de pământ nisipos de culoare galbenă, în care nu se observă existenţa unui strat arheologic propriu-zis. Totuşi, imediat sub humusul vegetal s-au recoltat o serie de fragmente ceramice (majoritatea provenind din S 2), evidenţiind existenţa unei locuiri sporadice. Puţinele materiale ceramice descoperite în cele patru secţiuni aparţin celei de a doua vârste a fierului, fiind specifice civilizaţiei dacice şi, totodată, contemporane cu cele din ultimul nivel dacic de pe „Cetate”.

 

136. Suceava, jud. Suceava

Punct: Biserica "Sf. Simion" ("Turnul Roşu")

Cod sit: 146272.06

 

Monica Gogu, Bogdan Niculică (MNB Suceava)

 

  Cu prilejul săpării fundaţiilor pentru o locuinţă particulară, situată în imediata vecinătate (aproximativ 20 m N) a unei vechi biserici armeneşti, având hramul Sfântul Simion, cunoscută şi sub denumirea de „Turnul Roşu“, au fost descoperite interesante vestigii aparţinând secolelor XIV - XV. Conform unei inscripţii târzii, această biserică ar fi fost construită de armeanul Donig, în anul 1513, fapt neconfirmat de planul construcţiei care o încadrează în secolul al XVII-lea.        Intervenţia arheologică s-a produs în momentul în care se excavase o groapă cu dimensiunile de 5 x 13 m, până la adâncimea de 2 m, astfel încât este imposibil de precizat dacă au existat vestigii  arheologice până la această cotă. Oprirea temporară a lucrărilor de construcţie a permis observarea în interiorul excavaţiei a conturului a două gropi, parţial tangente, care se distingeau destul de bine în solul brun-gălbui, steril arheologic. Lipsa oricăror urme de amenajare, a unei arsuri consistente, a gardinei, infirmă posibilitatea existenţei unui cuptor, pe suprafaţa delimitată de cele două gropi considerate de noi menajere, deşi suntem din nou nevoiţi să subliniem lipsa unor condiţii de cercetare arheologică făcută complet. Încă un aspect care trebuie precizat este faptul că groapa G 1 s-a epuizat la adâncimea de 3,20 m, iar groapa G 2 la adâncimea de 4,33 m în raport cu actualul nivel de călcare. Groapa G 1 avea formă cilindrică cu gura aproximativ rotundă si fundul alveolat, iar groapa G 2 prezenta un contur neregulat cu pereţi aproape drepţi.

   Omogenitatea materialului arheologic recoltat din cele două gropi şi faptul că acestea se întretaie pe o porţiune de 0,60 m, dovedeşte că acestea au fost săpate în acelaşi timp. Întreg materialul descoperit se încadrează într-o secvenţă cronologică limitată, de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Un posibil termen post quem, în ceea ce priveşte umplerea celor două gropi menajere, este oferit de prezenţa unei monede emise de domnul Moldovei, Bogdan II (1449-1451), în pământul rezultat din excavarea gropii pentru fundaţie.

  Materialul descoperit este deosebit de variat: fragmente ceramice provenind de la vase de diverse forme şi mărimi, smălţuite şi nesmălţuite, fragmente de mici dimensiuni ale unor cahle smălţuite, sticlă fragmentară, câteva obiecte din fier, în special cuie de diverse mărimi, numeroase oase de animale, o aplică de aur în formă de floare de crin, precum şi un număr de 30 de monede, câteva dintre ele puternic arse secundar. Dintre cele aproape 20 de monede determinabile, pe lângă cea amintită mai sus, au mai apărut piese de jumătate de gros, emise de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, la care se adaugă două monede orientale de bronz.

 

137. Suceava, jud. Suceava

Punct: Curtea Domnească

Cod sit: 146272.03

 

Florin Hău, Monica Gogu, Viorel Blănaru (MNB Suceava)

 

   Cercetările arheologice de la Curtea Domnească din Suceava au fost finanţate de Centrul de Proiectare pentru Patrimoniu Cultural Naţional Bucureşti în vederea întocmirii studiului de prefezabilitate necesar elaborării proiectului de restaurare. Obiectivele cercetării au fost stabilite în funcţie de necesitatea de a pune la dispoziţie proiectantului datele planimetrice, volumetrice şi stratigrafice referitoare la evoluţia în timp a ansamblului monumental al Curţii Domneşti, în intervalul delimitat de sfârşitul secolului al XIV-lea şi a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

  În teren au fost trasate patru secţiuni şi trei casete de forme şi dimensiuni diferite, a căror amplasare a corespuns interesului manifestat de proiectant cu scopul identificării datelor solicitate astfel încât, la capătul acestei etape de cercetare, au rezultat următoarele concluzii:

1. Pivniţa de piatră descoperită în cuprinsul secţiunilor S 1 şi S 2, cât şi în cuprinsul casetei C 1, datează cert din prima jumătate a secolului al XV-lea şi există suficiente motive pentru a o considera amenajată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432).

2. Tronsonul extinderilor iniţiate spre V de către voievodul Ştefan cel Mare, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, survin după o amplă fază de nivelare a unui teren pe care au existat mai multe locuinţe anterioare, amenajate - în cazul nostru ambele - cu pivniţă săpată la nivelul de călcare corespunzător sfârşitului de secol XIV şi începutului de secol XV. Locuinţele în discuţie au fost construite din bârne de lemn, au fost lutuite cu un strat destul de gros de chirpic (ici, colo urme de văruire !) şi dotate cu sobe din lut, cărămizi şi cahle. Restaurarea monedelor, în curs de efectuare, în cadrul Laboratorului zonal al Muzeului Naţional al Bucovinei, va oferi date în plus despre momentul distrugerii acestor locuinţe, ştiut fiind că evenimentul poate fi plasat în oricare dintre cele trei incendii devastatoare care au afectat oraşul medieval Suceava în anii 1476, 1485 şi 1497.

3. Tronsoanele de zidărie decopertate în cuprinsul secţiunilor S 3 şi S 4 reprezintă amenajări târzii, care nu ţin de evoluţia ansamblului Curţii Domneşti şi ca atare, nu se încadrează în intervalul cronologic definit de sfârşitul secolului al XIV-lea şi a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

4. Literalmente întreaga zonă cercetată este, din păcate, puternic deranjată de intervenţii târzii, cele datând din secolul al XIX-lea (în special conducte de canalizare) afectând foarte serios întregul sit al Curţii Domneşti şi, în special, suprafaţa denumită de noi - sectorul S.

5. Pe parcursul dezvoltării săpăturilor din secţiunea S 2, nu a fost interceptat vreun indiciu care să sugereze existenţa unui zid de incintă pe latura de S a Curţii Domneşti din Suceava.

6. Intrarea în pivniţa descoperită în secţiunile S 1, S 2 şi caseta C 1 se află pe latura de N a complexului şi este, ca manieră de rezolvare planimetrică, asemănătoare construcţiei C 3, cunoscută din bibliografia de specialitate.

7. În mod cu totul interesant, pivniţa este mărginită pe laturile lungi, de un şir de gropi, cu diametre apreciabile, săpate (pe latura de E, în pământ viu) probabil cu scopul plantării unor stâlpi de lemn.

8. În zona turnului - locuinţă de pe latura de E a Curţii Domneşti, a fost identificat şanţul de fundare al laturii de N al acestuia, constatându-se că zidul a fost, în întregime demantelat, sub talpa fostei fundaţii fiind descoperite gropile piloţilor de consolidare a terenului.

9. Între groapa şanţului de fundare a turnului - locuinţă şi groapa de fundare a unui şanţ imediat următor, aflat în prelungirea celui dintâi, există o diferenţă de nivel de cca. 25 - 30 cm, care sugerează o adosare a unui alt zid, de această dată aşezat pe talpa unui şanţ lipsit de piloţi.

10. La cca. 1,40 m N de şanţul de fundare cu piloţi al turnului - locuinţă, au apărut urmele unei amenajări de plan semicircular, din suprafaţa căreia a fost surprinsă o prea mică porţiune pentru a fi considerată complex de locuire.

11. Nivelul de călcare muşatin, cu toate că a fost interceptat în repetate rânduri, este puternic deranjat, atât de intervenţiile datând din secolul al XV-lea cât şi de acelea (mai ales) datând din secolul al XIX-lea.

12. Cu toate că rezultatele cercetărilor efectuate pe parcursul campaniei 1999 pot fi apreciate ca remarcabile, în sectorul S al Curţii Domneşti din Suceava, încă mai rămân aspecte (stratigrafice mai  ales !) neelucidate, care ar merita suficientă atenţie pentru a fi lămurite, prin continuarea şi extinderea cercetărilor sistematice.

 

138. Suceava, jud. Suceava

Punct: Ferma 2 Iţcani

Cod sit: 146272.05

 

Mugur Andronic (MNB Suceava)

 

Sector A

  În cursul a două campanii arheologice (1998 şi 1999), alături de alte complexe, au fost cercetate şi vestigiile care au aparţinut la două locuinţe care se pot data în prima jumătate a secolului al VI-lea p.Chr.

  Locuinţa nr. 1 era de tipul bordeiului, fiind adâncită faţă de nivelului actual al solului la cca. 1,45 m. Cea de-a doua fusese săpată doar până la circa -0,80 m, putând fi considerată ca semibordei. Ele sunt de formă rectangulară, cu laturi cu lungimea în jur de 3,5 m. Au posedat fiecare câte un cuptor din pietre de râu. L. 1 s-a conservat numai în proporţie de 50 % din cauza unei ruperi de teren. Pe restul de podea conservat s-au descoperit urme consistente de cărbune, provenind de la bârnele folosite la construcţie. Ca inventar, în afara unei cute de mari dimensiuni, el se limitează doar la material ceramic, lucrat numai cu mâna. Fragmentele, din pastă cu cioburi pisate, provin de la vase cu profile cu umeri slab conturaţi şi buze uşor trase în afară. După caracteristicile materialului ceramic, complexele descoperite aparţin unei aşezări din perioada migraţiei slavilor, contemporană - cel puţin într-un anumit moment cu alte aşezări din apropiere, situate tot pe valea râului Suceava, pe unde se circula, dealtfel, cel mai lesnicios. Ne referim la cele de la Dărmăneşti - „Dubena“, Suceava - „Şipot“, Rus - Mănăstioara şi Udeşti.

 

Sector B

  Săpăturile arheologice debutate la Ferma 2 - Iţcani, în anul 1998, au fost continuate şi în campania anului 1999, fiind deschise două secţiuni notate cu S II, III şi caseta C 1. Săpăturile arheologice au relevat următoarea stratigrafie: un nivel din cultura Precucuteni III, un strat dintr-o etapă timpurie a culturii Cucuteni A (la nivelul actual al cercetării este posibilă etapa A 1, însă, datele vor fi completate prin investigaţiile ulterioare), un nivel din etapa Cucuteni B 1, urme sporadice din epoca bronzului - cultura Noua - precum şi o locuire din secolele V - VI. Aceasta din urmă a afectat într-o oarecare măsură nivelurile mai vechi, în special prin locuinţele adâncite.

  În nivelul Precucuteni III au fost cercetate, parţial, în S II, un complex de locuire format dintr-o vatră circulară (diametrul de 1 m), bucăţi mărunte de chirpic ars, ceramică din categoria fină (ornamentată cu decor incizat şi  în câteva cazuri cu pictură după ardere), ceramică grosieră, unelte din silex (lame, gratoare, răzuitoare) şi de os (străpungătoare, ace), arme de silex (un vârf de săgeată), pandantive / amulete (unul discoidal şi altul patrulater, prevăzute cu perforaţii), un fragment de idol zoomorf, numeroase oase de animale. Este vorba de o locuinţă fără platformă, care va fi cercetată integral ulterior.

  În S III şi C 1 a fost cercetată o locuinţă de suprafaţă care aparţine etapei Cucuteni A timpuriu. Aceasta se prezenta sub forma unei aglomerări de chirpic ars provenit de la pereţii prăbuşiţi, fără platformă. Locuinţa a avut o vatră care nu s-a păstrat, fiind distrusă şi împrăştiată din vechime. Inventarul locuinţei cuprinde fragmente ceramice cu ornament canelat (îngust), alveolat, incizat, care fac parte din categoria ceramicii fine de factură cucuteniană şi cu elemente de tradiţie Precucuteni III, unelte de silex, os, piatră (lame, răzuitoare, gratoare, toporaşe) şi un fragment de la o piesă de aramă.

  Din cultura Noua şi secolele V - VI, au fost descoperite în ultimul nivel de locuire, fragmente ceramice disparate.

  În sectorul A (responsabil Mugur Andronic) a fost cercetat parţial, într-o secţiune, un cuptor pentru arderea vaselor, din etapa Cucuteni B 1. Investigaţiile arheologice vor fi continuate pentru dezvelirea integrală a cuptorului, fiind printre puţinele cunoscute şi cercetate.

  Din motive obiective (financiare), săpătura arheologică din punctul amintit nu a fost finalizată.