1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

Punct: Biserica reformată din Acâş

Cod sit: 136722.01

 

Szőcs Peter Levente (MJ Satu Mare)

 

  În cursul lunilor aprilie - mai 1999 au fost executate trei sondaje arheologice la biserica reformată din Acâş (jud. Satu Mare). Clădirea este un monument, ridicat la sfârşitul secolului XII, începutul secolului XIII, în stil romanic. Potrivit considerentelor de istoria artei şi, conform primelor menţiuni, biserica actuală este biserica fostei mănăstiri benedictine. Clădirea prezintă probleme de umiditate excesivă, fapt pentru care a fost inclusă în programul naţional de restaurare şi conservare a monumentelor.

  Sondajele întreprinse vizau stabilirea stratigrafiei generale a terenului din jurul bisericii, precum şi identificarea eventualelor construcţii aparţinătoare mănăstirii. Cele trei secţiuni au fost amplasate în zona aflată la NE de la nava laterală nordică, având următoarele dimensiuni: S. III – 1 x 14 m, S. IV – 3 x 1,70 m, S. V – 4 x 2 m.

  În aceste secţiuni a fost identificată o construcţie – ruină, având formă rectangulară, prevăzută spre E cu o absidă. Lungimea construcţiei este de 9 m, iar lăţimea de 8,5 m. Partea superioară a ruinei este realizată din cărămidă zidită, cu şape groase de mortar dur cu nisip şi pietriş. Partea inferioară este o construcţie realizată din bolovani mari, înecată în mortar foarte nisipos, conţinând puţin var. La conexiunea acestei construcţii cu zidul navei laterale nordice, a fost observată continuitatea bolovanilor mari, în partea inferioară, precum şi trei rânduri de cărămidă în partea superioară. Acest fapt şi prezenţa cărămizilor în ruină cu dimensiuni identice (29 x 16 x 5 cm) cu cele care aparţin fazei romanice de construcţie a bisericii, denotă că ruina a fost construită în acelaşi timp cu biserica. Prin analogie cu celelalte mănăstiri familiare, clădite în secolele XII – XIII în această arie, construcţiile anexe de acest tip serveau drept capele - sacristii, având uneori şi un rol special privind cultul sfinţilor. Se poate emite şi ipoteza că funcţia acestei anexe liturgice era cea de biserică parohială, fiind foarte frecvent în această perioadă ca mănăstirile să îndeplinească acest rol.

  Cercetarea a identificat două orizonturi de inhumaţie. Unul databil în secolele XVIII – XIX şi unul în perioada secolelor XII – XV. Amplasarea orizontului mai recent, denotă abandonarea construcţiei-anexă, fiind surprinse înhumări şi în interiorul său.

  Problematica evoluţiei cronologice a bisericii, a mănăstirii adiacente sau a altor construcţii anexe, precum şi a înhumărilor din jurul lor trebuie clarificată printr-o cercetare arheologică generală. Acest fapt va duce şi la cunoaşterea mai temeinică a uneia dintre cele mai importante biserici – monument din NV României.

 

 

2. Adamclisi, com. Adamclisi, jud. Constanţa [Tropaeum Traiani]

Cod sit: 60892.08

 

Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române, consultant ştiinţific; Alexandru Barnea (IAB şi FIB), responsabil; arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Liana Oţa (IAB) (n-au participat la săpături); Ioana Bogdan-Cătăniciu (IAIA Cluj); Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu (MINAC); Mihai Ionescu (MA Mangalia) (n-a participat la săpături) şi Robert Constantin (MA Mangalia); Severus Ionescu (Craiova) şi Stan Stoica (Bucureşti); Nelu Zugravu (FII) (n-a participat la săpături); Margareta Arsenescu (FIB); studenţii Matei-Popescu Florian, Mereuţă Amalia, Ghemuţ Florentina, Milan Marcela, Botez Valentin, Dabâca Mircea, Ispas Dana, Toma Natalia, Bojică Cătălin, Pavel Cătălin, Nicolescu Monica, Pănoiu Andrei, Enulescu Iuliana (FIB)

  Alte cercetări în zonă: cercetări perieghetice; pe curtina T. 13-14 blocuri revăzute şi curăţate de S. Ionescu; verificări metrice de incintă.

 

Sector Basilica D

Alexandru Barnea şi studenţii

 

  Continuarea săpăturilor la basilica D şi în zona înconjurătoare a urmărit limpezirea în plan stratigrafic a raportului dintre ruinele basilicii vizibile astăzi cu fazele ei şi construcţiile anterioare. Au fost reluate şi adâncite S. 1 şi S. 11A şi B, fiecare, la câte (respectiv) 4,30 şi 8,30 m de la absidă, pe ax, spre E. În această zonă, urme de instalaţie probabil cu hypocaust, anterioară basilicii. Înregistrare grafică a profilelor din S. 1 sud. În S. 11A s-a cercetat latura de E a edificiului dispărut cel mai târziu între sfârşitul secolului IV şi începutul secolului următor, mai exact marele edificiu în care a fost construită basilica D.

 

Sector Platou E de cetate

Alexandru Barnea, Margareta Arsenescu, Robert Constantin şi studenţi

 

  A fost avută în vedere continuarea săpăturilor în secţiunea nr. 4 (S. 4) orientată SE - NV. În acest sens, au fost continuate cercetările în carourile nr. 1 şi 2, în care se identificaseră complexele de locuire suprapuse încadrate cronologic în secolele IV - III a.Chr., ajungându-se până la adâncimea de - 1,75 m.

  Materialul ceramic, alcătuit din fragmente de vase getice, lucrate cu mâna, dar şi ceramică elenistică, încadrat din punct de vedere cronologic în secolele IV - III a.Chr. şi vatra descoperită la adâncimea de - 0,95 m aparţin aceluiaşi complex de locuire 17, identificat anterior.

 

 

Sector A, zona de nord a cetăţii Nord

Ioana Bogdan-Cătăniciu

 

  Cu un fond de cercetare de 1,5 milioane, în condiţiile în care ora de lucru era de 2647 lei şi după un an de întrerupere a cercetărilor tot din pricina lipsei de fonduri, în campania din toamna anului 1999 am evacuat dărâmătura care a blocat o poartă de mici dimensiuni pe latura de nord a incintei. Deja în raportul publicat în Cronica cercetărilor arheologice din campania 1997 (2) am presupus că s-ar putea să existe în zona cercetată prin secţiunea S. IIIA o poternă. Prin cercetarea efectuată am constatat că acolo unde am presupus că există poterna, emplectonul zidului de incintă a fost întrerupt, până la nivelul de călcare al stradelei din secolul VI, care continua să funcţioneze pe traseul lui cardo maximus. Natura dărâmăturii pe care am evacuat-o nu permite ipoteza vreunei blocări a porţii într-un moment final al vieţii în cetate.

  Reamintim că în campania anterioară am evidenţiat existenţa unor edificii adosate incintei, care lasă culoare înguste pentru circulaţie spre turnul T. 4 şi spre această poartă; cardo maximus în această fază este redus la dimensiunile unei stradele cu o lăţime de 3,5 m.

  Deocamdată putem afirma cu certitudine că poarta a fost distrusă cel puţin până la acest nivel la care am oprit cercetarea, fiind extrase blocurile de parament, aşa cum s-a putut constata că s-a întâmplat şi pe zidul de incintă şi la turnul T. 4. Este vorba de demantelarea sistematică a incintei în evul mediu timpuriu.

  Se poate presupune în acest moment al cercetării că poarta avea o şicană a cărei existenţă se schiţează în interior, pe latura de V, unde se păstrează câteva blocuri de parament care fac un unghi spre S.

  Pentru a încheia cercetarea şi a cunoaşte aspectul porţii în etapa finală de existenţă a fortificaţiei urbane de la Adamclisi, va trebui să ne extindem cercetarea şi la fazele anterioare; suntem înclinaţi să credem că s-a păstrat în linii mari planul din momentul construirii, după toate probabilităţile deja în secolul IV, după schimbarea proiectului din faza B a incintei. Lăţimea porţii este de cca. 2 m.

  Existenţa porţii de N a fost presupusă de noi pentru faza municipiului Tropaeum Traiani şi am început cercetările la turnul T. 4 tocmai pentru a cerceta această ipoteză. Poarta de N a fost căutată şi prin multiplele secţiuni care s-au practicat în vecinătatea turnului T. 4, fără să fi fost finalizate cercetările. Atâta timp cât nu fusese descoperită poarta din faza târzie am presupus că aceasta n-a existat în epoca constantiniană, mergând pe linia cercetărilor lui Gr. Tocilescu şi P. Nicorescu. Din momentul în care am descoperit existenţa unei porţi până în ultima fază a cetăţii, va trebui să ne orientăm cercetările în exteriorul incintei; cercetările viitoare îşi propun scopul de a descoperi eventualele structuri exterioare ale porţii; totodată, deoarece în interiorul turnului T. 4 am descoperit fundaţia unui turn din faza B, va trebui să controlăm şi eventualitatea existenţei unor turnuri semicirculare ieşinde, pentru faza B, adică cea de sfârşitul secolului III p.Chr., a unei porţi pe latura de N. În ceea ce priveşte poarta municipiului Tropaeum Traiani, faza traiană a unei porţi, aceasta poate să se fi aflat mai în interiorul platoului, deoarece cercetările din ultimii ani au impus observaţia că odată cu trasarea incintei mărite, de la sfârşitul secolului III, aceasta a fost construită la marginea exterioară a platoului, folosindu-se panta naturală a acestuia ca agger.

  După cum se vede, cercetarea din sectorul de N al incintei este de un deosebit interes şi cu implicaţii deosebite în lămurirea definitivă a unor aspecte ale istoriei fortificaţiilor şi a istoriei centrului urban de la Adamclisi.

 

Sector D

Gheorghe Papuc, Cătălin Dobrinescu

 

  Reluarea cercetărilor pe via forensis, după o întrerupere de mai mulţi ani. Scopul acestor săpături este acela de a dezveli încă un tronson al străzii, precum şi edificiile aflate de o parte şi de alta a acesteia, încercând să se obţină o imagine de ansamblu asupra sistemului stradal şi a complexelor de locuire târzie. Au fost trasate două carouri de 4 x 4 m (cas. 1 şi cas. 2) la cca. 50 m S de colţul de SE al basilicii forensis şi la cca. 1 m S de ultimul sondaj (Ds. 11).

  Dată fiind anvergura mică a săpăturii, singura precizare pe care o putem face deocamdată este următoarea: în ultimii ani de locuire a cetăţii accesul pe această stradă era probabil strict pietonal.
(Pl. 1a)

 

3. Aiud, jud. Alba

Punct: Cetăţuia

Cod sit: 1222.04

 

Horia Ciugudean, responsabil; A. Gligor, D. Ciugudean (MNUAI), Sabin A. Luca (ULB Sibiu), A. Spânu (ICSU Sibiu), P. Scrobotă (MI Aiud)

 

  Cercetările din luna august 1999 au reprezentat reluarea săpăturilor cu caracter sistematic în aşezarea de tip pseudo-tell din punctul numit „Cetăţuie”, unde fuseseră efectuate anterior mai multe campanii cu caracter de salvare, având în vedere că aşezarea era afectată atât de lucrările unei cariere de pietriş pe latura vestică, cât şi de eroziunea apelor Mureşului, pe latura sud-estică. Campania din 1999, precedată de o ridicare topografică a întregii zone, a vizat executarea unei secţiuni magistrale orientate E - V, pe axul lung al movilei, aceasta neputând fi însă săpată decât pe o lungime de 20 m, datorită nerecoltării la timp a culturilor agricole.

  Stratigrafia: Pe întreaga lungime a secţiunii s-a constatat existenţa a trei straturi, reprezentate de humusul situat între 0 / – 0,35 (- 0,40) m, urmat de un sol castaniu între - 0,35 (0,40) m / – 0,60 m, sub care apare solul virgin, reprezentat printr-o depunere argiloasă. Datorită lucrărilor agricole intense, depunerile arheologice au fost puternic afectate, materiale aparţinând unor epoci diferite apărând amestecate în stratul de humus. S-au păstrat în schimb excelent mai multe locuinţe şi gropi care se adâncesc în solul viu, umplutura lor de culoare mai închisă permiţând uşor delimitarea conturului în plan orizontal.

  Complexele: În secţiunea I/1999 au fost surprinse un număr de 5 complexe, constând dintr-o locuinţă Basarabi, o groapă aparţinând bronzului timpuriu, o alta din faza a III-a a culturii Coţofeni, o groapă (probabil rituală) aparţinând culturii Wietenberg, care era tăiată parţial de un bordei din secolul VIII p.Chr. Vom descrie succint complexele cercetate şi principalele materiale arheologice descoperite:

  a) Locuinţa Basarabi a fost dezvelită în întregime, prin deschiderea unei casete cu dimensiunile de 5 x 4,50 m, constatându-se că aceasta avea o formă rectangulară, cu lungimea de cca. 5,25 m şi lăţimea de 3,40 m. A fost descoperită o mare cantitate de ceramică, atât în stare fragmentară cât şi întregibilă, care aparţine fazei clasice (II) a culturii Basarabi. Se pare că locuinţa a fost abandonată şi transformată în groapă menajeră, având în vedere extrem de bogatul material osteologic, la care se mai adaugă fragmentele de râşniţe.

  b) Groapa aparţinând bronzului timpuriu a fost surprinsă lângă peretele vestic al casetei deschise pentru dezvelirea locuinţei Basarabi, care o suprapunea parţial. Ea nu a fost golită decât parţial, urmând a fi cercetată integral în campania viitoare. Puţinul material ceramic recoltat este însă extrem de caracteristic pentru etapa BT I din Transilvania, remarcându-se o strachină de tip „Trichterrandschüssel" şi o buză cu manşetă alveolată.

  c) Groapa Coţofeni, de formă ovală, n-a fost dezvelită integral, lăţimea sa maximă surprinsă în secţiune fiind de 1,30 m, iar adâncimea de - 0,94 m de la nivelul actual al solului. Materialul ceramic, în majoritate fragmentar, cuprinde forme şi ornamente specifice debutului fazei Coţofeni III, în plus fiind descoperită o scoică de râu perforată şi o sulă din os. Din umplutura gropii provin şi câteva fragmente ceramice neolitice, care pot fi atribuite culturii Vinča A.

  d) Groapa Wietenberg, surprinsă doar parţial în secţiune, a fost ulterior dezvelită integral prin deschiderea în peretele nordic a unei casete cu dimensiunile de 2 x 3,50 m. Groapa are gura ovală (1,90 x 1,80 m), în secţiune verticală având formă de clopot, fundul său fiind situat la - 1,40 m de la nivelul actual al solului. În partea inferioară a gropii a fost găsit un vas spart în câteva fragmente, jumătatea dinspre fund fiind depusă pe fundul gropii. Atât vasul respectiv, cât şi alte câteva fragmente din umplutură sunt caracteristice fazei a III-a a culturii Wietenberg. Spargerea vasului şi depunerea fragmentelor sale în groapă par să indice o destinaţie rituală pentru complexul respectiv.

  e) Locuinţa din secolul VIII p.Chr. a fost dezvelită parţial cu ocazia săpării casetei pentru cercetarea gropii Wietenberg. Ea este de tip semi-bordei, de formă rectangulară, podeaua fiind formată dintr-un strat de lut bătucit. În colţul de NV se afla un cuptor de tip pietrar, printre bolovanii prăbuşiţi fiind descoperit un vas-borcan spart, decorat cu benzi de linii incizate în val şi orizontale.

  Pentru campania anului viitor ne propunem să continuăm săparea secţiunii magistrale, precum şi dezvelirea complexelor care n-au putut fi cercetate integral în 1999.

 

4. Alba Iulia, jud. Alba [Apulum]

Punct: Castrul roman Apulum (Porta principalis dextra)

Cod sit: 1026.01

 

Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)

  Cercetările arheologice la obiectivul „poarta de S a castrului roman” au constat, în principal, din prelungirea înspre E a suprafeţei iniţiale (ocupată de intrarea antică) în vederea decopertării laturii de E a turnului (T. II) porţii romane, precum şi evidenţierea intervenţiilor din evul mediu şi epoca modernă.

  O mică secţiune de control (2,5 x 1 m), trasată în exteriorul laturii de V a aceluiaşi bastion de flancare a constatat prezenţa agger-ului în care au fost „implantate” bastioanele din faza de piatră a castrului. Tot cu acest prilej a apărut între bastion şi pilonul median o lentilă de pietriş care provine cu siguranţă de la drumul (via principalis) ce unea poarta cu interiorul fortificaţiei.

  În cursul lunii iulie, o echipă formată din arhitecţii Anişoara Sion (şeful proiectului), Gheorghe Sion şi ing. topo. C-tin Mehedinţeanu, de la Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional a început întocmirea proiectului de restaurare, consolidare şi punere în valoare a porţii de S a castrului de la Apulum.

 

5. Alba Iulia, jud. Alba [Apulum]

Punct: Colonia Aurelia Apulensis - Apulum I

Cod sit: 1026.02

 

Vasile Moga, Matei Drîmbărean (MNUAI)

 

  În cursul lunii iulie 1999, ca urmare a adreselor D.M.I. nr. 319/ 26.03.1999; 1058/27.04.1999; 2451/02.06.1999, au fost efectuate săpături de salvare pe terenurile d-lor Codrean Vasile, Podaru Iacob şi Haplea Viorel, situate în zona de NE a oraşului roman. Cercetările au fost efectuate pe amplasamentele viitoarelor construcţii, respectându-se condiţiile stabilite prin P.U.G. Alba Iulia, avizat în şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice din 28.10.1999.

  Săpăturile arheologice executate pe terenurile d-lor Podaru Iacob (str. Gemenilor nr. 36) şi Haplea Viorel (str. Gemenilor nr. 42) au pus în evidenţă cantităţi importante de materiale de construcţii (cărămizi, olane, tencuială, piatră) aflate în poziţie secundară (umplutură), aparţinând unor edificii romane dezafectate sistematic începând cu perioada postromană.

  Pe terenul d-lui Codrean Vasile (str. Gemenilor nr. 46) au fost trasate două secţiuni: S. I - 46 x 2 m; S. II - 46 x 2 m, orientate pe direcţia E - V, având între ele o distanţă de 2 m. La extremitatea de E a secţiunilor a fost deschisă o suprafaţă, notată C, având dimensiunile 7,80 x 6 m. Cercetările au evidenţiat existenţa unui edificiu (villa urbana) situat în zona nord-estică intramurană a coloniei Aurelia Apulensis. Conform situaţiei stratigrafice au fost depistate patru niveluri de locuire. De remarcat existenţa unui drum de acces (decumanus) ce delimita edificiile (insulae). S-a observat că demantelarea zidurilor, având drept scop refolosirea materialului tegular, s-a extins şi la nivelul substrucţiilor. În S. II a fost descoperită o varniţă, dovedind astfel distrugerile sistematice care vizau reutilizarea marmurei aflate în edificiile romane. Dezvelirea suprafeţei C a pus în evidenţă existenţa in situ a unor încăperi aparţinând edificiului surprins în S. I şi S. II. Pardoseala este executată în tehnica coccio pesto; zidurile, din cărămidă, se păstrează în elevaţie până la 0,6 m. Ceramica aparţine olăriei provinciale romane. Piesele metalice (cuie, piroane, scoabe) aparţin elementelor de rezistenţă ale construcţiilor. Materialul tegular utilizat aparţine atelierelor ceramice civile de la Apulum.

  Conform avizului D.M.I. nr. 689/1999 pentru suprafaţa C a fost realizat un proiect de conservare-restaurare.

 

6. Alba Iulia, jud. Alba [Apulum]

Punct: Sanctuarul lui Liber Pater

Cod sit: 1026.02

 

dr. Alexandru Diaconescu (UBB Cluj), dr. Ian Haynes (Birkbeck College, University of London), dr. Alfred Schäfer (Winckelmann Institut, Humboldt Universität zu Berlin)

 

  Cercetările la sanctuarul zeului vegetaţiei au continuat şi în anul 1999, desfăşurându-se între 11 august şi 15 septembrie. Au mai participat, ca asistenţi de săpătură, Claudia Melisch (Berlin), Frederike Hammer şi Jamie Sewel (Londra), precum şi Doru Bogdan (Cluj). Acest şantier şcoală internaţional a fost organizat cu concursul Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia şi a Muzeului Unirii din aceeaşi localitate. Dintre specialiştii prezenţi sunt de amintit: fizicianul Bill MacCann (georadar si arheomagnetism), topografii V. Bărbuţă şi D. Lees, ceramologii dr. R. Symonds, V. Rusu-Bolindeţ, M. Fiedler şi F. Pemberton, precum şi paleobotanista B. Zach.

  Săpătura anterioară a fost extinsă spre E, dezvelindu-se o suprafaţă de 20 x 13 m (caroul E). A fost astfel cuprinsă în arealul cercetat toată partea răsăriteană a sanctuarului, care are aspectul unei curţi. După îndepărtarea stratului de depuneri aluvionare ale Mureşului şi Ampoiului (de circa 30 cm grosime), a fost dezvelit nivelul de dărâmare al acoperişului clădirii. Fragmente tegulare compacte erau răspândite pe toată suprafaţa de 260 mp, dar spre deosebire de zona vestică (cercetată în anii 1989-1992), unde tegulele şi olanele erau în cea mai mare parte întregi, în caroul nou deschis ele erau sfărâmate, ca şi cum un strat odată compact ar fi fost ulterior deranjat. Cantitatea mare de material tegular ne arată că şi aici iniţial se prăbuşise întregul acoperiş, fără ca cineva să mai recupereze vreo parte din ţigle. În interstiţiile dintre fragmentele tegulare a pătruns acelaşi strat aluvionar, alcătuit dintr-o argilă prăfoasă ocru-gri, care acoperă întreaga zonă. Acest context amestecat se întinde şi peste şanţurile de scoatere a zidurilor. În anul 1992 am descoperit în zona centrală a aceleiaşi colonia Aurelia Apulensis, în stratul de demolare a zidurilor romane, o pertuizană de secolele XVI - XVII. Cum începuturile inundaţiilor pot fi plasate în aceeaşi perioadă, avem indicii suficiente pentru a data momentul scoaterii zidurilor cam pe atunci. După aceea, în secolele XVIII - XIX, zona a fost folosită ca păşune comunală. Probabil că deranjarea stratului de tegule s-a produs în prima parte a acestei perioade (secolele XVII - XVIII), când pământul moale a fost călcat de vite. Ulterior, depunerea aluvionară sporind, stratul cu material tegular nu a mai fost afectat. Cu excepţia unor gropi în formă de pâlnie, între momentul prăbuşirii acoperişului şi cel al scoaterii zidurilor, nu s-a observat nici o urmă de activitate umană pe acest sit. Sub stratul de tegule a apărut o depunere de 0,03 – 0,05 m cu numeroase fragmente ceramice provenind de la şarjele cuptoarelor din zonă. Săpăturile anterioare au stabilit că aceste cuptoare au fost implantate după abandonarea şi distrugerea sanctuarului, în epoca postaureliană. Până acum analiza ceramică indică o datare în secolul IV, materialul semănând bine cu cel din timpul provinciei, dar prezentând şi o serie de trăsături specifice unei perioade mai târzii: amforete cu picior, din secolele III - IV, opaiţ lucrat la roată (imitaţie după cele glazurate de secol IV), cupă-pocal cu analogii în secolele V - VI (dar despre care trebuie să presupunem că putea să apară mai devreme).

  Nivelul curţii sanctuarului a fost atins numai pe alocuri şi cercetarea va fi continuată în anul viitor.

  Conform celor stabilite anterior, acesta a fost construit în epoca Severilor şi a funcţionat în cursul secolului III. Dintre materialele arheologice descoperite merită amintit un fragment de placă votivă de marmură în curs de prelucrare, mai multe opaiţe şi 9 monede (două de la Traian, una de la Caracalla, una de la Elagabal, două de la Severus Alexander şi trei de la Filip Arabul - determinare Cr. Gazdac, Oxford).

  În campania 1999 am putut preciza aspectul unor ziduri, cum este cel orientat N - S şi care servea la despărţirea unui spaţiu din colţul nord-estic de restul curţii. Pe o temelie de pietriş cu ceva bolovani de râu se găseau două - trei rânduri de cărămizi mari (0,24 x 0,22 m), peste care urma probabil elevaţia alcătuită din asize alternate de piatră şi cărămidă. La E de curtea sanctuarului a mai apărut un zid N - S, alcătuit din mai multe asize de cărămidă prinsă cu mortar, dar fără o temelie propriu-zisă. Şi mai la E de acesta, în zona drumului (cardo) care trecea prin faţa sanctuarului, au fost descoperite mai multe fragmente de fusuri lise de colonete din calcar, provenind poate de la porticul din faţa sanctuarului.

 

7. Alba Iulia, jud. Alba

Punct: Necropola medievală Alba Iulia - Str. arhim. Iuliu Hossu (fostă Brânduşei)

Cod sit: 1026.09

 

Aurel Dragotă, Sever D. Brânda (MNUAI)

 

  Săpăturile de salvare efectuate în necropola medieval-timpurie s-au desfăşurat în perioada iunie - iulie 1999 pe proprietatea d-lui Tiberiu Groza (Fişă cadastrală 28969), fiind în strânsă conexiune cu perimetrul ce urma să fie afectat de locuinţa familială. Astfel, pentru cercetarea integrală a amplasamentului, s-a impus deschiderea unei suprafeţe – S = 17,60 x 8,90 x 14,90 x 9,58 m, la care s-au adăugat trei casete – C. 1 = 1,20 x 1,20 m, C. 2 = 2,00 x 0,70 m şi C. 3 = 1,00 x 1,10 x 2,40 m.

  Secvenţa stratigrafică surprinsă cu acest prilej, a fost următoarea: 0,00 / - 0,20 m – strat vegetal; - 0,20 / - 0,52 m - strat de culoare brun-negricioasă, caracterizat prin prezenţa blocurilor de calcar sau a pietrelor informe care acoperă unele morminte; - 0,52 / - 1,23 m – strat steril de culoare cafenie, lutos, în care s-au săpat gropile defuncţilor.

  Cele 23 de morminte dezvelite au fost de inhumaţie, cea mai bună conservare constatându-se în cazul celor de adulţi sau la cele aflate în gropi săpate la adâncimi mai mari. În general, defuncţii au fost înhumaţi în gropi dreptunghiulare cu colţurile rotunjite, săpate în lutul cafeniu la adâncimi diferite, cuprinse între - 0,61 şi - 1,23 m. Uneori, săparea gropii mormântului s-a produs încă din stratul brun-negricios, mai exact de la baza lui, neintrând foarte mult în stratul lutos. O parte destul de consistentă dintre morminte, au fost acoperite cu piatră şi blocuri de calcar romane refolosite, în unele situaţii fasonate şi de dimensiuni apreciabile. Am putut remarca în cazul unor schelete, bordarea cu bucăţi de calcar şi piatră, în zona calotei, umărului sau membrelor inferioare, scopul acestora fiind după toate aparenţele unul de protejare. S-a constatat de asemenea, prezenţa în cazul anumitor morminte, a unor lentile de arsură. Orientarea defuncţilor a fost preponderent NE - SV sau SV - NE, existând însă şi schelete orientate pe axul E - V şi invers. Poziţia membrelor superioare este destul de variată: ambele dispuse pe lângă corp, alteori una depusă pe bazin sau torace şi cealaltă aflată în prelungirea corpului sau ambele împreunate pe torace.

  Materialul arheologic prelevat din acest segment al necropolei constă din piese de metal şi vase borcan sau doar din fragmente ceramice. Obiectele din metal sunt destul de diverse şi reprezintă în ansamblu piese de podoabă, confecţionate din argint sau bronz (brăţară, buton, inel cu chaton şi inele de buclă).Vasul borcan, având dimensiuni reduse, a fost depus întotdeauna într-un singur exemplar, în trei regiuni anatomice bine precizate: dreapta calotei craniene, bazin sau lângă tibie.

  Factura materialului arheologic, detaliile de ritual, la care se adaugă posibilele raporturi de contemporaneitate cu alte necropole din spaţiul intracarpatic, ne determină să admitem că cimitirul a fost folosit în decursul secolului al X-lea.

 

8. Alba Iulia, jud. Alba [Apulum]

Punct: str. Calea Moţilor

Cod sit: 1026.08

 

Aurel Dragotă, Constantin Inel (MNUAI).

 

  În perioada 10 mai - 10 iunie 1999, s-au efectuat săpături arheologice de salvare în vederea descărcării de sarcină istorică a terenului situat pe str. Calea Moţilor F.N., aflat în proprietatea d-lui Voican Ioan. Pentru investigarea amplasamentului s-au trasat două secţiuni: S. 1 = 18 x 2 x  - 2,95 m şi S. 2 = 18 x 2 x  - 3,25 m, orientate pe axul N - S, între ele rămânând un martor de 3,40 m.

  S. 1 a pus în lumină o locuinţă semiadâncită (carourile 5 - 6, -1,44 m), în care intrarea se făcea după toate aparenţele din direcţia S. Pe latura vestică a locuinţei, s-a remarcat o peliculă de arsură, destul de uniformă ca grosime (0,15 – 0,20 m), sub care se afla sterilul arheologic. Inventarul arheologic prelevat a constat din piese de factură romană, respectiv vase ceramice, lucerne şi piese de os cu urme de prelucrare. Un alt aspect demn de remarcat ar fi un edificiu din care s-au surprins două laturi, realizate din cărămidă şi piatră legată cu lut, ce se închid în profilul vestic. Din interiorul acestuia, au ieşit la iveală o gamă diversă de materiale arheologice, între care recipiente din sticlă, unelte din os, cărămizi romane cu ştampila LEG XIII GEM, la care se adaugă şi cahle fragmentare de secolele XVI - XVII.

  În S. 2 s-a depistat un bordei roman – B. 1 (carourile 5 - 7, -3,25 m), cu mai multe nivele succesive de locuire, din care n-au lipsit piese de os şi metal, lucerne, ceramică sau fragmente de sticlă cu decor. În final, precizăm că într-o groapă menajeră – G. 3 (caroul 9 –2,80 m) s-a descoperit o monedă de la Marcus Aurelius.


9. Alba Iulia, jud. Alba [Apulum]

Punct: Oraşul roman Apulum II - str. Dealul Furcilor, fişa cadastrală 28635, 28636

Cod sit: 1026.07

 

Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)

 

  În prima jumătate a lunii august 1999, au fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de sarcină istorică pe terenul situat pe str. „Dealul Furcilor” f.n. din Alba Iulia, proprietar dl. Valer Retegan.

  Perimetrul cercetat se situează la aproximativ 50 m E de monumentul ridicat în memoria răscoalei lui Horea şi în apropiere au mai fost puse în evidenţă vestigii aparţinând oraşului roman constituit lângă castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Prin săpăturile de faţă am urmărit în special completarea planimetriei unui complex termal de mici dimensiuni descoperit anterior pe un teren învecinat (proprietar dl. Nedeluş).

  Din păcate cele două secţiuni arheologice deschise acum, de 10 x 2 m, dispuse pe direcţia N - S, nu au pus în evidenţă nici un element important al complexului în chestiune. În cadrul primei secţiuni au fost degajate vestigiile a două locuinţe semiadâncite şi un zid transversal aparţinând unui edificiu distrus, toate de epocă romană, afectate pe de o parte de reamenajări medievale, dar şi de lucrări agricole moderne. Aspectul cel mai interesant pus în evidenţă de această primă secţiune îl constituie o groapă menajeră din care au fost recuperate câteva fragmente de stuc, aparţinând complexului termal evocat, însă într-o avansată stare de degradare datorită umidităţii solului. Ca material arheologic au fost descoperite şi de această dată fragmente ceramice de uz comun, un fragment dintr-un obiect de bronz, probabil o aplică, precum şi resturi de oase de animale, inventar caracteristic pentru complexele de acest tip. În cadrul celei de-a doua secţiuni a fost pusă în evidenţă doar o locuinţă semiadâncită cu acelaşi tip de inventar, ai cărei pereţi erau căptuşiţi cu un strat subţire de var. O parte destul de însemnată a perimetrului cercetat fusese afectată deja de amplasarea unui şanţ modern, orientat N - S, care a distrus vestigiile de epocă romană şi medievală. Din stratul de dărâmături a fost recuperat un mic fragment dintr-o statuetă de bronz, probabil un picior de grifon, alături de ceramică romană de uz comun.

  Având în vedere lipsa unor vestigii arheologice importante, nu se pune problema unor lucrări de conservare.

 

 

 

Punct: Oraşul roman Apulum II - str. Dealul Furcilor, fişa cadastrală 28717

 

Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)

 

  În a doua jumătate a lunii august 1999 au fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de sarcină istorică pe terenul aparţinând S.C. „Istrate F. Portex Apulum” S.R.L. situat pe str. Dealul Furcilor din Alba Iulia. Perimetrul în chestiune cuprinde o suprafaţă de aproximativ 27 x 12 m pe care au fost executate două secţiuni de 16 x 1 m, respectiv 11 x 1 m. A fost pusă în evidenţă aici o parte dintr-o locuinţă romană ale cărei ziduri, alcătuite din piatră de râu şi mortar, fuseseră dislocate aproape în întregime probabil în perioada evului mediu. Materialele arheologice, în general ceramică de uz comun, nu prezintă elemente precise de datare, însă pe baza analogiilor cunoscute în zonă se poate presupune că vestigiile degajate acum aparţin secolului al III-lea p.Chr. Locuinţa în chestiune avea cel puţin cinci încăperi, iar zidurile acestora mai păstrau doar o singură asiză. Orientarea complexului era riguros identică cu cea a edificiilor romane cercetate până acum în vecinătatea perimetrului menţionat.

  Având în vedere starea foarte precară în care se aflau vestigiile degajate, nu se pune problema unor lucrări de conservare – restaurare a acestora.

 

Punct: Oraşul roman Apulum II - str. Dealul Furcilor, fişa cadastrală 28819

 

Radu Ciobanu (MNUAI)

 

  În luna iunie a anului 1999 au fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de sarcină istorică pe terenul aflat în proprietatea d-lui Silviu Bian. Terenul în chestiune se află în apropiere de extremitatea sud-estică a limitei presupuse a oraşului roman aflat în imediata vecinătate a castrului Legiunii a XIII-a Gemina. Urmele de locuire reperate în acest perimetru sunt din ce în ce mai rare, iar materialele arheologice descoperite nu prezintă un interes deosebit. Este vorba de o monedă de bronz, parţial deteriorată, un mic fragment de opaiţ şi câteva fragmente de amforă ce nu pot oferi elemente precise de datare întrucât au fost recuperate dintr-o groapă menajeră din perioada medievală. Ca vestigii reperate in situ se poate aminti doar zidul unei locuinţe romane, distrusă aproape în întregime, ce suprapune parţial traseul unei străzi, afectată de o groapă menajeră medievală. Ceea ce aduce în plus cercetarea de faţă, în raport cu documentaţia arheologică anterioară, este doar conturarea unei posibile limite a aşezării romane în perimetrul investigat acum.

  Din păcate, având în vedere absenţa unor repere clare, nu se poate încă preciza dacă aşezarea romană avea o incintă în acest perimetru, sau dacă locuinţa ale cărei urme le-am reperat se situa extra muros. Orientarea zidurilor locuinţei, parţial dislocate, precum şi structura stratigrafică generală a terenului îşi găsesc analogii valabile în întreaga zonă a Dealului Furcilor.

 

 

Punct: Oraşul roman Apulum II - str. Dealul Furcilor, fişa cadastrală 29051

 

Radu Ciobanu, Adrian Gligor (MNUAI)

 

  În luna septembrie 1999 au fost efectuate săpături arheologice pentru descărcare de sarcină istorică pe terenul aparţinând d-lui Ioan Dreghici, str. Izvorului f. n., situat în vecinătatea S.C. „Apulum” S.A. A fost executată o secţiune de 10 x 2 m, completată ulterior cu o casetă de 2 x 1 m. În acest perimetru se presupunea existenţa unei necropole romane, cercetată între anii 1960 - 1975, însă aceasta se află de fapt la aproximativ 800 - 900 m. E de terenul în chestiune.

  Din săpătura efectuată acum nu a rezultat absolut nici o urmă de morminte, ci doar conturul unei gropi aparţinând unei locuinţe semiadâncite, acoperită cu o platformă de piatră şi cărămidă, constituind probabil urmele unei pardoseli ulterioare pentru o altă locuinţă, care se continua pe terenul unei alte proprietăţi. Pentru epuizarea elementelor furnizate de cercetarea aceasta a fost degajată şi platforma în cauză, pe terenul învecinat însă materialele recuperate sunt foarte modeste şi puţine. În afară de aceste urme de locuire, aparţinând epocii romane, terenul este steril din punct de vedere arheologic.

  Având în vedere situaţia existentă nu se pune problema conservării in situ a vreunor vestigii.

 

10. Albeşti, com. Albeşti, jud. Constanţa

Cod sit: 60954.01

 

Adrian Rădulescu, Maria Bărbulescu, Livia Buzoianu, Lucian Arsenie (MINAC), Nicolae Georgescu (MA Mangalia)

 

  Campania arheologică de la Albeşti a avut ca obiective cercetarea zonei de NV a aşezării şi surprinderea, în spaţiul exterior incintelor, a unor sisteme auxiliare de apărare.

  În zona vizată a fost surprinsă continuarea incintei I pe latura de V a platoului. Incinta apare bine marcată pe o lungime de 7,80 m, lăţimea ei pe această latură este de 1,25 m. Urmând aceeaşi orientare, incinta a II-a este alipită primei fortificaţii. Construcţiile secundare - ziduri ale unor compartimentări din exteriorul cetăţii şi pavaje - sunt în măsură să ofere o secvenţă cronologică coerentă. Un element nou din punct de vedere constructiv este anexa alipită incintei a II-a şi care a funcţionat, probabil, ca un element de sprijin, spre interior, al acesteia.

  Două secţiuni perpendiculare pe laturile de V (S. I) şi E (S. II) ale incintei au verificat spaţiul exterior al fortului. Secţiunea I (12 x 5 m) are cca. 90% din suprafaţă acoperită de stâncă; în aceste condiţii nu a fost posibilă, cel puţin pe lungimea cercetată, amenajarea unui sistem de apărare constând din şanţ sau val de pământ.

  Secţiunea II (12 x 2 m) a surprins o albiere semicirculară ce poate marca traseul şanţului antic de apărare. Punctul maxim al albierii apare la 8,10 m de zidul de incintă; pe verticală, adâncimea maximă a şanţului este de - 6,70 m. A fost observat şi un val de pământ de dimensiuni mijlocii, rezultat din săparea şanţului de apărare. Întrucât raportările care pot fi deocamdată operate se referă la incinta a II-a, punem în legătură amenajarea auxiliară defensivă din şanţ şi val cu această incintă.

 

11. Albiş, com. Cernat, jud. Covasna

Punct: Grădina lui Csiszér (Csiszér kert)

Cod sit: 64210.01

 

Székely Zsolt (IRT), Bordi Zs. Lóránd (Muzeul Naţional Secuiesc)

 

  În cursul campaniei de săpături arheologice din vara anului 1998, colectivul Muzeului Naţional Secuiesc, condus de Bordi Zs. Lóránd, a efectuat cercetări cu caracter de salvare la biserica reformată din Albiş (com. Cernat), jud. Covasna. Cu această ocazie au făcut şi o periegheză arheologică pe raza localităţii. În locul denumit „Grădina lui Csiszér” („Csiszér kert”), cu ocazia efectuării a unor lucrări de excavaţie, s-a descoperit o mare aşezare arheologică, cu un bogat material ceramic, aparţinând diferitelor culturi. Pământul scos din mal a fost împrăştiat pe întreg teritoriul satului. Astfel ceramica colecţionată provine din aceeaşi aşezare, dar a fost strânsă din mai multe locuri de pe raza localităţii, unde a ajuns acest pământ ca umplutură.

  Această aşezare a figurat ca obiectiv de cercetare în planul Institutului Român de Tracologie, însă din cauza lipsei de fonduri materiale, nu s-a putut săpa. Periegheza arheologică a fost însă continuată.

  Aşezarea se află la cca. 600 m NE de biserica reformată, la poalele unui deal şi prezintă un profil gros de 4,5 m, în cadrul căruia se pot distinge mai multe nivele de locuire, urme de gropi şi de locuinţe.

  Pe baza materialului ceramic recoltat, din punct de vedere cultural se pot distinge: câteva fragmente caracteristice pentru cultura Criş - Starčevo, puţine fragmente aparţinătoare culturii ceramicii liniare şi câteva piese aparţinând culturii Coţofeni. Materialul aparţinând bronzului timpuriu este neconcludent, după care urmează un bogat material ceramic al culturii Wietenberg. Câteva fragmente ceramice ne indică prezenţa hallstattiană, iar unele fragmente aparţin Latčne-ului clasic. Au mai fost recoltate şi câteva fragmente de factură romană, urmate de unele piese caracteristice pentru secolele IV - V p.Chr., iar restul materialului ceramic aparţine evului mediu timpuriu, secolele XII - XIII. După procentaj, marea majoritate a acestui material, cca. 75-80% aparţine epocii bronzului mijlociu, cultura Wietenberg, iar restul de 20-25% celorlalte culturi.

  Materialul ceramic din epoca bronzului, cultura Wietenberg, după compoziţia pastei şi a tehnicii de ardere, poate fi împărţit în două mari categorii:

            A. Ceramică grosieră, confecţionată dintr-o pastă superficial frământată, având ca degresant nisip cu bobul mare sau pietriş, iar suprafaţa pereţilor zgrunţuroasă şi aspră la pipăit. În funcţie de ardere, culoarea ceramicii variază de la cărămiziu-maroniu spre maroniu-roşcat sau brun-cenuşiu.

            B. Ceramica fină este îngrijit lucrată, dintr-o pastă bine frământată, având ca degresant nisipul fin. În funcţie de ardere, are o gamă variată de culori: galben-cărămiziu, brun-deschis, brun-gri, negru, gri-închis. Unele fragmente poartă urme de ardere secundară. Marea majoritate a ceramicii fine are suprafaţa netezită şi a fost acoperită cu slip de culoare maroniu-negricioasă sau neagră. Ceramica neagră este lustruită.

  Datorită faptului că acest material ceramic este destul de fragmentar numai în unele cazuri s-a putut reconstitui forma vaselor. Se pot identifica următoarele tipuri de vase:

            1. Vase de mărime mijlocie, confecţionate din pastă grosieră, cu pereţi drepţi, gât cilindric şi cu torţi tubulare trase din buză sau pe umăr.

            2. Oale cu buza dreaptă, corpul arcuit, fundul plat, neornamentate, cu două torţi în bandă pe umăr şi cu proeminenţe plate.

            3. Vase de dimensiuni mici şi mijlocii, cu corpul bombat şi profil de aspect bitronconic, cu gura largă şi buza uşor trasă în afară.

            4. Castroane din pastă zgrunţuroasă, cu corpul tronconic, cu pereţii mai mult sau mai puţin arcuiţi şi decoraţi sumar sub buză.

            5. Străchini - vase late şi mai scunde decât castroanele, nedepăşind înălţimea de 10 - 12 cm. Pot să fie mai multe tipuri. Cele mai frecvente sunt cele cu gât scurt, uşor arcuit spre interior, cu umăr nu prea proeminent şi cu corp cu pereţii rotunjiţi. Un alt tip de strachină face parte din categoria vaselor de dimensiuni medii. Se caracterizează prin gât scurt şi aproape cilindric, bine delimitat de umerii proeminenţi şi boltiţi. Toate sunt decorate pe umeri cu caneluri mai lungi sau mai scurte.

            6. Ulcele - sunt vase de dimensiuni mici, fără torţi, pântecoase sau plate.

            7. Ulcele - scunde şi cu diametrul maxim situat în dreptul deschiderii, care de fapt reprezintă o variantă a strachinei, sau a farfuriei. Sunt reprezentate de mai multe fragmente de buză, decorate cu diferite tipuri de benzi. Forme apropiate sunt întâlnite în culturile Coţofeni, Baden, Schneckenberg şi Tei.

            8. Din categoria vaselor cu buzele lobate a fost descoperit un fragment dintr-o cană şi un castron, care probabil a avut patru lobi. Fragmentul este decorat cu un cerc incizat, umplut cu motiv solar şi benzi paralele, umplute cu linii incizate în formă de plasă.

            9. Au mai fost descoperite trei capace de vase; unul este de formă circulară cu o tortiţă în partea centrală, celălalt cu o proeminenţă scurtă, cilindrică şi perforată, iar cel de-al treilea este prevăzut pe margine cu câte două orificii, folosite pentru legarea capacului de vas.

            10. Un fragment de vas provine probabil de la un vas-cutie, de formă rectangulară, cu pereţii nu prea înalţi. Are colţul prelungit şi terminat cu un buton plat şi pereţii ornamentaţi cu V-uri culcate sau „motivul scheletului de peşte”.

  Pe baza ceramicii prezentate, aşezarea de la Albiş se poate încadra în cultura Wietenberg, sfârşitul nivelului II de dezvoltare, după stratigrafia de la Derşida. Este vorba despre o aşezare deschisă, de lungă durată, aflată pe o terasă ridicată, cu o serie de elemente din primele faze de dezvoltare a acestei culturi, care se maturizează la sfârşitul nivelului II Wietenberg.

  Considerăm că este absolut necesară deschiderea şantierului arheologic la acest obiectiv.

(Pl. 1, 2, 3 )

 

12. Ampoiţa, com. Meteş, jud. Alba

Punct: La Pietri (Pietrele Gomnuşei)

Cod sit: 5595.01

 

Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)

 

  Chiar la intrarea în localitatea Ampoiţa, la N de aceasta, pe versantul stâng al văii, se află trei blocuri din calcar de mari dimensiuni, denumite de localnici „La Pietri” sau „Pietrele Gomnuşei”. În jurul acestor stânci se află o aşezare intens locuită pe parcursul mai multor epoci. Astfel, în perimetrul imediat învecinat „pietrelor” s-au efectuat cercetări de suprafaţă, precum şi pe prima „piatră”, dealtfel singura accesibilă unei ascensiuni libere, cu piciorul, nespecializate. Aici, de pe o mică terasă, de dimensiunile şi forma unui balcon, au fost recoltate materiale arheologice aparţinând mai multor epoci: eneolitic – orizontul torţilor pastilate Herculane II – Cheile Turzii, Coţofeni; epoca bronzului – cultura Wietenberg şi un facies local al bronzului târziu; materiale aparţinând epocii Latčne; evului mediu timpuriu şi dezvoltat.

  Din păcate, toate materialele arheologice recoltate se aflau amestecate, fiind scurse de pe vârful – destul de plat – al acestei stânci. Credem că este vorba despre o locuire secundară, aşezările principale aflându-se la baza stâncilor ce sunt înconjurate de terase ce ofereau condiţii optime locuirii.

 

13. Ampoiţa, com. Meteş, jud. Alba

Punct: Cheile Ampoiţei  - Colţul Caprei

Cod sit: 5595.04

 

Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)

 

  Pe versantul drept al Cheilor Ampoiţei se află o stâncă proeminentă numită „Colţul Caprei”. Aceasta se termină la bază cu un abri de mari dimensiuni, de formă triunghiulară. În urma unor semnalări anterioare ce menţionau locuiri preistorice, am decis cercetarea acestui punct. Astfel, au fost executate două sondaje preliminare, de control stratigrafic; primul sondaj, notat Sd. 1/1999 de 5 x 1 m, a fost trasat la extremitatea exterioară a abri–ului, chiar la ieşirea din acesta, la „streaşina” lui. Cercetarea nu a avut rezultatul scontat, deoarece până la adâncimea de - 0,50 m nu au fost găsite decât bucăţi de diferite dimensiuni de calcar, dislocate din peretele şi tavanul abri-ului sau scurse din interiorul acestuia, neajungându-se la stratul de cultură bănuit. Al doilea sondaj, notat Sd. 2/1999 cu dimensiunile de 5 x 2 m, a fost executat în interiorul abri-ului, mergând până în capătul acestuia, în chiar închiderea lui. În acest caz, imediat sub stratul vegetal, a fost surprins un nivel de cultură cu o grosime ce varia între 0,20 – 0,30 m, deranjat în partea superioară. În cadrul lui, pe o suprafaţă neuniformă de aproape 2 x 1 m, s-a observat o peliculă de arsură cu o grosime de 0,10 m, rezultatul unui foc întreţinut pe parcursul unei mai lungi perioade de timp. În cadrul acestui strat de cultură şi în pelicula de arsură au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând orizontului cu torţi pastilate Herculane II – Cheile Turzii. La adâncimea de - 0,40 m, este atins sterilul geologic format din stâncă nativă.

  Suntem astfel în faţa unei locuiri eneolitice, care în stadiul actual al cercetărilor, ne indică un adăpost de tip sălaş, ce nu a avut o prea lungă durată de folosire. De asemenea, se certifică încă o dată atracţia purtătorilor orizontului cu torţi pastilate pentru locuirea cheilor calcaroase, ce le ofereau protecţie şi adăpost natural. De semnalat faptul că în imediata apropiere a abri-ului se află mai multe peşteri, printre care şi „Peştera liliecilor”, de mari dimensiuni.

 

14. Ampoiţa, com. Meteş, jud. Alba

Punct: Peret

Cod sit: 5595.03

 

Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI); Marius Voinaghi (Cercul „Gemina” Sighetu Marmaţiei)

 

  În zona cimitirului tumular din perioada bronzului timpuriu cercetat în perioada anilor 1978 - 1985, la cca. 200 m spre S de tumulul VII, au fost observaţi mai mulţi bolovani masivi de calcar, al căror vârf depăşea nivelul actual al solului cu câţiva centimetri, dispunerea lor semicirculară părând să indice existenţa unei structuri artificiale. Pentru precizarea caracterului şi destinaţiei acestei amenajări din apropierea cimitirului, în perioada 26 iulie – 8 august 1999 s-au trasat trei secţiuni paralele, orientate E - V, cu dimensiunile de 11 x 2 m. Ele au dus la dezvelirea parţială a unei incinte circulare cu diametrul de cca. 9 m, construită din bolovani de calcar aşezaţi la distanţe variabile unul de celălalt. Cei mai mari bolovani au lungimea de până la 1 m şi lăţimea de 0,50 - 0,60 m, marea majoritate fiind dispuşi în poziţie înclinată, cu faţa mai plată spre interior. La unii poziţia înclinată a fost obţinută prin sprijinirea lor pe alţi doi bolovani amplasaţi în spate, în cazul altora partea inferioară a lespezilor a fost îngropată în sol. Zona centrală a incintei a fost acoperită cu un strat de bolovani de dimensiuni reduse, care nu ajungeau însă până la blocurile care marcau marginea ringului. După demontarea patului de bolovani, care era aşezat direct peste nivelul antic de călcare, au fost descoperite două zone în care fuseseră depuse oase umane dezmembrate, în prima zonă (M. 1) fiind vorba despre oase de la membrele inferioare, în cel de-al doilea caz (M. 2) de fragmente din craniu şi de oasele mâinilor. Plasate excentric, cele două depuneri nu par a reprezenta morminte obişnuite, ci mai degrabă depuneri rituale de oseminte, cu atât mai mult cu cât lângă M. 2 au fost găsite bucăţile unui topor de piatră spart în două şi o râşniţă. De pe nivelul de călcare au mai fost culese rare fragmente ceramice, unele de factură Coţofeni, altele aparţinând bronzului timpuriu. De asemenea au fost observaţi pigmenţi de cărbune împrăştiaţi pe sol în anumite zone, uneori asociaţi cu suprafeţe de lut puternic arse, indicând probabil anumite practici de purificare prin foc.

  Destinaţia construcţiei de la Ampoiţa – „Peret” nu este deocamdată foarte clară, oricum ea nu reprezintă un tumul funerar, aşa cum au fost cei cercetaţi anterior în zonă, ci pare să reprezinte o construcţie sacră, destinată unor ceremonii care puteau fi legate de zona funerară din apropiere. Oricum, ea este cea mai veche formă de arhitectură sacră din piatră cunoscută până în prezent pe teritoriul Transilvaniei.

  Campania anului viitor va epuiza dezvelirea întregii incinte, inclusiv a părţii estice, încercându-se totodată o conservare in situ a acestui important monument preistoric.

 

15. Ardeu, com. Balşa, jud. Hunedoara

Punct: Cetăţeaua

Cod sit: 87870.01

 

Adriana Pescaru, responsabil; Mihai Căstăian, Călin Herţa (MCDR Deva)

 

  Săpătură de salvare urmare a distrugerilor provocate de către cariera de piatră de la Ardeu, în punctul numit „Cetăţeaua”, unde la baza dealului au fost recoltate în urma realizării unui profil stratigrafic în ruptura drumului de acces la carieră, materiale arheologice, ceramică aparţinând epocii bronzului şi celei de a doua vârste a fierului, fiind identificată o locuinţă dacică, cu vatră de foc, precum şi două gropi de provizii dezafectate. Pe platoul dealului a fost investigat un zid de piatră locală legată cu mortar aparţinând probabil unei fortificaţii medievale iar în nivelele inferioare ceramică aparţinând culturii Coţofeni.

 

16. Arpaşu de Sus, com. Arpaşu de Jos, jud. Sibiu

Punct: Luncile Glăjăriei

Cod sit: 143977.02

 

Mircea Dan Lazăr (MN Brukenthal)

 

  Comuna Arpaşu de Sus este aşezată la înălţimea văilor Arpaşu Mare şi Arpăşel în stânga Oltului. Albia acestor văi are o adâncime de 11 – 12 m faţă de terenul dimprejur. Peninsula formată de împreunarea acestor două văi este un podiş înalt, care se întinde până la poalele muntelui Albota. Acesta este brăzdat de mai multe pâraie cu albii afunde şi strâmte, cele mai însemnate fiind Albota şi Plăvaia. Comuna este aşezată pe colinele acestor două văi.

  Urme care atestă existenţa în vechime a unei sticlării se află la 1 – 1,5 km S de Arpaşul de Sus, pe un platou situat în partea vestică a drumului forestier care duce în pădure, punct numit „la Glăjăria veche”, drumul fiind cunoscut sub numele de „calea” sau „hornul Glăjăriei”.

  În perioada 14 – 30 august 1999, am efectuat cercetări arheologice în punctul numit „Luncile Glăjăriei”, situat la aproximativ 7 km S de comună, în pădure, pe malul stâng al unui pârâu şi în dreapta drumului forestier care duce la cascada Bâlea. Aici tradiţia menţionează existenţa unei sticlării. Cu prilejul cercetărilor a fost executată o secţiune S I, lungă de 15 m şi lată de 1,5 m, orientată V – E, prelungită ulterior cu 2 m la capătul estic.

  De la început trebuie să menţionăm faptul că în urmă cu câţiva ani terenul din zonă a fost nivelat cu ocazia amenajării drumului forestier şi a unui loc pentru păşunat. Acest lucru a făcut ca urmele construcţiilor care au fost vizibile până la acea dată să fie împrăştiate şi acoperite cu pământ, iar terenul a suferit modificări aşa fel încât vatra veche de călcare a fost deranjată.

  În timpul cercetărilor, la 3,50 m de capătul estic spre vest al secţiunii, imediat sub glia de iarbă, la - 0,05 / - 0,10 m a apărut o aglomerare de pietre de râu de diferite mărimi, lată de 1,30 m, ocupând în lăţime toată secţiunea orientată N – S. Aceasta este rotunjită în partea vestică. În continuarea ei, în peretele nordic al secţiunii, ieşind în secţiune cu 0,90 m spre S a fost identificată o nouă aglomerare de pietre orientate V – E, pe o lungime de 2,50 m, după care se dispare brusc. Între pietre şi în afara lor pământul este ars până la roşu, fiind amestecat cu cărbune, bucăţi de „frită”, fragmente de oale pentru topit sticla, ceramică, etc. La 10,50 m de acelaşi capăt al secţiunii, pe latura sudică a ei, până în capătul estic şi în prelungirea efectuată ulterior se remarcă un alt aliniament de pietre de râu de diferite mărimi, care în acel loc ies din secţiune spre nord cu 0,70 m pe o lungime de 4 m, dând impresia unui semi-oval alungit spre E, după care lăţimea lui descreşte progresiv ajungând la 0,30 m la capătul secţiunii.

  Dat fiind faptul că pietrele ocupă întreaga suprafaţă a secţiunii pe o lăţime de 3 m întrând în malul nordic şi sudic al acesteia, pe latura nordică a secţiunii a fost executată o casetă (C. 1), de 4 x 3 m, orientată S – N. Între secţiune şi casetă, a existat la început un martor lat de 0,40 m.

  O dată cu desfiinţarea martorului s-a constatat că la 0,60 m N de latura secţiunii a apărut un aliniament de pietre lat de 0,10 – 0,15 m, care avea o traiectorie paralelă cu latura secţiunii, continuând în malul estic al casetei. Din această aglomerare, la 0,50 m de latura vestică a casetei, se formează un zid de pietre de râu, lat de 0,60 – 0,70 m, care se îndreaptă spre N pe o lungime de 4,40 m, după care face un unghi de 900 pornind spre V pe o lungime de 0,60 m şi o lăţime de 0,80 m, întrerupându-se brusc şi reapărând apoi în malul vestic al casetei. În spaţiul format de zidul de pietre  şi aliniamentul din casetă şi peretele vestic al acesteia, apare un strat de cenuşă, gros de 0,10 – 0,15 m, care coboară în pantă spre N.

  Inventarul arheologic rezultat în urma cercetărilor se compune din fragmente de ceramică de culoare roşu-cărămiziu, de diferite grosimi, lucrate din pastă cu nisip cu bobul mare sau mic, uneori lustruite la exterior, bucăţi de “frită” incoloră sau colorată (rubiniu, albastru cobalt, galben), sticlă opal, 7 flacoane mici din sticlă incoloră, de formă tubulară cu inel la gură, obiecte de fier. Dintre acestea distingem: 6 capete de tuburi pentru suflat sticla, un braţ al unui cleşte din fier folosit la prelucrarea sticlei la cald, câteva lame de cuţite, unele întregi – cu sau fără mâner – sau fragmentare, cuie şi piroane aplatizate, cu floarea în formă de „T”, un fragment de potcoavă pentru cizme, dălţi şi dornuri mici. La acestea se adaugă o monedă de bronz de 1 kreuzer, datând din anul 1800.

  În faza actuală a cercetărilor credem că suntem în faţa unui cuptor pentru topit sticla, care are alăturat cuptorul pentru coacerea produselor finite (ara), prezentat de Kunckel în lucrarea sa ca fiind de origine germană, fără a da alte precizări. Însuşi planul reprodus de autor a fost cu defecte, drept pentru care acesta s-a simţit obligat să înfăţişeze mai clar acest tip de cuptor în planşele V şi VI din lucrarea „Art de la Verrerie”, publicată împreună cu Merret şi Neri la Paris în anul 1752.

  Pentru a elucida problema este necesară continuarea cercetărilor şi în campania din anul 2000.

 

17. Badon, com. Hereclean, jud. Sălaj

Punct: La răstignire

Cod sit: 141394.04

 

Dan Băcueţ Crişan, Sanda Băcueţ Crişan, Al. V. Matei (MJIA Zalău)

 

  Cercetările arheologice desfăşurate în acest punct, situat în partea dreaptă a şoselei Zalău - Badon, au avut un caracter de salvare, fapt determinat de lucrările efectuate în vederea introducerii în pământ a cablului optic de telefonie. În profilul şanţului excavat şi în pământul aruncat, au fost descoperite fragmente ceramice medievale timpurii indicând străpungerea unui nivel de locuire din această perioadă.

  În zona respectivă a fost deschisă o casetă cu dimensiunile de 10 x 3 m. Din punct de vedere stratigrafic situaţia se prezintă astfel: 0 / - 0,20 m strat negricios arat, - 0,20 / - 0,35 m strat negru cu materiale arheologice, de la - 0,35 m steril galben. În caseta deschisă, la adâncimea de - 0,25 / - 0,30 m, a fost surprinsă o aglomerare de pietre, dintre care unele erau arse. Pe aceste pietre care proveneau probabil de la un cuptor de tip pietrar dezafectat, a fost descoperită o parte dintr-o oală fără toarte. Alături de această aglomerare de pietre, în casetă au mai fost surprinse două gropi de stâlp. Prima groapă de stâlp a fost sesizată la adâncimea de - 0,35 m şi se adâncea până la - 0,53 faţă de nivelul actual de călcare. Cea de a doua groapă a fost sesizată la adâncimea de - 0,30 m, fundul ei adâncindu-se până la - 0,55 m faţă de nivelul actual de călcare. Cele două gropi erau umplute cu pământ negru amestecat cu chirpici şi cărbune de lemn ars. De asemenea în amândouă gropile au fost descoperite pietre utilizate pentru icuirea stâlpilor. Prezenţa celor două gropi de stâlp şi a instalaţiei pentru foc dezafectate, ne-a convins că în caseta săpată a fost surprinsă o parte dintr-o locuinţă. Locuinţa este de suprafaţă, neadâncindu-se în sterilul galben, acest fapt fiind sesizat şi în profil.

  Materialul arheologic recoltat constă în fragmente ceramice de la două forme ceramice: oala fără toarte, lucrată la roata înceată şi tăviţa, lucrată cu mâna. Oalele fără toarte sunt ornamentate prin incizare cu benzi de linii drepte asociate cu benzi de linii în val.

  Pe baza analogiilor, având în vedere şi caracteristicile materialului arheologic recoltat, considerăm că descoperirile de la Badon „La răstignire“ pot fi datate în linii mari în secolele VIII - IX p.Chr.


18. Balta Sărată (Caransebeş), jud. Caraş-Severin

Punct: Câmpul lui Poşta

Cod sit: 51029.07

 

Gheorghe Lazarovici (Universitatea „Eftimie Murgu“ din Reşiţa), Sorin M. Petrescu (MJERG Caransebeş)

 

  Cercetările arheologice de la Balta Sărată (Caransebeş) au fost efectuate în punctul „Câmpul lui Poşta” în perioada 6 iulie – 18 august 1999, pe terasa a treia a râului Timiş.

  În vederea începerii cercetărilor a fost defrişată de tufişuri o suprafaţă de 40 mp şi a fost trasată o secţiune orientată N – S, cu dimensiunile de 10 x 2 m şi numită S. 4/1999.

  Din punct de vedere stratigrafic, primul nivel (de jos în sus) îl constituie un strat din lut gălbui, steril arheologic, ce apare la adâncimea de - 1,80 m în caroul 5 şi coboară la - 2,60 m în caroul 1. Urmează un strat de cultură de culoare brună cu pigmentaţie de cărbune şi chirpici ce conţine colţul unui bordei (în caroul 1) şi ale unei locuinţe aparţinând culturii Vinča. Peste acest nivel urmează un nou nivel de locuire vinciană, reprezentat printr-o locuinţă de suprafaţă de dimensiuni mari (Vinča faza B1 – B2). Deasupra acestui nivel a fost observat un strat de culoare brună cu slabe urme neolitice. În acest strat, între - 0,30 / - 0,90 m, în caroul 3 a apărut un mormânt de incineraţie aparţinând grupului cultural Balta Sărată, respectiv fazei a II-a a grupului.

  Ceramica din nivelul de cultură neolitic este reprezentată prin cupe cu picior, boluri, vase bitronconice, străchini. Decorul este realizat sub formă de incizii, împunsături, pliseuri, caneluri şi elemente alveolate. Predomină ceramica semifină şi fină, nelipsind însă ceramica uzuală. Materialul litic este bogat, fiind recoltate 213 unelte întregi şi fragmente din silex, obsidian, opal, cornalină şi citrin. Printre descoperiri se numără şi doi idoli fragmentari – dintre care unul de dimensiuni mai mari.

  Mormântul de incineraţie din epoca bronzului este compus din 6 vase (urnă, strachină-capac, un vas mare şi trei ceşti) şi o fusaiolă din lut. Urna şi vasul sunt arse secundar, iar în afară de urnă, toate celelalte vase sunt în stare fragmentară. În urnă s-a descoperit o falangă umană arsă, iar în apropiere resturi de oase calcinate aparţinând ofrandei de carne (oase de ovis aries).

 

19. Bârnova, com. Bârnova, jud. Iaşi

Punct: Mănăstirea Bârnova, Casa Stăreţiei

Cod sit: 95097.01

 

Elena Gherman, Adriana Moglan (CNMM Iaşi)

 

  Campania arheologică din perioada august - septembrie 1999, de la Casa Stăreţiei din cadrul Complexului Mănăstiresc Bârnova, desfăşurată în spaţiul înconjurător al casei a avut următoarele obiective: stabilirea structurii arhitectonice a Casei Stăreţiei, precizarea raportului temporal dintre momentul construirii bisericii şi cel al casei, cercetarea relaţiei dintre Casa Stăreţiei şi zidul de incintă. Pentru realizarea acestor obiective au fost trasate 12 secţiuni în interiorul incintei şi la exterior, în zona unde casa face corp comun cu zidul de incintă.

  Aşadar, dacă în campaniile trecute s-a putut stabili configuraţia interioară a casei (valabilă doar pentru aripa estică), în această campanie am putut face câteva consideraţii referitoare la aspectul exterior al casei şi la etapele de construcţie.

  O constatare general valabilă, în urma observaţiilor făcute în toate secţiunile, este aceea că înainte de construirea complexului mănăstiresc a fost necesară defrişarea terenului prin incendiere. În toate secţiunile trasate s-a constatat prezenţa unui strat de arsură având o grosime de aproximativ 0,10 - 0,14 m şi găsindu-se cu mici diferenţe la acelaşi nivel de adâncime peste care intervin straturile de construcţie ale bisericii sau ale casei. De asemenea, s-a constatat că în perimetrul incintei a avut loc o răzuire a nivelului de călcare, ce a intervenit după construcţia mănăstirii, deci aparţine fie sfârşitului secolului al XVII-lea, fie începutului secolului al XVIII-lea (probabil în anul 1728), când are loc refacerea Casei Stăreţiei. Această afirmaţie este susţinută cu următoarele argumente:

  a) în nici o secţiune nu am găsit inventar arheologic datând din secolul al XVII-lea, cu excepţia unui strat, cu grosimea de 0,10 m, în secţiunea S. 7 (obiectele descoperite au fost 14 plăcuţe de cupru argintat, având ştanţate monede – falsuri monetare şi câteva fragmente de cahle cu decor tipic secolului al XVII-lea);

  b) în exteriorul incintei, în special în zona unde casa face corp comun cu zidul de incintă, au fost descoperite multe fragmente de cahle şi obiecte ceramice smălţuite şi nesmălţuite, caracteristice secolului al XVII-lea;

  c) nivelul de călcare recent intervine direct peste stratul de mortar depus ca urmare a construirii bisericii sau, respectiv, a casei.

  Un alt aspect urmărit a fost acela al stabilirii raportului cronologic dintre construcţia casei şi a bisericii. Acest aspect s-a putut elucida prin trasarea unei secţiuni între cele două construcţii, în urma căreia s-a constatat existenţa unui strat de mortar continuu între biserică şi casă, astfel încât se poate considera că, atât casa cât şi biserica încep să fie construite în acelaşi timp, de către primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi. Acest lucru poate fi susţinut, aşa cum s-a arătat mai sus, cu argumente stratigrafice, dar şi documentare. Un alt argument pe care îl putem aduce în susţinerea acestei idei conform căreia, casa sau doar beciurile au fost construite o dată cu biserica, este tot de ordin stratigrafic, astfel observându-se că lângă fundaţiile celor două construcţii nivelul de construcţie (stratul de mortar şi var) intervine imediat deasupra stratului de arsură (S. 18, 23, 25, 26, 27).

  Referitor la etapele şi modul de construcţie al casei am putut face câteva precizări, ajutaţi atât de stratigrafie, cât şi de observaţiile asupra paramentului zidurilor:

  În prima fază a fost construită doar pivniţa cu cele patru travee şi ulterior s-au ridicat zidurile casei, care nu au mai respectat cu precizie planul iniţial al fundaţiilor pivniţei;

  Zidul de incintă a fost construit într-o fază ulterioară casei, astfel încât peretele sudic al acesteia a devenit şi latura sudică a zidului de incintă

  În toate secţiunile trasate în jurul casei, atât în interiorul incintei, cât şi în exterior, s-a constatat că nivelul de construcţie intervine imediat deasupra stratului de arsură - atât în aripa estică a casei cât şi în cea vestică, deci toate zidurile fundaţiei pivniţei, implicit ale casei, au fost realizate în acelaşi timp;

  La exteriorul incintei au fost descoperiţi trei contraforţi de mari dimensiuni (comparativ cu cei ai zidului de incintă) respectiv 2,10/1,8 m amplasaţi numai pe lungimea zidului casei şi care au fost construiţi o dată cu casa;

  În urma analizei tuturor aspectelor prezentate anterior putem concluziona următoarele:

- Casa Stăreţiei şi biserica au fost construite simultan, de către primul ctitor, domnitorul Miron Barnovschi, la ambele edificii neputând fi stabilit cu precizie nivelul până la care au fost înălţate;

- Şi Casa Stăreţiei şi biserica au fost terminate în timpul domnitorului Eustratie Dabija, casa suferind chiar modificări esenţiale în ceea ce priveşte elevaţia;

- Dimensiunile iniţiale ale Casei Stăreţiei, ca lungime, sunt cele de astăzi, existând de la început pivniţa cu cele două aripi şi respectiv patru travee;

- Zidul de incintă, latura sud-estică şi estică, a fost construit la o dată ulterioară construirii casei neputându-ne încă pronunţa asupra laturii de N şi de V din lipsă de informaţii.

  În final, sperăm ca viitoarea campanie să ne rezerve posibilitatea depistării amplasamentului chiliilor şi stabilirii identităţii construcţiei aflate în stare de ruină acum, de pe latura nord-estică a incintei.

 

20. Beclean, com. Beclean, jud. Bistriţa-Năsăud

Punct: Dealul Bileag

Cod sit: 32492.03

 

Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Lucian Vaida (MJ Bistriţa), Floarea Vaida (Liceul Agricol Beclean)

 

  În anul 1998 în urma unei periegheze în judeţul Bistriţa Năsăud a fost identificată o fortificaţie dacică de pământ pe dealul Bileag, aflat în imediata apropiere a Someşului, în dreptul oraşului Beclean. În urma cercetărilor sistematice care au început în vara lui 1998 şi au continuat în 1999 au ieşit la iveală în primul rând elementele de fortificare constând din două palisade complexe (ziduri de pământ şi lemn) paralele, aflate la cca.15 m una de cealaltă – în prima fază de fortificare. În a doua fază, după incendierea acestora, a fost amenajat câte un val de pământ peste ruinele fiecărei palisade complexe, iar în cazul celei interioare este posibilă placarea lui cu piatră locală (pe panta exterioară). O altă explicaţie dată cantităţii mari de piatră aflată în S. II/1998 (corespunzând pantei exterioare a valului interior) ar putea avea în vedere existenţa unui parapet din piatră, sumar fasonată. Cercetările ulterioare vor clarifica această problemă.

  În 1999 au fost trasate două secţiuni: S. I/1999 (8 x 2 m) – în prelungirea lui S. II/1998 înspre interiorul fortificaţiei – şi S. II/1999 (11 x 2 m) prelungind S. II/1998 peste fortificaţia exterioară. Ambele secţiuni au pus în evidenţă cel puţin două nivele dacice şi un nivel preistoric cu material amestecat.

 

21. Beiuş, jud. Bihor

Punct: Cimitirul catolic

Cod sit: 26813.01

 

Doru Marta (MTC Oradea)

 

  În cimitirul catolic al oraşului Beiuş a fost semnalată de către istorici existenţa ruinei unei biserici. În perioada 10 - 28 mai 1999 au fost întreprinse aici cercetări arheologice. Au fost trasate următoarele secţiuni : S. 1 cu dimensiunile de 10 x 2,50 m. pe latura nordică a bisericii, S. 2: 5 x 2,50 m. pe cea sudică precum şi caseta C. 1: 3 x 3 m. la V de ruina absidei pentagonale. Cercetările, extrem de limitate datorită numeroaselor morminte moderne şi contemporane din zonă, precum şi a pădurii care acoperă aproape întreaga suprafaţă a dealului, au permis, totuşi trasarea unui plan - biserică hală cu absida pentagonală, ridicată în stil gotic. Atât în cazul absidei, cât şi la faţadă (se păstrează un fragment din zidul acesteia în partea vestică a platoului) zidul a fost întărit cu contraforţi. Dimensiunile bisericii sunt mari : 29 m. lungime, măsuraţi la exteriorul zidurilor şi 12,50 m. lăţime. Interiorul măsoară 26 m. lungime şi 9,50 m. lăţime. Grosimea zidurilor incintei variază între 1,50 - 2,30 m. Tehnica de zidărie este mixtă, zidurile îmbinând cărămida cu piatra de carieră, atent fasonată la exterior. Fundaţia zidurilor descoperite atinge, pe alocuri adâncimea de - 2,15 m sub actualul nivel de călcare. Orientarea bisericii este pe axa E - V, începând cu altarul.

  Materialul arheologic descoperit este relativ sărac. Ceramica, majoritatea de uz comun cu buză evazată şi teşitură interioară pentru capac, fragmente de crăticioare cu trei picioare smălţuite vernil sau maro, precum şi ceramică smălţuită, lucrată la roată rapidă, cu teşitură interioară pentru capac şi toarte. Încadrarea cronologică a ceramicii este largă - secolul al XVI-lea. Se distinge un singur fragment ceramic mai vechi - probabil din secolul al XV-lea. S-au găsit de asemenea fragmente de cahle - oale, nesmălţuite. Piesele din fier cuprind piroane, balamale şi cuie. Interiorul bisericii, demolat integral de localnici, este presărat cu fragmente de cărămidă, pietre de carieră sparte - unele fasonate - provenite din elevaţia zidurilor. Cercetând aceste rămăşiţe nu au fost sesizate profilaturi. În secţiunea S. 1, la o adâncime de - 1,90 m a fost descoperit un craniu uman. Cercetat, scheletul amintit nu a avut nici un inventar. Orientarea lui a fost E - V.

  Zidită potrivit documentelor în prima treime a secolului al XV-lea ( mai precis după 1417), biserica a fost cel mai important „bastion” catolic din regiunea de SE a Bihorului, bazându-şi autoritatea şi pe garnizoana militară din cetatea Finişului, aflată la numai 6 km. V de oraşul Beiuş. Castelanul de Finiş a pierdut autoritatea asupra Beiuşului după 1441, când localitatea este amintită ca oraş. Zidirea bisericii este legată şi de personalitatea episcopului orădean Andrea Scolari. Ruinată în secolul al XVII-lea, după ocuparea regiunii de către turci, biserica a fost definitiv părăsită în secolul al XVIII-lea, după ridicarea unui nou lăcaş, în piaţa centrală.

 

22. Berislăveşti, com. Berislăveşti, jud. Vâlcea

Punct: Schitul Berislăveşti

Cod sit: 168693.03

 

Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home Trade SRL)

 

  Campania arheologică s-a desfăşurat în august 1999, planul de săpătură fiind stabilit împreună cu proiectantul general al lucrării, SC LUMS SRL Bucureşti, în funcţie de priorităţile proiectului de restaurare a monumentului. Cercetările au fost orientate în principal spre clădirile de pe latura de N a incintei, punctual fiind cercetate clopotniţa şi biserica.

  S-a urmărit stabilirea caracteristicilor tehnice ale clădirilor actuale: talpa fundaţiei, structura zidăriei, etapele de construcţie şi evoluţia nivelului de călcare în exteriorul şi interiorul acestora. S-au executat 9 secţiuni amplasate după cum urmează: S. 1 (2 x 2 m), în colţul de NV al incintei, la întâlnirea dintre turn (încăperea 1) şi zidul vestic al incintei; S. 2 (2 x 1,25 m), perpendiculară pe încăperile 2 şi 3, la intersecţia acestora; completată cu o casetă de 1,8 x 0,7 m, în interiorul încăperii 3; S. 3 (7 x 1,25 m), perpendiculară pe corpul central al casei stăreţiei; S. 4 (nu s-a executat); S. 5 (2,7 x 2 m), în unghiul format de aripa de E a casei, zidul nordic de incintă şi latura de V a actualei intrări de N; S. 6 (2,5 x 2 m), la îmbinarea dintre latura de N a clopotniţei şi zidul vestic de incintă; S. 7 (4 x 1,5 m), perpendiculară pe colţul sud-estic al clopotniţei; completată cu 2 casete: (1,4 x 1,6 m) spre N până în dreptul intrării actuale în clopotniţă; (1,8 x 0,7 m) spre S; S. 8 (2,5 x 1,8 m), în zona de îmbinare a încăperilor 1 şi 2; completată cu două casete, prima (1 x 1 m) în exterior spre E; respectiv a doua (0,9 x 0,9 m) în interiorul încăperii 3; S. 9 (4,7 x 1,35 m), în zona de îmbinare dintre casa stăreţiei şi încăperea 4; completată cu o casetă cu dimensiunile (1 x 1,3 m) în interiorul încăperii 4; S. 10 (1,3 x 1,2 m), perpendiculară pe latura de V a bisericii.

  Deşi cu caracter punctual, cercetările de la Schitul Berislăveşti au confirmat în linii mari evoluţia stabilită prin studiul istoric şi se prezintă astfel:

  1. biserica (construită în 1752 - 1753);

  2. clopotniţa, urmată probabil la scurtă vreme de zidul de incintă - cel puţin laturile de N şi V (probabil deja edificate în 1762);

  3. casa stăreţiei - corpul central;

  4. încăperea 1 (foişorul menţionat pentru prima dată la 1837) şi foarte probabil casa stăreţiei - corpul central cu pivniţă;

  5. încăperile 2 - 4, care fac legătura între încăperea 1 şi corpul central al casei stăreţiei;

  6. aripa de E a casei stăreţiei, sau cel puţin încăperea 8;

  7. construcţii adosate zidului de incintă (latura de V, la N şi la S de clopotniţă) şi construcţii adosate clădirilor de pe latura de N.

  Materialele arheologice care au apărut în cursul săpăturilor constau în fragmente ceramice aparţinând secolelor XVIII - XIX. (Pl. 4)

 

23. Borduşani, com. Borduşani, jud. Ialomiţa

Punct: Popină

Cod sit: 92998.01

 

Silvia Marinescu-Bîlcu (IAB), Dragomir Popovici, Cătălin Bem (MNIR), Florin Vlad (MJ Ialomiţa)

 

  În cursul campaniei de săpături din 1999, colectivul şantierului şi-a propus următoarele obiective:

- cercetarea completă a nivelului de abandon al aşezării eneolitice (cultura Gumelniţa) din suprafaţa B;

- cunoaşterea caracteristicilor ultimelor secvenţe de locuire, ale comunităţii gumelniţene, de pe tell.

  După săparea depunerilor arheologice aparţinând epocii Latčne, s-a început, încă din campaniile precedente, cercetarea unui nivel arheologic situat la partea superioară a tell-ului. Deşi interesant din punctul de vedere al materialelor eneolitice descoperite (cultura Gumelniţa), în cadrul său nu s-au putut distinge şi niveluri de locuire gumelniţene caracteristice. Probabil, expuse o perioadă îndelungată de timp proceselor pedogenetice, depunerile amintite s-au dezagregat, rezultând formarea unui nivel „de abandon” a cărui grosime este cuprinsă între 0,60 – 0,80 m. În campania din 1999, s-a reuşit cercetarea integrală a acestuia.

  Al doilea obiectiv important, realizat de colectivul şantierului, a constat în evidenţierea ultimelor complexe de locuire gumelniţene de la partea superioară a aşezării. Astfel, s-au delimitat resturi ale unor locuinţe neincendiate (L. 32, L. 33), a două complexe (C. 172 - tranşee, C. 173) şi a fost finalizată cercetarea locuinţei nr. 31. Între descoperirile de aici (ceramică, unelte), reţinem existenţa unui material carpologic divers (grâu, măzăriche, ghindă).

  Materiale arheologice, descoperite în urma acestei campanii, se înscriu în repertoriul de artefacte cunoscut pentru cultura Gumelniţa.

 

Fauna de mamifere

Dragoş Moise (MNIR – CNCP)

  Rezultatele studiului materialului osteologic recoltat din nivelurile târzii gumelniţene (suprafeţele beta şi gama) sunt interpretate comparativ cu cele ale materialului provenit din nivelurile gumelniţene mai vechi (corespunzătoare suprafeţei alfa). Nu sunt sesizabile modificări majore atât ale economiei animaliere, cât şi ale taliei animalelor domestice pe toată evoluţia locuirii Gumelniţa din această aşezare.

 

24. Brăila, jud. Brăila

Punct: str. Logofăt Tăutu nr. 3

Cod sit: 42691.03

 

Ionel Cândea (Muzeul Brăilei)

  În cursul anului 1999 Muzeul Brăilei a continuat cercetarea sistematică a malului înalt al Dunării în zona „Faleză”. Ne-am apropiat astfel la circa 350 - 400 m de locul pe care s-a aflat până la 1842 (după alţii 1846) biserica mitropoliei Proilaviei. Cu alte cuvinte, cercetarea s-a desfăşurat pe amplasamentul fostului cartier creştin al oraşului, cel puţin de la jumătatea secolului al XVI-lea înainte.

  Au fost realizate două casete de 4 x 4 m şi respectiv 3,5 x 6 m, care au suferit, în funcţie de situaţiile întâlnite, mici modificări. Rezultatul cel mai însemnat al investigaţiilor arheologice din punctul str. Logofăt Tăutu nr. 3 ni se pare a fi descoperirea unei necropole târzii (sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), conţinând un număr de 47 morminte (întregi şi reinhumări). Prezenţa lui se leagă de elementele amintite mai sus, dar e posibil ca el să fi apărut datorită existenţei în zonă a unui spital amintit în primele planuri ale oraşului de după 1830. Nu este exclus ca acest spital să fi existat şi înainte de 1829. La fel, menţionăm descoperirea a două gropi menajere cu un bogat şi variat inventar, la care se adaugă şi o locuinţă de suprafaţă, parţial surprinsă în caseta 2, cu temelie din piatră, mai veche decât mormintele care o suprapun.

  Inventarul însumează pentru toate complexele descoperite 30 de monede (în majoritate otomane şi într-o stare de conservare precară), 13 cercei, 14 copci, 12 nasturi, o brăţară, 6 mărgele, 4 inele, două bolduri, un cârlig de undiţă, un tripod pentru ars vase ceramice în şarjă, 3 lulele de lut.

(Pl. 5, 6)

25. Bucşani, com. Bucşani, jud. Giurgiu

Punct: La Pod

Cod sit: 66483.03

Cătălin Bem (MNIR)

 

  Deşi cu fonduri insuficiente, campania arheologică a anului 1999 s-a putut desfăşura mulţumitor. Timp de o lună (iulie) fondurile au fost asigurate dintr-o sponsorizare, pentru ca alte patru săptămâni (septembrie) să se beneficieze de sprijinul financiar al Muzeului Judeţean „Teohari Antonescu" din Giurgiu şi de voluntariatul unor studenţi ai Facultăţii de Istorie din Constanţa. Obiectivele urmărite au trebuit să se înscrie astfel în limitele impuse de această situaţie.

S-a urmărit în primul rând demontarea integrală a nivelului 1 (convenţional denumit) – Gumelniţa B1 - din întreaga suprafaţă decopertată în timpul campaniei din 1998. Implicit, s-a încercat desluşirea exactă a împrejurărilor în care a început acumularea stratigrafică a acestui ultim nivel arheologic – o posibilă depunere aluvionară părea să reprezinte limita sa, întrevăzută vag datorită gropilor moderne în sondajul stratigrafic din 1998. În fine, trei sondaje practicate în luncă la distanţe de tell ce variau între 30 şi 50 m erau menite să stabilească o posibilă legătură între depunerile naturale din cadrul stratigrafiei staţiunii cercetate şi grindul pe care s-au dezvoltat acestea, pe de o parte, şi succesiunea sedimentară a luncii, pe de alta.

  În ceea ce priveşte primul obiectiv, deşi numai parţial atins datorită aceleiaşi insuficienţe a fondurilor, s-a reuşit cercetarea tuturor locuinţelor, anexelor, vetrelor sau cuptoarelor exterioare şi a unei mari părţi a depunerilor menajere sau generic „exterioare” aparţinând N 1 din suprafaţa anterior decopertată (cca. 40% din suprafaţa totală a tell-ului – 700 mp). Elementele esenţiale care trebuie amintite în aceste scurte rânduri sunt cele legate în primul rând de tehnica de construcţie a celor două locuinţe a căror cercetare s-a încheiat în campania anului 1999. Ambele, atât L. 4, descoperită şi în proporţie de 80% demontată în 1998, cât şi L. 9, integral cercetată în ultima campanie (ca şi L. 7 din 1998) erau construite pe butuci (scunzi şi neîngropaţi) care, uneori, împreună cu o substrucţie din lemn, lut şi nisip şi întotdeauna cu o reţea complexă de scânduri adesea fasonate alcătuiau un postament solid pe care se ridicau podeaua şi apoi pereţii. În plus faţă de celelalte două case asemănător construite, L. 4 avea în colţurile de SV şi SE platforma din blăni şi lut - susţinută de butuci - construită deasupra unor goluri săpate de genul a ceea ce, mai mult sau mai puţin conform cu realitatea, au fost numite „viduri sanitare”. Aceste trei locuinţe, deşi au fost practic realizate în aceeaşi tehnică, sunt, în fapt, variante ale unui nou tip. De exemplu L. 4, fiind construită pe o suprafaţă cvasi-orizontală are butucii de lungime relativ egală şi platforma paralelă cu solul, întregul ansamblu prezentându-se ca un paralelipiped dreptunghic, laturile perpendiculare pe sol fiind realizate din materialul componentei sedimentare a platformei şi făcând corp comun cu aceasta. Pereţii sunt construiţi aşadar abia după realizarea integrală a platformei, incluzând aici şi podeaua din lut, neavând structură lemnoasă. În cazul L. 9, construită în pantă, butucii nu numai că au lungimea crescătoare, firesc, în josul pantei, dar, mai mult,  în zona de maximă altitudine platforma se sprijină direct pe sol. Pereţii, cu structură de rezistenţă lemnoasă realizată din pari fixaţi într-o talpă orizontală, erau construiţi pe o platformă complexă care, însă, nu includea butucii şi nu beneficia de o ermetizare ca în cazul celei a L. 4. Asemănătoare cu situaţia acesteia este maniera în care exteriorul pereţilor L. 9 este prelungit în jos cel puţin în aproximativ jumătatea dinspre partea mai înaltă (unde a fost surprinsă), „îmbrăcând” vertical platforma.

  O situaţie deosebită a fost surprinsă şi în cadrul anexei L. 9. Protejat de probabilul acoperiş al anexei delimitată parţial şi de câteva gropi de par se găsea, alături de un vas de dimensiuni apreciabile, un mic cuptor. Între cele două faze evidente de utilizare ale acestuia (constituite din resturi de cremaţie) se interpunea o unitate stratigrafică de 9 - 12 cm grosime fără urme de ardere care conţinea ca singur material arheologic un saltaleone din aur. Dezafectarea cuptorului pentru, fără îndoială, scurt timp şi, în legătură directă cu aceasta, depunerea piesei de metal par să fie elemente care nu pot avea o explicaţie utilitară.

  În acelaşi context se cuvine menţionată o altă situaţie. Prima manifestare cu implicaţii stratigrafice a noilor veniţi care au reîntemeiat aşezarea (în condiţiile în care N. 1 este separat de nivelul intermediar al tell-ului de o depunere aluvială) este săparea unei gropi. Nu această acţiune în sine este deosebită ci conţinutul său. Înainte de a fi ridicată vreo construcţie care să lase urme vizibile după 6000 ani, într-o groapă, săpată aproximativ în centrul suprafeţei circulare a movilei şi în imediata apropiere a zonei de altitudine maximă, deşi în exteriorul suprafeţei direct locuite, ocupate de locuinţe şi anexe, a fost depus corpul fără cap al unui bour (Bos Primigenius). Poziţia sa în cadrul microtopografiei tell-ului şi mai cu seamă faptul că separă zona efectiv locuită de restul movilei, în N. 1, paradoxal de săracă, şi, nu în ultimul rând, renunţarea evidentă la cantitatea şi calitatea proteică a unei, cel puţin, jumătăţi de tonă de carne, nu pot indica decât un act de natură simbolică. Datorită lipsei de analogii şi a spaţiului mic oferit de aceste rânduri ne limităm doar la a aminti această situaţie.

  În ceea ce priveşte sondajele începute în luncă, în imediata vecinătate a tell-ului, nu putem decât să considerăm că nivelul luncii, cel puţin în zona noastră de interes, a crescut foarte mult. La adâncimea de - 1,20 m la care ne-am oprit în toate cele trei sondaje, singurele urme antropice sunt urmele unui foc şi câteva fragmente ceramice care nu pot fi mai vechi de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Chiar dacă acestea nu sunt in situ datele problemei nu se schimbă cu nimic. Dacă în numai cu puţin mai mult de 200 ani s-au depus mai bine de 1,20 m de sediment aluvial nu este greu de presupus ce cantitate de material ar fi putut depune Neajlovul în 6000 de ani. De aceea, putem fi aproape siguri că prima aşezare a tell-ului „La Pod” de la Bucşani a fost fondată pe un grind format în preajma şi datorită unei sinuozităţi a râului. În acelaşi context ne limităm la a aminti cele patru momente de inundaţie surprinse arheologic în cadrul stratigrafiei tell-ului – trei sunt intercalate între nivelul de la bază (Gumelniţa A1) şi cel intermediar (Gumelniţa B1) şi totalizează un maxim de 0,70 m, cel de-al patrulea, amintit mai sus, aflat la mai bine de 1,50 m de suprafaţa generală a luncii actuale, despărţind cele două nivele Gumelniţa B1 ale tell-ului (cel intermediar şi N. 1 – cel cercetat în campaniile 1998 - 1999). Pentru a putea clarifica în mai mare măsură evoluţia preistorică a luncii în raza comunei Bucşani am început a practica sondaje punctuale cu ajutorul carotierei şi în zona tell-ului „La Pădure” (situat la numai 3 km de cel cercetat de noi). În campania anului 2000 dorim să intensificăm acţiunea de sondare a luncii în preajma ambelor tell-uri şi, de asemenea, să practicăm un sondaj de informare în tell-ul „La Pădure”.

Studiul faunei

Adrian Bălăşescu (MNIR - CNCP)

  S-a întregit analiza resturilor faunistice care provin din nivelul arheologic N. 1. Numărul pieselor osoase determinate este de 978. Lista faunistică reuneşte atât specii de mamifere domestice: Bos taurus (vită domestică), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis familiaris (câine) cât şi sălbatice: Lepus europaeus (iepure de câmp), Castor fiber (castor), Vulpes vulpes (vulpe), Ursus arctos (urs), Mustela putorius (dihor), Martes sp. (jder), Meles meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Felis sylvestris (pisică sălbatică), Equus caballus (cal sălbatic), Sus scrofa attilla (mistreţ), Cervus elaphus (cerb), Capreolus capreolus (căprior), Bos primigenius (bour).

  În strategia economiei alimentare a comunităţii gumelniţene de la Bucşani creşterea animalelor (64%) pare sa joace un rol important. Dintre acestea erau crescute cu predilecţie bovinele (34%), care sunt urmate de porcine (20%) şi ovicaprine (8%). Vânătoarea pare să fie şi ea o ocupaţie de bază având în vedere procentul ridicat de oase determinate (36%) şi specii identificate (14). Erau preferate animalele de talie mare: cerbul (13%), bourul (6%), calul sălbatic (4%) şi mistreţul (3%).

  Semnalăm descoperirea unui schelet de bour (Bos primigenius) fără cap depus într-o groapă – C. 57, probabil rituală. Talia acestui mamifer nu este una dintre cele mai mari (1,45 m - după Matolcsi), dar animalul este foarte robust (prezintă lărgimi ale extremităţilor oaselor care-l situează printre cei mai robuşti indivizi din Europa). Importanţa acestei descoperiri este foarte mare, având în vedere că astfel de depuneri, mai ales ale unui animal sălbatic de talie mare, până în prezent nu au mai fost identificate în cadrul neo-eneoliticului românesc.

Studiu sedimentologic

Constantin Haită (MNIR – CNCP)

  Studiul sedimentologic continuat în acest tell gumelniţean a fost limitat la cercetarea unor sondaje sedimentologice realizate în lunca Neajlovului, în apropierea aşezării.

  Studiul sedimentologic preliminar a evidenţiat faptul ca depunerile naturale sunt de dată relativ recentă, pentru a atinge nivelul contemporan locuirii fiind necesară realizarea unor sondaje mai adânci de 1 m. Acest fapt indică, pe de altă parte, că nivelul luncii în perioada neolitică a fost situat mult mai jos. ceea ce explica şi prezenţa locuinţei descoperite în sondajul sedimentologic din campania 1998, situată cu puţin (circa 0,5 m) peste nivelul actual al luncii.

 

26. Bucu, com. Bucu, jud. Ialomiţa

Punct: Rezervaţia arheologică

Cod sit: 93030.01

 

Anca Păunescu, responsabil (MNIR), Elena Renţa, (OPCN Ialomiţa)

 

  Cercetările arheologice de pe raza comunei Bucu se desfăşoară în rezervaţia arheologică 23A0006, situată pe terasa râului Ialomiţa în vecinătatea limitei de SV a actualei vetre a satului Bucu, com. Bucu, judeţul Ialomiţa. Cele zece secţiuni şi douăzeci de casete, orientate N - S, perpendiculare pe marginea terasei, lucrate în anul 1999, au însumat o suprafaţă cercetată de cca. 380 mp. Suprafaţa de teren, pe care s-a desfăşurat cercetarea a fost folosită de locuitorii satului contemporan ca platformă de resturi menajere. Evacuările mecanice ale acestora au contribuit la distrugerea parţială a stratului de cultură, fapt care conferă acestor săpături arheologice un caracter de salvare. În toate secţiunile stratigrafia se prezintă asemănător: strat de resturi menajere contemporane cu grosimea maximă spre S de 0,50 - 0,60 m, care suprapune un strat de pământ cenuşiu–negricios amestecat cu deşeuri menajere. Stratul de cultură format dintr-un pământ cenuşiu–castaniu, amestecat cu fragmente ceramice hallstattiene, fragmente de oase şi chirpic este inegal ca grosime, pe secţiunile lucrate variind între 0,10 - 0,40 m. La baza lui s-au conturat complexele  arheologice care perforează stratul de pământ galben-lutos, steril din punct de vedere arheologic. Din aşezarea medievală timpurie au fost cercetate două bordeie (B. 23 şi B. 24), cu forme, dimensiuni şi inventar care le înscriu în seria celor deja publicate sau aflate în curs de publicare. Pentru prima epocă a fierului au fost descoperite şi cercetate patru locuinţe adâncite şi câteva gropi menajere.

  Inventarul descoperit în complexele arheologice hallstattiene este format în cea mai mare parte din material ceramic fragmentar. Din categoria ceramicii lucrată cu mâna dintr-o pastă având în compoziţie cioburi pisate, arsă oxidant, au fost descoperite fragmente de vase tronconice, cu buza rotunjită, tăiată drept sau oblic în interior, decorate cu brâu alveolat, întrerupt de mici apucători care, uneori, se asociază cu un decor compus din mici alveole, amplasat pe buza vasului. Alt tip de vas, din categoria ceramicii grosolane, documentat în aşezarea hallstattiană de la Bucu, prezintă un profil arcuit şi este decorat cu brâu alveolat. Categoria ceramicii semifine, compusă din fragmente de vase lucrate cu mâna dintr-o pastă cu cioburi mărunt pisate în compoziţie, cu o ardere mult mai bună, este reprezentată de vase bitronconice cu corpul dezvoltat, gâtul înalt şi gura evazată. Cele mai multe prezintă la exterior o culoare neagră, cu luciu metalic iar la interior, o culoare cenuşiu-gălbui. Fragmentele de străchini cu marginea arcuită spre interior ,negre lustruite, gălbui sau gălbui–cenuşiu, lustruite, prezintă în marea lor majoritate caneluri oblice pe margine. Cănile sau fragmentele de căni descoperite, cenuşiu-gălbui lustruite, au o toartă supraînălţată, fundul drept sau arcuit uşor interior, gâtul înalt, gura evazată şi sunt decorate pe diametrul maxim cu caneluri oblice întrerupte de trei mici proeminenţe conice. Dintr-o pastă de bună calitate, cu nisip în compoziţie, au fost descoperite fragmente de ceşti cu torţi supraînălţate. În complexele arheologice cercetate au mai fost descoperite fusaiole, oase prelucrate şi pentru prima oară în cei zece ani de când au început cercetările de la Bucu, o lingură şi un fragment de lingură pentru turnat şi o mică unealtă pentru decorat vasele prin imprimare, lucrate din lut.

  Au mai fost descoperite şapte morminte de inhumaţie care se adaugă celor patru descoperite cu un an în urmă, care prin particularităţile şi inventarul lor se înscriu în rândul descoperirilor sarmatice de la Bucu.

 

27. Bucureşti

Punct: Cartier Militari, Câmpul Boja

 

Mircea Negru (MMB)

 

  În campania arheologică din anul 1999 au fost trasate un număr de 24 de secţiuni cu o suprafaţă totală de 260 mp. În partea de V a platoului au fost trasate secţiunile S. 24 - S. 33. Obiectivul acestor secţiuni a fost investigarea suprafeţei din apropierea fostei râpe, unde au fost trasate primele casete în anul 1958. Secţiunile S. 34 - S. 37/1999 au fost practicate în partea de N a platoului şi au avut ca obiectiv surprinderea secţiunilor din anii 1978 - 1985, în vederea efectuării unei ridicări topografice a întregului sit arheologic şi al suprafeţelor cercetate în cele 14 campanii arheologice dintre anii 1958 - 1999.

  1. Stratigrafia:

  În partea de V a platoului stratigrafia este identică celei din campaniile precedente (M. Negru, Cronica, Vaslui, 1999, p. 18 - 19). În partea de N, în zona sondată, a fost efectuată în anii ’80 o decopertare mecanică până la stratul de culoare castanie steril arheologic.

  2. Complexe arheologice:

  2.1. Aşezarea din epoca bronzului: Ca şi în precedentele campanii de săpături arheologice, în partea de V a platoului au fost constatate slabe urme de locuire din epoca bronzului (cultura Tei). Groapa 23/1999 conţinea doar câteva fragmente ceramice şi chirpic.

  2.2. Aşezarea din secolul al III-lea p.Chr.: Bordeiul B 23/1999 era rectangular cu colţurile rotunjite. Lungimea sa era de 4,50 m, iar lăţimea de 4,30 m. Adâncimea maximă era de - 1,60 m. În colţul de S al bordeiului a fost descoperită o masă de chirpic. El a fost suprapus pe latura estică de B 21/1999 (din secolul al VI-lea p.Chr.), a fost uşor atins de secţiunea S1/1958 şi parţial cercetat în campania din anul 1960 (până la adâncimea de - 0,80 / - 1,00 m).

  Materialul arheologic: Ceramica din pastă grosieră modelată cu mâna cuprinde fragmente de chiupuri, vase de dimensiuni mijlocii, ceşti dacice, un vas tronconic, două capace, două greutăţi şi vase de culoare cărămiziu-gălbuie decorate cu brâuri alveolate (Pl. 7 / 1 - 9). Ceramica de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă modelată la roată ce conţine nisip şi pietricele cuprinde fragmente de oale. Ceramica cenuşie cu angobă negricioasă este reprezentată prin două fragmente din bazele plate ale unor vase modelate la roată din pastă zgrunţuroasă. Ceramica de culoare cărămizie din pastă fină modelată la roată cuprinde unele fragmente de amfore, un kantharos, un fund de vas cu umbo şi străchini (Pl. 8 / 3, 5). Din ceramică de culoare cărămiziu-castanie din pastă fină modelată la roată sunt o serie de fragmente de străchini (Pl. 8 / 1, 4, 6). Ceramica de culoare cenuşie din pastă fină modelată la roată cuprinde fragmente de amfore, căni, oale şi străchini. Ceramica de culoare cenuşie cu slip negricios lustruit din pastă fină modelată la roată este prezentă prin fragmente de amfore şi străchini. În interiorul bordeiului au mai fost găsite creuzete (Pl. 8  / 7 - 9), picături din bronz, o balanţă, dăltiţe, o verigă mică din bronz, nituri din bronz, bare din bronz în curs de prelucrare, o sârmă cuprinzând opt vârfuri de săgeţi din bronz în curs de prelucrare, un vârf de săgeată, sârme din bronz, o tablă cu nituri şi deşeuri de tablă din bronz. Aceste piese şi rebuturi din bronz ne determină să credem că bordeiul B 23/1999 era un atelier de prelucrare a bronzului. În urma analizei întregului material arheologic descoperit în această staţiune, credem că bordeiul B 23/1999 poate fi datat la mijlocul şi în al treilea sfert ale secolului al III-lea p.Chr.

  Gropile Gr. 24 şi Gr. 26 conţineau puţine fragmente ceramice din vase modelate cu mâna sau la roată, fragmente de lut ars sau chirpic.

  2.3. Aşezarea din secolele VI - VII: În cadrul aşezării din secolele VI - VII pot fi încadrate bordeiele B. 12 şi B. 21. Ambele aveau cuptoare menajere amenajate prin scobire într-un bloc de lut cruţat în colţul de NV. Majoritatea materialului arheologic a fost descoperit în jurul acestor cuptoare şi chiar în interiorul lor. Acesta constă în vase modelate, în majoritatea cazurilor, cu mâna.

  2.4. Aşezarea din secolele XVIII - XIX: Două bordeie din această aşezare au fost cercetate în anul 1999. Ele au un inventar foarte sărac ce constă din fragmente ceramice, chirpic, lemn ars şi cenuşă.

  3. Consideraţii finale: Campania din anul 1999 a confirmat ipoteza noastră potrivit căreia în partea de V a platoului se practicau olăria şi prelucrarea bronzului (M. Negru, Cronica, Vaslui, 1999, p. 20). Această concentrare ar putea fi comparată din punctul de vedere a funcţionalităţii, cu cartierele meşteşugăreşti de la periferiile oraşelor romane.

 

28. Bucureşti

Punct: Dealul Piscului

Gheorghe Mănucu–Adameşteanu, responsabil; Bogdan Tănăsescu, Cristian Nestorescu (MMB)

  În vara anului 1999, cu ocazia unor lucrări de canalizare pe Intrarea Urcuşului, în vecinătatea Parcului Tineretului, au fost dezvelite câteva morminte de inhumaţie. Cercetarea arheologică, ce a vizat numai traseul pentru pozarea conductelor, a dus la dezvelirea a 19 morminte medievale de inhumaţie.

  În zona ocupată în prezent de Parcul Tineretului a fost localizat satul „Măicăneşti ot Dâmboviţa”, aşezare cercetată arheologic în anii 1983, 1984 şi 1989. Din datele preliminare rezultă că aici au fost dezvelite 50 de morminte, datate între sfârşitul secolului al XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea; inventarul deosebit - veşminte cu fir de metal preţios şi inele din argint – le indică apartenenţa lor unor personaje înstărite din mediul rural (cf. Radu Ciuceanu, CAB IV, 1992, pag. 205 - 210; Laurenţia Georgescu, CAB IV, 1992, pag. 211 - 214). Din păcate, aşezarea aferentă cimitirului nu a fost localizată nici în timpul cercetărilor din 1991 – 1992.

  Pe baza descoperirilor izolate şi a câtorva complexe, la Dealul Piscului s-a putut evidenţia următoarea situaţie stratigrafică: fragmente ceramice izolate din epoca neolitică, epoca bronzului, prima epocă a fierului, secolele II – III şi VI p.Chr. La acestea se adaugă un bordei din secolele X – XI şi câteva locuinţe de suprafaţă, cuptoare menajere, vetre deschise ce aparţin unei aşezări din secolele XVII – XIX (cf. Mioara Turcu, Gheorghe Mănucu - Adameşteanu, Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, pag. 22, pct. 33. Bucureşti I. Parcul Tineretului). Revenind la mormintele de inhumaţie descoperite în 1999 pe Intrarea Urcuşului, considerăm că ele aparţin tot necropolei satului Măicăneşti, cercetată în 1983 – 1984. Plasarea lor într-o zonă periferică explică şi inventarul foarte sărac – numai un inel şi o verigă simplă. Materialul numismatic: trei piese din argint – una depusă în gură şi două legate de deget – se datează în secolul al XVI-lea; cele două piese identificate au fost emise de sultanul Suleyman I (1520 - 1566) în atelierele de la Karatovo şi Sidrekîpsi, între 1555 – 1566 (monedele au fost identificate, cu amabilitate, de dr. Eugen Nicolae, de la Cabinetul Numismatic al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”). Tot de aici provin doi ducaţi: unul de la Mihail I (1418 – 1420; cf. A. Popescu, Un ducat de la Mihail I, voievod al Ţării Româneşti, găsit în Bucureşti, BSNR, 1996-1997, nr.144-145, sub tipar) şi celălalt de la Dan II (1427 – 1430; cf. Oct. Iliescu, BSNR, 1983-1985, nr.131-33, p. 250, fig.1).

  Scheletele sunt depuse în groapă simplă, fără sicriu şi aparţin unor bărbaţi, femei şi copii. Unele dintre ele sunt deranjate de înmormântările succesive practicate în necropolă, dar şi de unele intervenţii edilitare moderne.

 

29. Bucureşti

Punct: Hanul Stavropoleos

 

Gheorghe Mănucu-Adameşteanu (MMB)

 

  Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, iniţiate de către Banca Naţională a României în luna octombrie 1998, au dus la dezvelirea unor substrucţii în mijlocul străzii Stavropoleos, în imediata vecinătate a bisericii cu acelaşi nume. Practicarea unui sondaj arheologic a permis investigarea unor tronsoane de ziduri de cărămidă ce au aparţinut hanului Stavropoleos. Au fost degajate tronsoane fragmentare de ziduri, care, prin dimensiunile diferite ale cărămizilor (30 x 15 x 3,5 cm; 29,5 x 16 x 4 cm) şi detaliile constructive, sugerează existenţa mai multor etape de edificare.

  În stadiul actual al cercetării, poate fi menţionată descoperirea unei pivniţe (camera 1) care aparţine unui ansamblu situat în dreapta intrării în incinta hanului. Amplasamentul intrării este sugerat de o acuarelă a lui Begenau din anul 1846 în care figurează ansamblul Stavropoleos, cu biserica şi intrarea în han. Zidurile conservate aparţin în exclusivitate subsolului hanului  (pivniţelor), degajat doar parţial în etapa actuală a cercetărilor arheologice. Aflându-se la o mică adâncime sub nivelul actual al străzii, în mod firesc, au avut de suferit de pe urma lucrărilor edilitare realizate în a doua jumătate a secolului XX.

  Limitele săpăturii arheologice se desfăşoară între trotuarul din faţa bisericii Stavropoleos, pe axa E - V, de-a lungul străzii cu acelaşi nume, pe o distanţă de cca. 17 m; pe axa N - S parcurge strada Poştei, pe toată lăţimea şi pe o lungime de cca. 15,50 m.

   Toate zidurile apărute în urma cercetărilor arheologice sunt realizate din cărămidă legată cu mortar. Deşi incomplet degajat, ansamblul schiţează deja în plan o suită de - probabil - trei încăperi dreptunghiulare (1 - 3) juxtapuse pe direcţia E - V şi un ambient - de acces ? - orientat N - S, compartimentat la rândul său (4 - 5). Înspre E au apărut elemente arheologice care permit ipoteza existenţei unei încăperi (5) adiacentă acestui spaţiu. Lărgimea acestor „încăperi” nu poate fi încă stabilită, dar par să fi aparţinut unei etape constructive distincte faţă de complexul (1 - 3), probabil ulterioare acestuia. Argumentele care permit această ipoteză se referă atât la dimensiunile diferite ale cărămizilor (25 / 12 / 4 cm) cât şi la tipul de adosare faţă de zidul sudic al încăperii care limitează, deocamdată, spre E complexul în discuţie. Două fragmente de ziduri paralele (grosimi de cca. 0,42 m), construite pe o nivelare ulterioară unui incendiu (poate cel din 1804 ?) atestă o fază distinctă  faţă de cele descrise anterior: ele au făcut parte din ziduri adosate faţă de încăperea (3). Singurul spaţiu degajat în întregime (1), aflat la limita vestică a săpăturii arheologice, se dezvolta după un plan dreptunghiular, ale cărui dimensiuni interioare sunt 5,32 / 3,40 m. Zidul vestic, masiv, are o grosime de 1,67 m, iar cel opus, mai îngust, de 0,95 m. În zidul vestic sunt realizate două nişe largi de cca. 0,58 m, adânci de 0,39 m şi, respectiv, 0,44 m, arcuite în plin centru, cu înălţime maximă de 0,70 m. Tipul de boltire în leagăn a încăperii este atestat prin urmele pornirilor bolţii conservate încă in situ, pe ambele trasee ale zidurilor amplasate după  direcţia E - V. Nivelul finit de călcare (pardoseala), format din cărămidă (26 / 14 / 3,5 cm) legată cu mortar, s-a păstrat pe o mică porţiune adiacentă limitei sudice a zidului de vest al încăperii (1). El se află la cca. – 3,80 m adâncime faţă de nivelul bordurii străzii actuale. S-a putut constata că sub nivelul acestei încăperi nu se mai află alte depuneri arheologice, construcţia fiind edificată pe un teren aluvionar. Naşterea bolţii se află la 0,90 m înălţime faţă de nivelul finit de călcare. În zidul care limitează înspre nord încăperea (1) se află un lăcaş adânc de - 12 / 15 / 30 cm, amplasat la o înălţime de cca. 1,10 m faţă de nivelul pardoselii. În zidul care limitează încăperea la E, este practicat un gol de acces arcuit în plin centru. Se păstrează lăcaşurile laterale ale unui ancadrament de lemn, lat de 18 cm - toc de uşă - de la care s-a găsit şi cheia. Naşterea arcului se află la cca. 1,30 m înălţime faţă de pardoseală, iar deschiderea arcului, la extrados, este de cca. 1,80 m. În zidul estic - faţada corespunzătoare încăperii (2) - se păstrează lăcaşurile (lungime = 0,30 m, lăţime = 0,20 m, înălţime = 0,15 m) unor bârne încastrate, urme unice ale treptelor unei scări de lemn care conducea la nivelul parterului. Încăperea (2) a fost dezvelită foarte puţin. Se pot presupune însă, în funcţie de elementele de plan vizibile, dimensiuni interioare de 5,32 x 3,00 m. Ipoteza boltirii în leagăn poate fi deja enunţată, datorită dezvelirii unui  fragment dintr-un arc (de boltă?) vizibil în fragmentul de zidărie aparţinând  fie unui zid care o limita înspre E, fie unui arc dublou. Între încăperea (2) şi încăperea (3), deocamdată, nu se pot recunoaşte în teren elemente suficiente pentru clarificarea aspectului planimetric. Ceea ce se poate presupune cu oarecare siguranţă este prezenţa unui gol de acces realizat în zidul longitudinal (direcţia E - V), faţă de care se adosează zidurile ambientului (4 - 5). Urmele unui arc (de boltă?) au fost parţial surprinse în fragmentul de zid, dezvelit pe o lungime de cca. 2,60 m (până la bordura trotuarului din faţa bisericii), care fie că delimita încăperea (3) de ambientul (5), fie constituie mărturia unui arc dublou. Caracteristicile ambientului (4 - 5), atât cât se pot deocamdată înregistra, nu permit concluzii ferme în ceea ce priveşte succesiunea corectă a fazelor constructive. În zidul vestic, relativ paralel cu trotuarul vestic al străzii Poştei, se pot observa: un  mic fragment din pornirea unui arc de boltă (lărgime maximă cca. 0,85 m) la baza căruia se  află un lăcaş pentru un tirant. Un alt asemenea lăcaş, situat la acelaşi nivel, se află la cca. 5 m distanţă, înspre S. Grosimea acestui zid nu poate fi încă stabilită, deoarece el pătrunde parţial sub trotuarul dinspre Muzeul Naţional de Istorie a României. Urmele unui zid perpendicular pe cel descris anterior se află la cca. 4,80 m distanţă faţă de traseul zidului sudic al ambientului (1 - 3).

  Dimensiunile cărămizilor utilizate în construcţia zidurilor, sunt comune pentru cele care delimitează încăperile (1 - 3) (26 - 29 / 14 - 15,5 / 4-5 cm, dar trebuie subliniată folosirea unor cărămizi cu dimensiuni diferite – variaţii de 1 – 2 cm, la ridicarea aceluiaşi zid), iar pentru fragmentele de zid adosate, aparţinând ambientului (5), dimensiunile sunt distincte (25 / 12 / 4 cm). Pivniţa 1 a fost folosită de un negustor a cărui marfă – faianţă şi porţelanuri  – a fost găsită în mare cantitate. Vasele poartă motive decorative reprezentând peisaje urbane de tip occidental (castele aflate pe înălţimi, edificii cu colonade şi cupole) sau peisaje orientale (temple şi jonci). Formele (castroane, farfurii, boluri) şi culorile (negru, maro deschis, maro închis, mov, albastru, verde China) sunt variate şi provin din ateliere englezeşti (Birmingham). Se remarcă un grup de 11 piese, cu motive decorative identice - temple şi jonci – realizate în culori diferite: maro închis (6), maro deschis (2), negru (1), mov (1), albastru (1). Ele aparţin unor forme variate, cu dimensiuni diferite (farfurii, farfurioare, castroane). Majoritatea (5) poartă marca  BIRMINGHAM – CHA – MASCHWITZ - JUN, dar există şi exemplare produse la STONE – LINDNER sau LINDNER & CO. Dintre celelalte piese atrage atenţia prezenţa masivă a pieselor cu marca VENETIAN – SCENERY – STONE – CHINA – cu variantele a + b sau WKB. Explicaţia bogatului inventar găsit distrus pe loc, dar în mare parte reconstituibil (peste 30 de vase), poate fi aflată într-un strat gros de cărbune şi cenuşă, care dovedeşte că hanul a fost incendiat, iar marfa nu a mai putut fi evacuată.

  Pentru încadrarea cronologică a acestui moment singurul suport pe care-l avem la dispoziţie, pe lângă ceramica specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, este o monedă de la Francisc II (1792 - 1838). Piesa – un kreuzer din anul 1812 – ne permite să apreciem că este vorba de marele incendiu din martie 1847, care a fost declanşat în vecinătatea hanului. (Moneda a fost identificată de colegele Katiuşa Pârvan şi Ana Maria Velter, de la Cabinetul Numismatic al Muzeului Naţional de Istorie a României).

  Sperăm ca extinderea cercetărilor arheologice pe o arie amplificată să permită identificarea altor elemente constructive, care, asociate unui inventar arheologic la fel de bogat, să permită obţinerea unor precizări referitoare la complexul Stavropoleos şi locul său în viaţa Bucureştilor din secolele XVIII – XIX.

 

30. Bumbeşti Jiu, jud. Gorj

Punctele: Gară; Vârtop

Cod sit: 79317.01, 79317.02

 

Vasile Marinoiu, responsabil; Gheorghe Calotoiu, Olimpia Bratu, Dumitru Hortopan (MJ Gorj)

 

  Săpăturile arheologice desfăşurate între anii 1997-1999 la Bumbeşti Jiu au avut în vedere cercetarea a două puncte: Bumbeşti Jiu – „Gară” şi Bumbeşti Jiu - „Vârtop” (comuna Bumbeşti Jiu, judeţul Gorj).

  În cadrul acestor campanii s-au efectuat săpături în aşezarea civilă de la Bumbeşti Jiu – „Gară” şi în castrul cu val de pământ, precum şi în aşezarea civilă romană de la Bumbeşti Jiu –„Vârtop” (la cca. 800 m N de castrul cu zid de piatră).

  Bumbeşti Jiu – „Gară”. Secţiunea S. I/1997 continuă o alta mai veche, din 1979. Executată pe direcţia N - S, la cca. 200 m NE de castru, ea are dimensiunile de 35 x 2 m. Din punct de vedere stratigrafic, nivelul roman se află între – 0,10 / – 0,50 m faţă de nivelul actual al solului, sub care apare pământul steril. S-a dezvelit doar fundaţia unui zid din piatră de râu, fără mortar de var, gros de 0,40 m şi lung de aproximativ 2 m, provenind de la o locuinţă. Deoarece întreaga zonă a fost deranjată de lucrările agricole, materialele arheologice sunt fragmentare. Au fost descoperite fragmente de la vase romane, fragmente de cărămizi, ţigle, olane, sticlă şi obiecte de metal (cuie şi piroane din fier).

  Secţiunea S. II/1997 a fost trasată la 100 m NE de S. I/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m şi extinsă cu o casetă, C I/1997 de 4 x 4 m. Stratigrafia este similară celei din S. I/1997, până la – 0,10 m stratul vegetal, între  - 0,10 / - 0,50 m nivelul de cultură din epoca romană, urmat de pământul steril din punct de vedere arheologic. În această suprafaţă au apărut mai multe pietre de râu, fără a avea o formă definită, fragmente de cărămizi, ţigle şi olane care probabil provin de la o clădire. Materialul arheologic este reprezentat de fragmente de la vase de uz comun – castroane, căni, oale.

  Secţiunea S. III/1997 s-a trasat transversal pe drumul de acces în castru, la 25 m de poarta sudică. Drumul, care lega castrul şi termele aflate la 50 m SV de castru, apare la  - 0, 20 m faţă de actualul nivel al solului. Are o lăţime de 3,80 m, stratul de pietriş fiind gros de 0,30 m, partea mediană este convexă pentru a permite scurgerea apelor spre rigole. Aici s-au găsit fragmente de cărămizi, ţigle şi olane, precum şi fragmente ceramice de la vase de uz comun de culoare cenuşie.

  Secţiunea S. I/1998, cu dimensiunile de 15 x 2 m, s-a trasat la 10 m V de drumul naţional 66 Târgu Jiu – Petroşani. Situaţia stratigrafică atestă prezenţa unui singur nivel de cultură din epoca romană. Zona a fost puternic deranjată în timp de lucrările agricole, ceea ce a împiedicat precizarea dimensiunilor fundaţiei clădirii apărute în timpul cercetării. În partea de S a secţiunii s-a descoperit o groapă menajeră, cu multă cenuşă şi puţine fragmente ceramice. Din secţiune s-au adunat numeroase fragmente ceramice de la vase de uz comun din a doua jumătate a secolului II şi începutul secolului III p.Chr.

  Bumbeşti Jiu – „Vârtop”. În acest punct s-au deschis două secţiuni în anul 1997, una în castrul cu val de pământ şi alta în aşezarea civilă, şi s-a continuat cercetarea cu alte două secţiuni, una în 1998 şi alta în 1999.

  Secţiunea S. 1/1997 are dimensiunile de 6 x 2 m şi s-a trasat la 35 m N de valul sudic şi la 60 m E de zidul horreum-ului. Aici s-au descoperit fragmente de cărămizi, ţigle şi un vârf de pillum puternic corodat.

Secţiunea S. 2/1997, cu dimensiunile de 7 x 2 m s-a trasat în aşezarea civilă la 60 m S de valul castrului cu val de pământ şi la 15 m V de drumul naţional 66 Târgu Jiu - Petroşani, în dreptul km 83,600. Zona a fost afectată de lucrările de amenajare a drumului şi de instalarea cablului optic de către ROMTELECOM. Până la - 0,30 m se află o umplutură cu pietriş, modernă, urmată de stratul de cultură din epoca romană. De la - 0,50 m a apărut fundaţia unei locuinţe executată din piatră de râu, fără mortar, surprinsă pe două laturi, de V şi de N. Latura de V a fost cercetată pe lungimea de 4,70 m, iar cea de N pe 1,80 m. În interior s-a descoperit o „casetă” executată din cărămizi subţiri şi două monede din bronz de la împăraţii Hadrian şi Marcus Aurelius pentru Commodus. Pentru lămurirea situaţiei acestei construcţii, s-a extins cercetarea în anul următor cu caseta C. 1/1998, dezvoltată din S. 2/1997, cu dimensiunile 7 x 7 m. Aici s-a găsit o încăpere de la un edificiu roman cu o interesantă instalaţie de încălzire – hypocaustum – diferită de ceea ce se cunoaşte până acum. Încăperea are latura de N de 5,50 m, latura sudică de 6 m, iar cea de V de 5,70 m. Zidurile aveau grosimea de 0,65 - 0,55 m, construite din mai multe rânduri de pietre de râu, fără mortar. Paralel cu latura de S, în interiorul încăperii, s-a găsit un zid din piatră de dimensiuni mai mici, gros de 0,50 m, probabil fundaţia de la un pridvor. Laturile de E şi V continuă spre N, ceea ce demonstrează că edificiul avea mai multe încăperi, fapt ce urmează a fi cercetat în viitor. Uşa se află pe latura de est la 2,80 m de colţul de NE, pragul, lat de 1 m, era marcat de prezenţa cărămizilor în locul pietrelor fundaţiei. În interiorul  încăperii s-au găsit mai multe cărămizi pătrate (29 x 29 x 5 cm, 21 x 21 x 6 cm, 18 x 18 x 5 cm), „casete” de formă paralelipipedică, din lut ars cu pereţi subţiri, de 1,5 cm, pe care le putem considera a fi „pile”. De asemenea, s-au găsit resturile unui cuptor cu diametrul interior de 0,50 m şi diametrul exterior de 0,70 m. Din interiorul încăperii s-au scos numeroase fragmente de ţigle, olane şi cărămizi cu puternice urme de arsură. Podeaua era făcută din piatră măruntă de râu aşezată pe un strat subţire de nisip direct pe solul antic.

  Materialul arheologic cuprinde puţine fragmente ceramice de la vase de uz comun, de forme diferite şi piese metalice, monede, fibule, chei. Majoritatea acestora au fost descoperite în spaţiul delimitat de zidul laturii de S şi cel paralel cu acesta din interiorul încăperii. S-au găsit 14 monede de bronz şi argint emise de împăraţii Domitian, Traian şi Hadrian. Pe lângă monede, s-au găsit două geme gravate (intalii) din carneol provenind din Orient. Prima gemă, de formă ovală (0,15 x 0,10 cm) are gravat un Faun, cealaltă de aceeaşi formă, dar de dimensiuni mai mici (0,11 x 0,8 cm) are gravată figura zeiţei Minerva. Este posibil ca gemele să fi provenit de la sigilii deoarece au partea gravată plană, iar cea inferioară bombată. Sunt primele piese de acest fel descoperite la Bumbeşti Jiu şi în zona de N a Olteniei. Din acelaşi loc provin şi câteva fibule din bronz, unele dintre ele au email. Fibulele emailate sunt zoomorfe, variantele dragon şi în formă de pasăre. Piesa în formă de dragon are email de culoare albastră, roşie, galbenă şi verde, dimensiunile ei fiind de 5,5 x 1,5 cm, cu acul de prindere pe dedesubt şi fără portagrafă. Fibula are analogii în Britania, Germania, Pannonia şi Olanda şi se datează de la mijlocul secolului I până la mijlocul secolului al II-lea p.Chr. Cealaltă fibulă, cea în formă de pasăre, păstrează doar urme slabe de email de culoare roşie şi albastră. Îi lipseşte portagrafa şi o parte din acul de prindere, precum şi ciocul păsării. În general, acest tip de fibulă este datat în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr. Tot aici s-au descoperit şi două fibule cu genunchi cu capul semirotund, cu dimensiuni aproape egale (4 x 2,2 cm şi 4 x 2,1 cm). Acest tip de fibule se datează de la începutul secolului I până în al treilea sfert al secolului al II-lea p.Chr. Cele mai bune analogii sunt cu fibulele produse în atelierul de la Napoca, deşi fibulele cu genunchi sunt răspândite în Dacia, Pannonia şi Norricum. De asemenea, s-au descoperit trei chei din bronz (6,8 x 2 cm; 5,1 x 1,9 cm şi 4,2 x 1,9 cm) şi una din fier. La acestea se adaugă două piese din bronz, cărora nu le putem preciza utilitatea (piese de port sau harnaşament), un ac din bronz, mai multe piroane din fier şi un cuţit. Monedele şi fibulele descoperite permit datarea aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr.

  Secţiunea S.1/1999, orientată V - E, cu dimensiunile de 14 x 2 m s-a deschis la 4 m N de încăperea locuinţei descoperite în săpăturile din 1997 - 1998. Stratigrafia este aceeaşi ca pentru restul secţiunilor deschise în această staţiune. Stratul vegetal coboară până la – 0,20 m, excepţie făcând zona cuprinsă între carourile 9 - 14, unde, până la   - 0,40 / - 0,50 m se află un strat de umplutură modernă; urmează până la - 0,90 / -1 m nivelul de cultură roman sub care apare pământul steril din punct de vedere  arheologic. În secţiune s-au dezvelit fragmente de ziduri, un cuptor şi paviment din piatră măruntă. La - 0,52 m, în caroul 2 au apărut resturile unui zid (colţul?), deranjat de un şanţ executat de ROMTELECOM. Între carourile 4 - 6 se întinde pe trei laturi un zid construit din piatră de râu aşezată în mai multe rânduri, fără a fi legat cu mortar. Interiorul acestui zid este umplut cu multă cărămidă pisată, cenuşă şi coccio pesto ceea ce ne face să presupunem că ar fi vorba despre opus signinum. Zidul a apărut la - 0,50 m şi coboară până la  - 0,78 m. Lângă acest zid, în profil, între carourile 6 - 9 se întinde un nivel de dărâmătură (cu fragmente de cărămidă, ţigle şi urme de var) gros de cca. 0,10 m. Spre capătul de E al secţiunii, în carourile 11 - 12 au apărut urme puternice de arsură. La - 0,50 m, în caroul 1 a apărut un paviment din piatră măruntă, ceea ce a dus la deschiderea unei casete pe latura de sud a secţiunii, între carourile 1 - 4. Caseta C. 1/1999 are dimensiunile de 3,40 x 2,10 m. În interiorul ei s-au descoperit resturile unui zid de piatră la - 0,65 m în partea de E a casetei. Zidul, deranjat de lucrările ROMTELECOM, nu pare a avea vreo legătură cu cel de pe latura de V din încăperea descoperită în 1998 (care părea a continua spre N). Pavimentul din piatră măruntă de râu a apărut la - 0,45 m pe latura vestică a C. 1/1999. În carourile 2 - 3 ale S. 1/1999 s-au descoperit resturile unui cuptor care continuă şi pe latura de N a C. 1/1999. Cuptorul, construit din cărămizi (una din ele pătrată 29 x 29 x 8 cm) lipite cu mortar de var, cu piatră la bază, are diametrul de aproximativ 1 m. Nu s-a păstrat decât partea de S a cuptorului, mai precis patru rânduri de cărămizi. În interiorul său, care se adânceşte până la - 0,50 m faţă de nivelul de călcare antic şi - 1,10 m faţă de nivelul actual al solului, s-au găsit mult cărbune, cenuşă şi chirpic ars. De jur împrejurul cuptorului existau pietre de râu, aflate pe fundul construcţiei, cele din apropierea cărămizilor cuptorului prezintă urme de arsură.

  Materialul ceramic descoperit în S. 1/1999 este reprezentat de numeroase fragmente ceramice provenind de la vase de uz comun (oale, două căni mici fără toartă), ţiglă, fragmente de cărămizi, cărămizi întregi, unele pătrate (20 x 20 x 5 cm). Din zona cuptorului avem un fund de vas de sticlă (pahar?). În secţiune au apărut şi multe fragmente metalice de la piroane din fier, un fragment de vas din bronz, iar în caroul 3, la - 0,55 m, s-a găsit o cataramă de bronz. În caroul 1, la - 0,40 m, s-a găsit o monedă de bronz de la împăratul Hadrian. Obiectele găsite în această secţiune aparţin aceleiaşi perioade în care se încadrează şi cele descoperite în anii anteriori, ceea ce sprijină ideea datării aşezării civile de la Bumbeşti Jiu – „Vârtop” în prima jumătate a secolului II p.Chr.

 

31. Capidava, com. Topalu, jud. Constanţa [Capidava]

Cod sit: 63063.01

 

Radu Florescu - coordonator; Zaharia Covacef, Cătălin Ionuţ Dobrinescu (MINAC), Ioan I.C. Opriş (FIB), Nicolae Georgescu (MA Mangalia), Costin Miron (ULB Sibiu)

 

Sectorul de Est al cetăţii

Zaharia Covacef, Cătălin Ionuţ Dobrinescu şi studenţi de la Univ. Constanţa

  În campania din anul 1999 din sectorul de E al cetăţii Capidava am continuat cercetarea în câteva din încăperile descoperite până acum, respectiv C. 8, C. 7, C. 10 şi C. 9. În acelaşi timp au fost deschise trei noi carouri, perpendicular pe zidul de SV al incintei, şi în continuarea încăperii C. 1, şi anume: O. 76 - 77, P. 76 - 77 şi Q. 76 - 77, cu menţiunea că au dimensiunile de 4 x 6 m.

  În privinţa construcţiilor, campania din vara trecută a adus noi lămuriri privind succesiunea realizării zidurilor - din temelii sau reparaţii - mai ales că au fost descoperite noi ziduri aparţinând construcţiilor deja evidenţiate. Încăperea C. 8, situată pe latura de NE, a fost construită la sfârşitul secolului al V-lea - începutul secolului al VI-lea, prin ridicarea unui zid în capătul de NE al încăperii C. 7; noua construcţie, cu dimensiunile de 6,40 x 5 m, era adosată zidului de incintă, iar cele două compartimente care o compun ridică probleme diferite legate în primul rând de etapele constructive. În această încăpere ne-am adâncit foarte puţin. S-a scos mult material ceramic, fragmentar, sticlă, o monedă din bronz (ilizibilă) şi un pieptene din os, bilateral, de asemenea fragmentar. Cercetarea din încăperea C. 7, formată de asemenea din două compartimente, a însemnat adâncirea în stratul de incendiu. Grosimea acestuia, faptul ca apar pe toată suprafaţa încăperii - dar nu la aceeaşi adâncime - bârne căzute şi arse, ridică întrebarea dacă aici este vorba de un singur incendiu devastator, sau mai multe, succesive, fapt care nu a îngăduit înlăturarea tuturor urmelor, recurgându-se la nivelări rapide. Şi, probabil, tot în urma acestor incendieri s-a restrâns spaţiul încăperii. Aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi în celelalte încăperi: C. 5 (cercetată mai demult), C. 6, C. 9 şi C. 10.

  Materialele recuperate din săpătură păstrează urmele acestor incendii. Sticla - fragmente de pahare, cupe sau geamuri - este deformată; piesele ceramice (amfore, oale, căni, ulcioare, opaiţe etc.) - şi ele fragmentare - devin adeseori greu de reconstituit datorită arderii secundare; acelaşi lucru se întâmplă şi cu piesele din metal - bronz sau fier - multe dintre ele cu greu mai putând fi identificate (atât datorită stării fragmentare în care au fost găsite, cât şi, mai ales, datorită deformărilor provocate de incendii). Să amintim dintre materialele descoperite în încăperea C. 7: o candelă din ceramică (înălţimea - 7,5 cm, diametrul gurii - 8,4 cm); un lacăt din fier si bronz, de formă circulară (diametru - 4,8 cm, grosime - 1,7 cm); un manşon din fier de la o unealtă; un fragment din fier de la o platoşă (?);o fusaiolă; o aplică din bronz şi o monedă din bronz atribuită lui Arcadius/ Honorius/ Theodosius, de tipul SALUS REIPUBLICAE, anii 393 - 395.

  Încăperii C. 10 - a cărei construcţie am plasat-o în a doua jumătate a secolului al IV-lea - începutul secolului al V-lea - îi fuseseră dezvelite doar două ziduri (cel de SV şi cel de SE, unde era practicată şi intrarea). În jumătatea de NV a încăperii era un strat gros de dărâmătură, nivelată, deasupra căreia a fost găsită o locuinţă medieval-timpurie; înlăturarea acestora a condus la dezvelirea zidului de NV al încăperii C. 10. Şi aici stratul de incendiu este destul de consistent, pe suprafaţa încăperii găsindu-se mai multe bârne arse.

  Materialele arheologice scoase din săpătură sunt afectate de arderea secundară. Dintre acestea cităm: o amforă, cu caneluri şi coaste, lucrată din pastă bej (pe gât şi pe umăr se conservă părţi din litere realizate cu vopsea roşie), cu baza concavă cu „umbo”; o oală lucrată din pastă cenuşie, cu corpul globular, care are la interior urme de fier; un ulcior cu corp ovoidal, din pastă cenuşie; un accesoriu de car (?) din fier; un butuc de roată din fier la care partea lemnoasă a axului a ars; fragmente dintr-o balanţă de bronz şi mai multe monede. Cea mai veche monedă (din şase au fost identificate trei) aparţine lui Tiberiu, Caligula sau Claudiu I (oricum nu poate fi legată de nivelul pe care a fost găsită); următoarea este de la Valentinian I (anii 366 - 367), cea de a treia, o jumătate de follis, este de la Justinian I, bătută la Constantinopol, anii 547 - 548. Să mai menţionăm că tot aici a fost găsit un stâlp miliar, fragmentar, utilizat la repararea zidului de SV al încăperii, pe la mijlocul secolului al V-lea.

  Săpătura din carourile P. 74 si P. 75 a urmărit să surprindă zidul de SV al încăperii C. 9; deja apăruse în caroul P. 74 continuarea zidului de NV pe o lungime de 2 m. După înlăturarea unui strat foarte gros de dărâmături din caroul P. 75, am ajuns pe un nivel de incendiu care conţinea şi bârne arse, surprinzând, destul de degradat, continuarea zidului de SV al C. 9.

  În carourile deschise în această campanie săpătura ne-a oferit următoarea situaţie:

- în caroul Q. 76 - 77 au fost descoperite patru locuinţe medieval-timpurii, notate B. 1/99 – B. 4/99. Două dintre acestea, respectiv B. 1/99 şi B. 2/99 continuă, probabil, şi în caroul R. 76 - 77 (neabordat încă); locuinţa B. 3/99 continuă şi în caroul P. 76 unde i-a fost dezvelit un colţ; latura dinspre NV a celei de a patra locuinţe (B. 2/99), care ar fi trebuit să fie descoperită în caroul P 77, fie a fost distrusă, fie va apărea la un alt nivel;

- în caroul O. 76-77, situat în continuarea încăperii C. 1, am găsit multă dărâmătură, constând din cărămizi, chirpici, ţigle şi olane, dispuse în straturi şi vizibil nivelate în perioada medieval-timpurie, printr-un strat de pietriş care formează un fel de pavaj ce continuă şi în caroul P. 76-77.

  Au fost recuperate de aici atât materiale de construcţie (ţigle, olane, chirpici, dar şi bucăţi mari de tencuială), cât şi materiale ceramice. Între acestea din urmă cităm: o amforă ovoidală cu pereţii foarte groşi; o amforă cu striuri (parţial restaurată), care are pe umăr o inscripţie făcută cu vopsea roşie (din care se mai conservă două bare verticale) şi un X grafitat; o toartă antropomorfă de la un opaiţ (identic cu un model descoperit la Edificiul roman cu mozaic din Constanţa).

  Campania din 1999 a reconfirmat supoziţia distrugerilor care s-au succedat în secolele V - VI.

 

 

32. Călineşti Oaş, com. Călineşti Oaş, jud. Satu Mare

Punct: Dealul Hurca

Cod sit: 137238.01

 

Liviu Marta, Speranţa Pop, Ciprian Astaloş (MJ Satu Mare)

 

  Săpăturile arheologice cu caracter de salvare au fost iniţiate pentru a salva situl arheologic descoperit pe dealul Hurca, loc în care urmează să se construiască un hotel. Situl este compus dintr-o locuire paleolitică (cunoscută din cercetările Mariei Bitiri) şi o aşezare fortificată cu val şi cu palisadă, datând de la începutul primei epoci a fierului.

  Lucrările, finanţate de firma beneficiară, au început în data de 14.06.1999 prin deschiderea suprafeţei Sp. 1, şi a secţiunii S. 1 (40/3), prin care a fost cercetată zona de acces din aşezare. Secţiunile S. 2, S. 3, S. 4, au fost săpate pentru a verifica ductul sistemului defensiv de pe latura de E a fortificaţiei.

  Secţiunea S. 5, a fost săpată în colţul de SE al platoului aşezării pentru a obţine informaţii în legătură cu locuirea din ea, fiind cercetată locuinţa de suprafaţă L. 1. Tot pe latura de E a fost deschisă secţiunea S. 6 (40 x 1 m), cu scopul de a obţine stratigrafia aşezării începând din vârful platoului până la baza pantei. În zona vestică a laturii de N valul păstrat într-o stare mai bună a fost secţionat prin două secţiuni (S. 7 şi S. 9), din care s-au obţinut date importante referitoare la construcţia sistemului defensiv. O realizare importantă a constituit-o efectuarea ridicării topografice a aşezării de pe dealul Hurca, precum şi cercetarea în luna noiembrie a locuinţei L. 1 din S. 5. Ambele acţiuni au fost realizate din fondurile Muzeului Judeţean Satu Mare.

  În concluzie, cercetările de la Călineşti-Oaş au adus date importante despre prima aşezare fortificată din epoca hallstattiană timpurie descoperită în judeţul Satu Mare.

 

33. Cămin, com. Căpleni, jud. Satu Mare

Punct: Malul Crasnei, între km 6 – 6,1 pe digul de pe malul stâng

Cod sit: 136562.02

 

János Németi (MJ Satu Mare)

 

  În primăvara anului 1999 între localităţile Căpleni şi Cămin au fost executate lucrări de îndiguire pe malul Crasnei (după inundaţiile din toamna anului 1998), fapt care a necesitat intervenţii pentru salvarea unor complexe arheologice afectate de aceste lucrări. Lucrările au fost conduse de dr. János Németi, cercetător principal II.

  În luna iulie au fost dezvelite mai multe complexe arheologice între km 6 - 6,1 ai malului stâng al Crasnei: o locuinţă sau un atelier uşor deranjat din epoca Latčne, cu material arheologic format din mai multe fibule fragmentare de fier, o cantitate însemnată de zgură de metal (fier), obiecte din fier şi din bronz, fragmente de brăţară de sticlă, o cantitate însemnată de fragmente de ceramică lucrată la roată. Printre acestea se remarcă un vas în formă de cizmă, de tipul celui descoperit la Curtuiuşeni. Locuinţa/atelier se datează în prima jumătate a secolului al II-lea a.Chr., fiind probabil de atribuit celţilor.

  Printre alte complexe a mai fost surprinsă şi o groapă de mari dimensiuni. Inventarul acesteia conţinea mai multe fragmente ceramice şi un schelet de cal în poziţie culcată lateral, permiţând datarea complexului în secolele V – IV a.Chr, epoca scitică. Au mai fost descoperite complexe arheologice şi materiale din epoca bronzului timpuriu, din epoca bronzului târziu (grupul Pişcolţ – Cehăluţ - Hajdúbagos) şi cultura Gava.

 

34. Căşeiu, com. Căşeiu, jud. Cluj

Punct: Samum

Cod sit: 5675.02

 

Dan Isac, Adriana Isac (IAIA Cluj)

 

  În anul 1998 şi mai ales 1999 scopul principal al săpăturilor a fost cercetarea zonei din partea de N a vicus-ului militar. În acest scop au fost trasate două secţiuni , S. 17 (20 x 1,50 m) şi S. 18 (45 x 2 m), amplasate la N de castru şi orientate N - S. S. 17 din 1998 s-a dorit a verifica fotografiile aeriene care sesizează, la NE de castru o pată dreptunghiulară de culoare deschisă, cu latura de circa 90 m. Surpriza a constat în faptul că secţiunea a intersectat, între metrii 0 - 12, două fossae impresionante ce au putut fi urmărite cu mare dificultate până la adâncimea de 3,20 m când a ieşit pânza freatică. Primul şanţ are escarpele perfect oblice, marcate cu un lut foarte umed de culoare albăstruie-negricioasă, rezultat al unei înnămoliri încă din antichitate. Şanţul, urmărit incomplet din motivele amintite, conţine un bogat material arheologic roman şi ramuri de copaci carbonizate. A funcţionat puţin timp deoarece spre fund se disting câteva niveluri de umplere naturală şi de arsură. În capătul sudic al secţiunii a fost identificată escarpa nordică a unei a doua fossa, contemporane cu prima, ce porneşte din acelaşi nivel timpuriu şi având o umplutură identică. Din escarpa nordică au apărut de asemenea numeroase fragmente ceramice romane, inclusiv terra sigillata şi sticlărie. Din păcate, caracterul aluvionar al terenului şi pânza freatică au făcut imposibilă continuarea cercetării, având în vedere că profilul estic al secţiunii s-a prăbuşit, împiedicând prelevarea desenelor profilelor. Concluzia trasă cu acea ocazie a fost că s-a surprins cu claritate, în primul nivel de locuire din zona aşezării militare, ductul a două şanţuri care păreau a aparţine mai curând unui castru decât vicus-ului militar. Am optat de la început pentru prima posibilitate având în vedere orientarea şanţurilor, în totală divergenţă cu planul deja cunoscut al aşezării. Dealtfel, sesizarea unei inundaţii încă în antichitate, urmată de umplerea şanţului, nivelarea terenului şi începutul unei noi locuiri surprinse în partea de N a secţiunii (pereţii din lemn ai unei clădiri romane) era principala concluzie trasă. Era evident că un alt castru timpuriu la Căşeiu era o posibilitate.

  La Congresul Limesului de la Zalău din 1997 arătam, teoretic doar, că dacă în castrul binecunoscut prima trupă a fost Cohors II Britannorum (milliaria), cea de a doua care este semnalată aici, Cohors I Britannica (milliaria) pare să fi staţionat undeva într-un castru neidentificat din Dacia Porolissensis, iar posibilitatea ca acesta să fie chiar la Căşeiu, alături de cel cunoscut apărând acum perfect justificată.

  Pentru a confirma această ipoteză, în anul 1999 am decis trasarea unei noi secţiuni paralele cu S. 17, tot pe direcţia S - N, la circa 12 m V de aceasta . A rezultat S. 18, lungă de 45 m şi lată de 2 m. Aceasta din fericire a putut fi finalizată fără a se prăbuşi profilele ca la precedenta, confirmând aceeaşi concluzie: în antichitate, în zona de N din afara castrului cunoscut a existat o inundaţie considerabilă ce a acoperit, practic până aproape de buza şanţului castrului de piatră, toată stratigrafia. Surpriza a constat în faptul că urmele foselor nu au mai fost intersectate pe lăţime ci pe lungime. În fapt, în jumătatea estică a secţiunii, la aceeaşi adâncime de peste 3 m a apărut traseul arcuit al unei fossa care se pierde în profilul de E. Este vorba desigur despre faptul că săpătura noastră a surprins latura de V al celui de al doilea şanţ precum şi locul unde acesta se curbează în zona colţului unei fortificaţiei romane. Este acum sigur că acesta este un castru timpuriu, probabil cel în care a staţionat cohors I Britannica (milliaria) în acelaşi timp cu cohors II Britannorum (milliaria), înainte de plecarea acesteia la Romita la începutul domniei lui Hadrian. În ciuda condiţiilor dificile de lucru, a pânzei freatice care a ieşit din nou la peste - 3 m adâncime, rezultatul săpăturii a confirmat mari inundaţii în epoca romană în zona de la N de castrul binecunoscut. S-a demonstrat că după înnămolirea şanţurilor acestui nou castru, în zonă a curs un braţ al Someşului, dovadă stratul gros de balast de terasă având în componenţă şi material arheologic roman rulat. În apropierea şanţului castrului de piatră a fost identificată, deasupra straturilor aluvionare, o stradelă lată de circa 7 m, alcătuită din bolovani de râu, piatră de carieră spartă şi câteva ţigle. Este un drum din faza mai târzie a vicus-ului ce se îndreaptă spre porta praetoria.

  În concluzie, rezultatul principal al celor două campanii a fost identificarea unei fortificaţii timpurii la Căşeiu, alta decât cea cunoscută. Aceasta poate fi pusă pe seama cohors I Britannica (milliaria) care va înlocui la un moment dat cohors II Britannorum (milliaria) în castrul aflat într-un loc mai ferit, pe conul de dejecţie care l-a protejat de toate marile inundaţii care au afectat toată zona din antichitate şi până astăzi. Rămâne de stabilit, deşi condiţiile de cercetare sunt extrem de dificile, relaţia dintre această nouă fortificaţie şi o parte a aşezării timpurii şi desigur dimensiunile sale, având în vedere faptul că fotografiile aeriene nu sunt foarte relevante din cauza grosimii stratului de aluviuni.

 

35. Câmpia Turzii, jud. Cluj

Cod sit: 55366.01

 

Gheorghe Lazarovici, Mihai Meşter (MNIT)

 

Cu ocazia lărgirii DN 15, între Câmpia Turzii şi Târgu Mureş, s-au efectuat în primăvara şi vara anului 1999, periegheze, acţiuni de supraveghere, precum şi săpături de salvare pe diverse tronsoane ale şoselei, atât în Judeţul Cluj, cât şi în Judeţul Mureş, pe o lungime de cca. 30 km.

Unul din punctele arheologice mai importante, cercetate cu această ocazie, a fost identificat la ieşirea din Câmpia Turzii, pe partea dreaptă a DN  15 , vis-a-vis de Hanul Broscuţa.

  Au fost deschise cu această ocazie mai multe secţiuni în zona în care sondajele anterioare au semnalat un bordei medieval timpuriu şi un complex roman târziu.

  Bordeiul 1, dezvelit în întregime, se afla la NE. Bordeiul avea podeaua înclinată spre ESE, ceea ce înseamnă că în acea zonă se afla gârliciul. Tot în acea parte, marginea bordeiului a suferit reparaţii, situaţie întâlnită adesea în zona intrărilor.Dimensiunile bordeiului erau de 2,8 x 2,5 x 0,75 m

  Bordeiul 2, situat în capătul de SE al secţiunilor, era asociat cu mai multe gropi: una alungită ce părea a fi un mormânt de adult (nu s-a găsit schelet, ci doar oase de animale). Dimensiunile erau apropiate cca. 2,7 x 2,4 x 0,60 m.

  Semibordeiul medieval, de formă ovală, avea dimensiunile de 2 x 1,8 x 0,30 m şi se afla în perimetrul bordeiului 1.

  Materialul arheologic.

  În diferite carouri, fără a avea date statistice prea amănunţite asupra asocierii formelor şi pastei (datele statistice nefiind încheiate), constatăm prezenţa unei ceramici amestecată cu foarte mult nisip şi uneori cioburi pisate, lucrată la roată rapidă, în tehnica romană provincială târzie. În caroul I al secţiunii 2, au fost descoperite fragmente de buze cu caneluri orizontale, lăsate de spatula cu care a fost modelat vasul. Profilele vaselor sunt evoluate, dar există amestec de material roman târziu şi medieval în stratul de cultură, gros de cca. 0,35 m. Un fragment din pastă cenuşie lustruită, este decorat cu ştampila. Fragmentele au decor din dungi paralele. La pasta de uz comun formele vaselor sunt comune perioadei romane târzii dar şi epocii medievale timpurii. În carourile 3 şi 4 ale aceleaşi secţiuni, au fost descoperite fragmente de vase borcan lucrate la roată, din pastă nisipoasă, aspră, similară celor romane provinciale, cu ardere puternică. Mai reţinem prezenţa unui fragment de chiup, de tipul celor dacice, cu decor din val întrerupt, realizat pe umărul vasului. Din caroul 3 provine un fragment de ţiglă romană.

  Dintre obiectele cele mai importante, este de amintit un vârf de lance din fier. Piese este de dimensiuni mari, având cca. 30 cm, ceea ce arată că era o piesă folosită la vânătoare de animale mari (urs, cerb).

  Ceramica medievală este lucrată cu mâna şi la roată, cu forme simple (borcane, oale), de culoare brună şi negru-brun. Decorul este din benzi de incizii fine, dispuse în val.

  Locuirea medievală timpurie, aparţine unei populaţii locale, cu o condiţie socială modestă iar specificul ceramicii este caracteristic pentru civilizaţia româno-slavă. Cele mai apropiate analogii sunt în descoperirile de la Moldoveneşti, dar mai ales în cele da la Dăbâca, în aşezarea din secolul VIII (în incinta a IV- a) şi la Cheile Turenilor.

 

36. Cefa, com. Cefa, jud. Bihor

Punct: La Pădure

Cod sit: 28255.01

 

Ioan Crişan (MTC Oradea), Sever Dumitraşcu (Univ. Oradea)

 

  În campania din vara anului 1999 săpăturile de pe şantierul Cefa - „La Pădure” aflat pe amplasamentul aşezării medievale Rădvani au continuat în sectorul D prin prelungirea celor două secţiuni magistrale, S. I şi S. II, cu încă 20 m. Secţiunile au ajuns astfel la 237 m lungime şi traversează întregul sector pe direcţia S - N. Ca şi în anii precedenţi a fost cercetat în primul rând nivelul medieval timpuriu de locuire (secolele XI - XIII) şi, în măsura posibilităţilor, obiective aparţinând altor epoci.

  În pereţii celor două secţiuni, care evidenţiază succesiunea stratigrafică din anii precedenţi, s-au conturat o serie de complexe arheologice. A apărut doar un singur complex medieval timpuriu. Nivelul medieval din secolele XV - XVI s-a dovedit mai bogat fiind identificate trei complexe:

  Cuptorul Cp 5 (secolul al XII- lea). Vestigiile acestuia au fost surprinse în secţiunea S. II G. Era un cuptor de tipul săpat în pământ, având formă semilunară. Vatra cuptorului se afla la 1,15 m de la suprafaţa solului (0,60 m de la baza stratului), având lungimea de 1,25 şi lăţimea de 0,50 m. Din pereţii cuptorului s-au păstrat martori cu înălţimea de 0,30 m. În faţa gurii cuptorului se afla groapa de deservire a acestuia de formă ovală alungită (1,00 x 0,80 m). Pe vatră şi în groapa de deservire era depus un strat gros de cenuşă şi cărbune, care conţinea câteva fragmente ceramice şi sfărâmături de oase. Ceramica prezintă caracteristicile secolelor XI - XIII. Aşa cum se prezintă, cuptorul avea o destinaţie gospodărească, fiind un cuptor de copt pâine. Era probabil o anexă a unei locuinţe aflate în apropiere.

  Locuinţa L. 24. S-a profilat în secţiunea S. I I. Nivelul de călcare se afla la - 0,75 m adâncime de la suprafaţa solului   ( - 0,30 m de la baza stratului). Era o încăpere de formă patrulateră cu laturile de 3,25 x 3 m. Pe latura de E a fost sesizată deschiderea pentru intrare. În cuprinsul ei nu au apărut vestigiile vreunei instalaţii de foc ceea ce ne face să presupunem că avem de-a face doar cu un spaţiu aferent al unei locuinţe. În cuprinsul său a fost descoperită ceramică medievală din secolul al XVI-lea, piese de fier (cuţite) şi gâtul unui flacon de sticlă. Pământul cenuşos din umplutura acestei locuinţe arată că aceasta a fost distrusă de un incendiu.

  Groapa G. 32. La distanţă de circa 0,75 m N de locuinţa L. 24 se adâncea o groapă având gura de formă neregulată. Fundul albiat, cu denivelări, ajungea până la - 1,30 m de la suprafaţa solului (- 1,00 m de la baza stratului). În cavitatea gropii, în pământul cenuşos, a fost găsită o mare cantitate de ceramică în stare fragmentară, oase de animale, o patină din os. Conţinutul gropii arată că, cel puţin în final, ea a servit ca loc de depozitare a resturilor menajere. Pe baza materialului ceramic complexul se datează în secolul al XVI-lea.

  Groapa G. 33. La capătul de N al secţiunii S. II a apărut o groapă de dimensiuni mai mari. Gura de formă ovală avea diametrele de 4,30 x 2,50 m. Fundul, cu denivelări, se afla la - 1,90 m de la suprafaţa solului (- 1,50 m de la baza stratului). Pământul de umplutură al gropii era cenuşos (cenuşă depusă în straturi) şi afânat. Inventarul gropii consta în primul rând din fragmente ceramice databile în secolul al XVI-lea. Atrage şi aici atenţia un fragment de buză de vas de sticlă şi printre fragmentele de piese de fier, un lacăt. În groapă s-au găsit, în mare cantitate, resturi de oase de animale. Şi această groapă, săpată probabil în vederea extragerii argilei în scopuri gospodăreşti, a servit la sfârşit pentru depozitarea resturilor menajere.

  În campania viitoare ne propunem continuarea săpăturilor în sectorul D al aşezării în vederea depistării altor locuinţe medievale timpurii şi, în paralel, în sectorul A unde, prin sondaje, a fost depistat cimitirul aşezării medievale timpurii şi unde probabil se afla şi biserica.

 

37. Cerişor, com. Lelese, jud. Hunedoara

Punct: Peştera Cauce

Cod sit: 90084.01

 

Adrian Sabin Luca (ULB Sibiu), Cristian Roman (M Hunedoara), Silviu Purice

 

  În anul 1999 s-a terminat cercetarea sistematică a acestei peşteri datorită condiţiilor cu totul speciale de cercetare. Datorită faptului că peştera a devenit activă, infiltraţiile de apă au făcut ca, în decurs de doar o iarnă, mare parte a taluzurilor să fie spălate, urmare a faptului a fost restrângerea considerabilă a suprafeţei de cercetare. Tavanul peşterii era prăbuşit din vechime, suprafaţa ce putea fi cercetată fiind extrem de restrânsă, astfel că s-au continuat săpăturile începute în campaniile anilor 1997 - 1998, printr-o secţiune de 4 x 2 m şi s-au repreparat profilele pentru redesenare şi refotografiere.

  Materialele arheologice recoltate nu au mai fost atât de spectaculoase precum cele din anii anteriori. Această observaţie suprapusă peste cea după care suprafaţa de cercetare s-a restrâns considerabil, ne-a făcut să renunţăm la cercetări ulterioare.

 

38. Chilieni (Sfântu Gheorghe), jud. Covasna

Punct: Biserica unitariană

Cod sit: 63410.01

 

Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)

 

  Cercetările arheologice efectuate la Biserica unitariană din Chilieni, jud. Covasna, s-au desfăşurat în perioada 4 - 22 octombrie 1999, ca parte componentă a programului de restaurare a monumentului. Principalele obiective urmărite au fost: evoluţia nivelului de călcare, identificarea traseului vechii incinte a bisericii şi descărcarea terenului de sarcină istorică în vederea sistematizării verticale. Investigaţiile au fost reprezentate de 12 secţiuni, executate în exteriorul monumentului conform planului general de săpătură.

  Biserica Unitariană din Chilieni încorporează, în faza actuală, trei etape de construcţie diferite: romanică, gotică şi modernă.

  Faza romanică este reprezentată de navă şi de ruina unei sacristii aflate pe latura de N. Nava fost cercetată atât pe latura de N cât şi pe cea de S. Fundaţia este clădită din bolovani legaţi cu un mortar relativ friabil din var şi pietriş mărunt. Şapele sunt subţiri iar asizele destul de regulate. Talpa fundaţiei se află pe solul viu, un lut gălbui nisipos. Elevaţia este atent construită, din piatră legată cu şape subţiri de mortar din var şi nisip cu bobul mare. Nu au fost vizibile fisuri sau crăpături, dar o reparaţie este evidentă pe latura de S, unde muchia de V a portalului a fost realizată din cărămizi. Sacristia romanică a fost adosată navei, începând de la umărul altarului. Planul său este rectangular, cu ziduri late de cca. 0,60 - 0,70 m, atent lucrate la interior dar mai puţin îngrijite pe exterior. O firidă cu scop funcţional a fost observată pe faţa interioară a zidului de V. La un moment dat această sacristie se pare că a  fost sprijinită, pe colţuri, de o zidărie superficială.

  Faza gotică este reprezentată de corul şi de altarul actual, care au fost adosate în prelungirea navei romanice. Altarul a fost cercetat pe latura de SE, iar corul pe cea de N, în spaţiul sacristiilor, unde talpa de fundaţie taie latura de E a sacristiei romanice şi suprapune morminte anterioare. În interiorul sacristiei romanice fundaţia corului gotic este parţial înecată în mortar, parţial clădită şi tencuită, ceea ce indică refolosirea acestui spaţiu şi după ridicarea zidăriei gotice. Sacristia gotică are o formă rectangulară de cca. 3 x 3 m cu ziduri late de 0,60 m. Latura sa de N se ţese cu ultimul contrafort de NV faţă de care, la 0,25 m, se află o uşă de acces în sacristie, în blocajul căreia a putut fi remarcată profilatura unei cristelniţe din piatră. Tot pentru faza gotică, pe mijlocul laturii de N a navei, unde un zid sec se adosează acesteia şi zidului vestic al sacristiei romanice, delimitând un spaţiu de 2 x 2 mp, poate fi ipotetic presupusă o clopotniţă. Contraforturile surprinse în săpătură se adosează zidăriilor romanice şi se ţes cu cele gotice. O parte dintre ele au avut din proiect această destinaţie, altele au refolosit zidării anterioare: contrafortul central de S se adosează navei, cel din colţul de SE se ţese cu zidăria altarului, al treilea contrafort de N păstrează o parte din zidul vestic al sacristiei romanice, iar următorul reprezintă un fragment din zidăria gotică suprapusă peste cea romanică.

  Faza modernă este reprezentată de clădirea turnului, de porticul de S, de poarta şi zidul de incintă.

  Cimitirul vechi numără 33 de morminte orientate V - E sau N - S. Aproape fără excepţie decedaţii au fost înhumaţi în sicrie, cu mâinile încrucişate pe bazin. Nu au fost descoperite monede sau alte piese de inventar. O menţiune specială merită M. 32, cu defunctul înmormântat în giulgiu şi suprapus parţial de un contrafort al corului gotic.

  Stratigrafia generală este reprezentată de un strat vegetal, urmat de un nivel de depuneri moderne şi contemporane, apoi de umplutura mormintelor şi de solul viu - un lut gălbui nisipos străpuns pe alocuri de morminte care ajung în adâncime până la – 3,00 m.

(Pl. 9 )

 

39. Cociuba Mare, com. Cociuba Mare, jud. Bihor

Punct: Pusta Râmului

Cod sit: 28772.01

 

Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea)

 

  Cu ocazia perieghezei din data de 25.07.1999 efectuată la Cociuba Mare a fost identificată aşezarea de la „Pusta Râmului”. În urma efectuării unui sondaj stratigrafic notat S. 1/1999 cu dimensiunile de 10 x 2 m şi a casetei C. 1: 4 x 4 m a fost descoperită o locuinţă şi câteva complexe descrise mai jos.

  Stratigrafia: stratul inferior apare la o adâncime de - 0,20 / - 0,25 m şi reprezintă nivelul inferior al stratului dacic, puternic răscolit de plug. Grosimea lui este cuprinsă între 0,05 – 0,10 m. în unele locuri. În textură apare mult pigment de cenuşă, cărbune, fragmente ceramice de foarte mici dimensiuni şi chirpic. Consistenţa este măzăroasă iar culoarea neagră. Următorul nivel - cel arabil este de fapt partea superioară a stratului de cultură constituit dintr-un pământ galben, lutos, amestecat cu pământ negru, pigment de cărbune şi limonit.

  Complexele: L. 1 s-a conturat la început ca o pată neregulată între m 0,30 - 1,40. Partea sudică a acesteia a fost distrusă de arăturile adânci, în schimb în partea sud-vestică a fost surprins un vas spart pe loc. Între m 0,80 - 1,20 a fost descoperită instalaţia de foc a locuinţei, reprezentată de o vatră mărginită de pietre. Crusta este foarte subţire - cca. 0,01 m. De pe crustă şi dintre pietrele care alcătuiau gardina vetrei au fost recuperate fragmentele a două creuzete. În jurul vetrei se afla un strat de cenuşă gros de aproximativ 0,06 m. Acesta este constituit dintr-un pământ de culoare cenuşie (nuanţe ciment), pigmentat cu foarte mult cărbune, intră în profil şi a furnizat şi alte fragmente de creuzete. G. 1: s-a conturat în colţul nordic al locuinţei, face corp comun cu peretele acesteia, este lipsită de inventar, are un diametru de 0,38 m şi se adânceşte în pământ până la - 0,40 m faţă de nivelul actual de călcare. Din punct de vedere funcţional aceasta pare să fi fost o groapă de stâlp care consolida pereţii locuinţei.

  Inventarul: alături de fragmentele de creuzete menţionate mai sus au mai fost recuperate din nivelul de cenuşă fragmentele unei râşniţe confecţionate dintr-o gresie roşie, locală, fragmentele unei fructiere de mari dimensiuni şi un vas în formă bitronconică cu pereţii bombaţi, fundul îngust, gâtul strâmt şi buza teşită. Pe diametrul maxim apar patru butoni simpli. Pasta din care a fost confecţionat recipientul este foarte friabilă şi inferioară din punct de vedere calitativ. În textură apar ca degresant materii organice: pleavă. Culoarea este roşcat - gălbuie pe toată suprafaţa vasului.

  Funcţionalitatea complexelor: L. 1 este o locuinţă de suprafaţă, foarte probabil un atelier având în vedere descoperirea celor două creuzete şi a altor fragmente aparţinând aceluiaşi tip de recipient.

  Concluzii: Având în vedere caracterul preliminar al cercetării noastre ca urmare a sondajului de la „Pusta Râmului” se pot avansa câteva ipoteze mai ales în privinţa cronologiei locuinţei. Durata de folosire a acesteia a fost scurtă, având în vedere grosimea crustei vetrei. Limitele cronologice generale în lipsa altor elemente de datare decât ceramica pot fi fixate pe parcursul secolului al III-lea a.Chr.

 

40. Constanţa, jud. Constanţa [Tomis]

Cod sit: 60428.22

 

Constantin Chera, Virgil Lungu (MINAC)

 

Săpăturile de salvare din necropolele de la Constanţa

  În cursul anului 1999 au fost efectuate săpături de salvare pe cuprinsul necropolelor antice în mai multe puncte, fiind condiţionate de existenţa unor contracte de eliberare a terenului de sarcină arheologică.

  Pe amplasamentul unei construcţii de pe str. Jupiter au fost cercetate 14 morminte de inhumaţie şi unul de incineraţie, din care au fost recuperate 3 opaiţe, vase ceramice (6 căniţe, un castron, un ulcior, un bol), doi clopoţei din bronz, 3 monede, o brăţară şi 4 cercei din bronz, două pandantive şi o pereche de cercei din argint, o pereche de cercei din aur, un vas de sticlă şi 4 serii de mărgele.

  Dintr-un mormânt de incineraţie de pe str. Mihai Viteazu a fost recuperată o cană ceramică pastilată de epocă elenistică, iar un mormânt de inhumaţie de pe str. Decebal nu avea obiecte de inventar.

  Majoritatea complexelor funerare sunt încadrabile în tipul cu cameră de acces (dromos) şi firidă, aceasta fiind uneori blocată cu ţigle întregi sau fragmentare.

  După tipologia obiectelor, mormintele pot fi datate în perioada secolelor II - IV p.Chr.

 

41. Costeşti, com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara

Punct: Cetăţuie

Cod sit: 90379.02

 

Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó (MCDR Deva).

 

  A continuat cercetarea terasei cu mormântul tumular printr-o casetă de 4 x 4,50 m care a ajuns până la marginea terasei. Stratigrafia este parţial diferită de cea din anii anteriori. De sus în jos: 1. humus actual; 2. pământ scurs de pe pantă; 3. pământ cu piatră măruntă; 4. steril. Faţă de situaţiile anterioare lipsesc pietrele mari din mantaua tumulului. S-a constatat că ea s-a terminat în martorul de 0,30 m grosime dintre casetă şi suprafaţa anterioară. La S de tumul s-a descoperit o groapă rituală, tronconică (diametrul mare la fund) care conţinea oase de animale, o mandibulă de câine, fragmente ceramice provenite de la vase sparte în altă parte (două vase borcan, două fructiere, un vas mijlociu), o ţintă de fier, o aplică de bronz şi o placă mică, dreptunghiulară, din argint. Groapa se datează în a doua jumătate a secolului I p.Chr.

 

42. Covasna, jud. Covasna

Punct: Cetatea Zânelor

Cod sit: 96441.01

 

Valeriu Sârbu (Muzeul Brăilei), Viorica Crişan (MNIT), Dan Buzea (MCR)

 

Campania din 1999 s-a axat pe cercetarea sistemelor de fortificaţii, începută în anul anterior.

  Terasa I. Zidul, cu o lăţime de 1,80 - 2,00 m şi păstrat pe o înălţime maximă de 1,40 - 1,50 m, este format din două paramente şi emplecton,  ca liant folosindu-se pământ galben din zonă; nu s-a observat vreo structură de lemn. Locuirea dacică anterioară ridicării zidului a fost complet bulversată cu prilejul nivelării pentru construirea fortificaţiei. A existat şi o locuire din Hallstatt-ul mijlociu (secolele IX – VII a.Chr.), aproape complet distrusă în epoca dacică, vestigiile acesteia fiind răspândite în stratul cultural al epocii Latčne.

  Terasa a II-a. Valul, cu o lăţime de 5 - 6 m, era format din straturi succesive de pietre legate cu pământ galben, el fiind întărit cu o reţea de bârne longitudinale, transversale, probabil şi verticale. Valul a fost distrus în urma unui puternic incendiu, situaţie dovedită de bârnele arse, uneori păstrate pe o lungime de peste 1,00 m şi o grosime de 0,15 - 0,20 m, şi de zonele de pământ ars până la roşu. Descoperirea unor fragmente de vase dacice în structura valului denotă că şi aici fortificaţia s-a ridicat într-o anume fază de locuire. Prezenţa pe terasă a unor structuri de piatră, a unor fragmente şi pigmenţi de lipitură arsă şi a relativ numeroase fragmente de vase sugerează prezenţa unor construcţii şi a unei locuiri efective.

  Terasa a III-a. Valul dacic, cu o lăţime de 5,00 - 5,50 m, era format dintr-un amestec de pietre şi pământ galben, observându-se şi urmele parilor de la palisadă. Pentru epoca dacică s-au observat două nivele, ambele fiind delimitate de nivelări şi straturi de pământ galben. Urmele de arsură şi cărbune de pe creasta valului sugerează o distrugere prin incendiu. Prezenţa a numeroase materiale arheologice dacice, plus zone de lipitură arsă, indică o locuire intensă în această epocă.

  Valul hallstattian. Sub fortificaţia getică s-a păstrat, foarte probabil, baza valului din Hallstatt-ul mijlociu. Sub prima amenajare dacică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase din prima epocă a fierului, iar mărimea pietrelor indică un alt tip de fortificaţie. Rămâne ca cercetările din alte sectoare să confirme, sau să infirme, observaţiile din această zonă.

  Materiale arheologice:

  Bronzul mijlociu – doar câteva fragmente de vase pe Terasa a III-a.

  Hallstatt-ul mijlociu (secolul IX – VII a.Chr.) – fragmente de vase, mai numeroase pe Terasa a III-a şi doar câteva pe Terasa I-a, ce aparţin aspectului Mediaş.

  Epoca dacică (sec. I a.Chr. - I p.Chr.): numeroase fragmente de vase tipice, modelate cu mâna sau la roată, câteva de amfore de import, piese din metal (piroane, cuie, toartă, fibulă), apoi jetoane, fusaiole, plus un denar republican din argint.

  Evul mediu timpuriu – câteva fragmente de vase de tip Dridu pe Terasa a III-a.

Cronologia. Cercetările de până acum indică puţine materiale din epoca bronzului mijlociu (cultura Wietenberg), o locuire mai intensă din Hallstatt-ul mijlociu, când s-au efectuat lucrări de terasare şi de ridicare a unor fortificaţii (cel mai probabil pe Terasa a III-a). Vestigiile din epoca dacică aparţin secolelor I a.Chr. – I p.Chr., fără a se exclude şi sfârşitul secolului II a.Chr., existând şi o fază de locuire anterioară construirii sistemului de fortificaţie.

  Cercetările din sectoarele de până acum sugerează că doar pe Terasa I-a a existat un zid (două paramente cu apareiajele din pietre cu laturi plate, plus emplecton), celelalte linii de fortificaţii de apărare şi de susţinere a teraselor fiind formate din valuri (straturi succesive de pietre şi pământ, structuri din lemn şi urme ale stâlpilor de palisadă, lipsa paramentelor şi a pietrelor cu laturi plate etc.). Puţinele fragmente de borcane de tip Dridu sugerează o locuire sporadică în evul mediu timpuriu pe Terasa a III-a.

Concluzii. Cercetările de până acum demonstrează existenţa aici a unui important monument al civilizaţiei tracice din estul Transilvaniei, în care se impun urgente săpături arheologice şi de conservare-restaurare, întrucât lipsa vegetaţiei va duce la alunecarea teraselor şi la dispariţia vestigiilor.

(Pl.10 )

 

43. Crăciuneşti, com. Băiţa, jud. Hunedoara

Punct: Peştera Groapa Lupului

Cod sit: 88136.02

 

Alexandru Păunescu (IAB), Adrian Boroş (FIB)

 

  La circa 20 km N de Deva se află sectorul carstic Băiţa-Crăciuneşti, dezvoltat pe calcare recifale tithonic-neocomiene. Endocarstul din Măgura Băiţei şi Dealul Măgurii (Măgura Peşterii sau Feridiului), situate de o parte şi de alta a Văii Căianului, este reprezentat prin peşteri fosile, care, în Pleistocenul superior  erau deja uscate. Dintre acestea menţionăm Peştera Balogu, Peştera Zidul de Sus, Peştera Groapa sau Gaura Lupului, Peştera Şura de Jos, Peştera Şura de Mijloc. Unele dintre ele au fost cercetate sumar încă de la sfârşitul secolului trecut de E. A. Bieltz şi G. Téglás. Câteva mici sondaje au fost executate în trei dintre ele în anul 1924 de către abatele H. Breuil şi M. Roska. În anul 1999 s-a realizat un restrâns sondaj în Peştera Groapa Lupului. Sedimentele din această peşteră ating o grosime de 1,90 m. Dacă materialul litic descoperit cu această ocazie este aproape inexistent şi nesemnificativ, în schimb cel faunistic este mult mai bogat (cele mai multe oase aparţin lui Ursus spelaeus).

  Numeroasele peşteri din zona la care ne referim au putut constitui, credem, adăposturi temporare pentru diferitele comunităţi de vânători, atât în paleoliticul mijlociu, cât şi în cel superior. Reprezentând, ca şi alte peşteri din Carpaţi, locuiri de scurtă durată, probabil sezoniere, resturile lor culturale, cum ar fi industriile litice, sunt destul de sărace. În schimb, mai mult sau mai puţin bogate sunt resturile osoase, dintre acestea, cele de urs de peşteră fiind prezente în mai toate peşterile cercetate.

 

44. Cristeşti, com. Cristeşti, jud. Mureş

Cod sit: 114364.02

 

Dumitru Protase, Nicoleta Man (MJ Mureş).

 

Aşezarea rurală romană de la Cristeşti 

  Săpăturile arheologice efectuate în aşezarea romană de la Cristeşti în perioada 13-19 septembrie 1999, au continuat cercetările campaniilor anterioare. Săpăturile au fost organizate de Muzeul Judeţean Mureş şi au fost coordonate de prof. univ. dr. D. Protase şi arheolog Nicoleta Man de la Muzeul Judeţean Mureş. După mai multe discuţii cu oficialităţile şi cu sătenii mai vârstnici din comună am putut constata că cele două diguri artificiale ale Mureşului, construite după 1970 pentru a proteja zona combinatului AZOMUREŞ de eventualele inundaţii, nu au deranjat zona imediat învecinată. Cu acest prilej am stabilit în teren vechiul curs al Mureşului, distanţa dintre cele două albii fiind de 200 m. Din vechea albie a Mureşului se păstrează o baltă care comunică cu actuala albie. Anul trecut am concentrat cercetările în zona acestei bălţi şi am descoperit temelia unei locuinţe.

  De aceea, cercetările din anul acesta au avut drept scop descoperirea altor locuinţe în zonă. În această campanie de scurtă durată am trasat două secţiuni:

  Secţiunea I (2 x 20 m) a fost trasată la 20 m de digul Mureşului (la NV) şi 35 m de baltă (la E) şi paralelă cu digul. În această secţiune am descoperit un singur strat de cultură romană la adâncimea de 0,50 m şi cu grosimea de 0,30 m pe toată suprafaţa secţiunii care cuprinde o cantitate mare de material ceramic de toate categoriile: fragmente de vase roşii şi cenuşii (exclusiv ştampilate şi sigilate), fragmente de teracote, de cărămizi şi ţigle. La o adâncime de 0,90 m de la m 7 la m 12 am descoperit o fundaţie de construcţie. Fundaţiile au o lăţime de 0,25 – 0,30 m şi se păstrează la o înălţime de 0,15 – 0,20 m. Între fundaţia zidului şi profilul vertical al secţiunii pe o distanţă de 0,80 – 0,90 m se păstrează o pardoseală din lut, de culoare roşie cu mult nisip şi piatră măruntă aluvionară.

  Secţiunea II (2 x 20 m) trasată perpendicular pe prima cu scopul de a surprinde şi restul locuinţei. Contrar aşteptărilor, la adâncimea de 0,60 m se continuă stratul de cultură romană, iar la adâncimea de 0,90-1,10 m am descoperit o groapă menajeră în care sunt amestecate fragmente de vase ceramice şi multe bucăţi de lut vitrifiate, parţial prelucrate. Dacă această groapă reprezintă o groapă menajeră unde se aruncau rebuturile şi resturi de materii prime, atunci fundaţia zidului descoperit trebuie să fi aparţinut atelierului unui olar care îşi confecţiona marfa în apropiere.

  Distanţa dintre zona cercetată anul acesta şi cea din zona Combinatului cercetată de A. Filimon în 1928 este de 1,5 km. Dacă în săpăturile din zona Combinatului au fost descoperite cele 5 cuptoare cu foarte multă ceramică ştampilată şi sigilată de factură locală, în partea vestică a aşezării, cercetată de noi începând din 1994, s-a descoperit o cantitate mare de ceramică, însă nedecorată. Probabil în această zonă erau atelierele periferice cu marfă simplă şi ieftină. De altfel, şi celelalte categorii de materiale arheologice descoperite (metale, monede, reprezentări plastice) sunt mult mai puţine şi inferioare calitativ, semn că nivelul de trai în această zonă era mai scăzut.

 

45. Cuceu (Jibou), jud. Sălaj

Punct: Valea Bochii

Cod sit: 139839.04

 

Dan Băcueţ Crişan, Sanda Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)

 

  Localitatea Cuceu este situată la extremitatea sudică a Dealurilor Sălajului, pe traseul culoarului care face legătura între valea râului Someş şi porţiunea superioară a văii Zalăului. Săpăturile efectuate în acest punct situat în partea stângă a şoselei Jibou - Zalău aduc un plus de informaţii privind aşezarea medievală timpurie din acest punct, aşezare ce a mai fost cercetată arheologic în 1978 (Al. V. Matei), rezultatele fiind publicate în 1994 (I. Stanciu, Al. V. Matei).

  În acest sit au fost trasate un număr de cinci secţiuni şi cinci casete în care s-au surprins patru locuinţe şi trei gropi. Situaţia stratigrafică este foarte simplă: nivel negru arat, în care apar materialele arheologice, urmat de steril galben în care se adâncesc complexele.

  Locuinţa L. 1(cercetată în S 1 şi Caseta A) este de tip adâncit, are o formă aproximativ patrulateră, prevăzută cu intrare săpată în pantă pe latura sudică. Instalaţia de foc a locuinţei consta într-un cuptor scobit în bloc de lut cruţat.

  Locuinţa L. 2 (cercetată în S 2 şi Caseta B) este de tip adâncit, de formă ovală uşor alungită. Instalaţia de foc a fost dezafectată din vechime.

  Locuinţa L. 3 (cercetată în S 2 şi Caseta C) a fost dezvelită parţial. Şi această locuinţă este tot de tipul adâncit.

  Cele trei gropi G 1, G 2, şi G 3 surprinse în S 2 erau uşor adâncite în sterilul galben.

  Locuinţa L. 4 (cercetată în S 4 şi Caseta D) are o formă neregulată fiind de asemenea de tip adâncit.

  Materialul arheologic recoltat constă în primul rând în ceramică (oale fără toartă, tăviţe) alături de care au apărut diferite piese de fier: cuţite, o săgeată, un ac de cataramă şi o cataramă. Toate aceste artefacte descoperite încadrează aşezarea din acest punct în secolele VIII - IX p.Chr.

  Alături de materialele arheologice şi complexele medievale timpurii a fost cercetat şi un complex preistoric deranjat de arături şi de un mic şanţ de drenare a apei. Complexul a fost surprins în S 5 şi Caseta E, materialul arheologic recoltat constând în ceramică, 12 zdrobitoare, câteva mici aşchii de obsidian şi o dăltiţă de piatră. Fragmentele ceramice provin de la vase de uz comun. Ca degresant a fost utilizat mâlul. Pe unele fragmente se mai păstrează urmele unui slip de culoare cărămizie. Ca decor unic apar butonii rotunzi. În privinţa datării deşi avem prea puţine elemente cu care să putem opera, opinăm totuşi pentru atribuirea acestor descoperiri neoliticului târziu, probabil unui grup tisoid.

 

46. Cuci, com. Cuci, jud. Mureş

Cod sit 116448.01

 

Mihai Meşter, Gheorghe Lazarovici (MNIT)

 

  În cadrul Proiectului Nr. 492A, de lărgire a DN 60, în vara anului 1999, s-au efectuat săpături arheologice în raza localităţii Cuci din judeţul Mureş. Scopul declarat al acestora, a fost acela de a identifica aşezarea Petreşti, despre care aveam unele informaţii de la regretatul  coleg Valeriu Lazăr, fost arheolog la Tg. Mureş. Informaţiile primite de D-l Director al Şcolii din localitate, precum şi cele primite de la profesoara de istorie de la aceeaşi şcoală, nu ne-au ajutat prea mult, iar perieghezele noastre precum şi sondajele efectuate s-au dovedit în cele din urmă insuficiente pentru atingerea scopului iniţial. În cele ce urmează vom face o trecere succintă a principalelor casete şi secţiuni pe care le-am efectuat în acestă campanie.

Caseta nr 1. Având dimensiunile de 3 x 4 m şi o diferenţă de nivel de 2,35 m, a fost decopertată pe terasa înaltă a Mureşului, lângă vechiul cimitir unguresc, la marginea aşezării Coţofeni. S-a săpat în pantă şi de aceea decopertarea s-a efectuat în trepte, urmărindu-se stratigrafia din profilul estic. Stratul brun închis (arheologic), era pigmentat cu chirpic mărunt, provenind probabil de la o locuinţă. Grosimea acestuia oscilează între 0,20 m la bază şi 0,50 m, în partea superioară. Ceramica descoperită este de factură Coţofeni, însă fragmentele sunt mici, greu de încadrat în fazele acestei culturi.

Caseta nr. 2. A fost săpată pe faleza abruptă din stânga Mureşului, la aproximativ 350 m de caseta 1 şi a avut dimensiunile de 2 x 1 x 0,60 m. Ca şi în cazul primei casete, materialul ceramic era extrem de fragmentar, însă indubitabil aparţine Culturii Coţofeni. Nu s-au găsit urme de chirpici sau indicii care să ateste existenţa vreunei aşezări.

Secţiunea 1. Cu dimensiunile de 1,50 x 5 x 0,60 m, era amplasată la marginea de S a aşezării Coţofeni, pe terasă, lângă o plantaţie de porumb.De la –0,40 m în jos, stratul de cultură se materializează printr-o ceramică de factură bună, cu o pastă de culoare cenuşie spre negru, incizată cu ornamente frunze de brad şi boabe de linte, pe care o încadrăm în Coţofeni I. La -0,60 m, s-au mai descoperit urme de chirpic mărunt şi arsură, care nu provin de la vreo vatră ci de la o ardere intensă petrecută probabil în timpul unui incendiu.

Secţiunea 2. S-a trasat la aproximativ 300 m înainte de intrarea în satul Orosia şi a avut dimensiunile de 2 x 6 x 0,60 m, fiind amplasată pe un teren arabil. Fragmentele ceramice sunt tot Coţofeni I, cu ornamente incizate în formă de frunze de brad; s-a găsit de asemenea o lamă de silex. Stratigrafia nu este relevantă.

Secţiunea 3. A fost decopertată în stânga DN 60, la aproximativ 100 m de prima casă de la intrarea în comuna Cuci. Suprafaţa săpată a fost de 1 x 8 x 1,30 m şi era amplasată între şosea şi terenul arabil, cultivat cu porumb.

  În profilul sudic, erau vizibile şapte straturi începând de la –0,30 până la -1,30 m, ceramica descoperită încadrând-o între secolele IV - VI şi secolele VIII - XIX. Pe întrega lungime a secţiunii între 0,50-0,60 m, se găseşte un nivel de locuire medieval (notat de către noi cu Niv.I), ce cuprinde mult chirpic de culoare roşie, pietriş, urme de arsură şi fragmente ceramice medievale timpurii. În caroul 1, de la 0,50 m, porneşte o groapă menajeră cu adâncimea de 0,40 m şi deschiderea la gură de 0,60 m ce avea pe fundul ei arsură de cărbune cu o grosime de 0,3 m precum şi fragmente ceramice mai timpurii, din secolele V - VI. Al doilea nivel de locuire, este bine observabil între –0,75-0,80 m având în mare aceleaşi caracteristici ca primul nivel, doar ceramica este mai timpurie, noi încadrând-o în secolele IV - V. Sub nivelul 2, la -0,80 m se afla un bordei (locuinţă semiadâncită?), ce avea în partea superioară o deschidere de 3,60 m şi o adâncime de 0,50 m.

Secţiunea 4. A fost trasată perpendicular pe S3, pe direcţia E - V şi avea dimensiunile de 2 x 4 x 1,30 m. Raţiunea decopertării acesteia a fost de a pătrunde înspre interiorul aşezării, bănuită de către noi că s-ar fi aflat aici. Sub humusul recent, la adîncimea de –0,30 m în carourile 1 şi 2, s-au descoperit cărămizi medivale de pavaj, precum şi o mare cantitate de pietre mari ce formau un fel de alee cu o lăţime de 2,3 m. Din informaţiile primite de la oamenii din localitate, se pare că prin secolul XVIII, se afla aici o închisoare (fort) de dimensiuni reduse, care ulterior ar fi fost demolată. Este posibil acest lucru deoarece la –0,50-0,60 m în partea de V, adică înspre centrul platoului, au apărut urme de zid care după tipul de pietre şi mortar, par a fi medievale târzii.

Periegheze. În paralel cu săpăturile propriu-zise, s-au efectuat o serie de acţiuni de cercetare de suprafaţă, cu scopul de a identifica aşezarea Petreşti, dar din păcate aşa cum arătam şi la început, acestea s-au dovedit zadarnice. Au fost în schimb descoperite cinci noi puncte arheologice, nesemnalate în Repertoriul Arheologic al Jud. Mureş. Acestea sunt:

  Pe terasa înaltă a Mureşului, la intrarea în satul Orosia, pe partea dreaptă, într-o cultură de porumb, au fost descoperite fragmente ceramice Coţofeni 3c din categoria semifină, având ca ornament incizii, realizate în tehnica împusăturilor succesive.

  Pe traseul numit de localnici „Drumul ciurzii”, la cca. 50 m de un pârâu cu debit redus de apă, se află o aşezare medievală de secol XVIII, cu o ceramică lucrată la roată rapidă.

  Pe stânga drumului DN 60 la intrarea în Cuci, se află o aşezare medievală timpurie, ceramica (buze, funduri, torţi etc) fiind tipică pentru această perioadă.

  În grădina casei cu nr. 32 din satul Orosia am fost informaţi că s-ar găsi ceramică pictată. Orice încercare de a verifica acest lucru, s-a lovit de împotrivirea proprietarului, care nu ne-a permis accesul în grădină.

  La intrarea în Cuci pe partea dreaptă a drumului, în grădina primei case, proprietarul a găsit ceramică Coţofeni şi o monedă poleită cu aur.

 

47. Cucuiş, com. Beriu, jud. Hunedoara

Punct: Colnic-Cetatea medievală

Cod sit: 88298.02

 

Zeno K. Pinter (ULB Sibiu), Mihai Căstăian, Daniel Ţuţuianu (MCDR Deva)

.

   În continuarea cercetărilor sistematice începute în anul 1998 la cetatea medievală aflată în punctul „Colnic”, în cadrul campaniei arheologice din vara anului 1999 au fost executate un număr de şapte noi secţiuni şi două casete. Secţiunile S 9 – S 14, intersectează perpendicular magistrala S 1 – S 8 (1998), fiind orientate pe direcţia NNV - SSE. Secţiunea S 15 a fost realizată paralel cu S 9, pentru a identifica o altă latură a turnului de poartă. Descoperirile arheologice cuprind urme de vieţuire preistorice reprezentând în special ceramică aparţinând culturii Coţofeni, câteva fragmente hallstattiene, precum şi ceramică medievală încadrată cronologic în veacurile XIII – XIV, datând astfel fortificaţia de piatră. Prin poziţionarea secţiunilor S 9 şi S 15 a fost pusă în evidenţă partea de SE a incintei fortificate, zidul cu dimensiuni de 1,5 m, pe care se află dispuse perpendicular laturile cu grosimea de 2 m ale unui turn de poartă interior. În S 14 a fost identificat sectorul nordic al zidului de incintă, cu caracteristici similare descoperirilor anterioare.

(Pl. 11)

 

48. Densuş, com. Densuş, jud. Hunedoara

Punct: Biserica ortodoxă

Cod sit: 89357.01

 

Adrian A. Rusu (IAIA Cluj), Vasile Mizgan, student, Ileana Burnichioiu (MCDR Deva), Maria Crângaci, studentă. Cercetare legată de proiectul de restaurare, şef proiect arh. Aurel Botez, executant (Home Trade SRL)

 

  S-au adus date relative la contemporaneitatea altarului şi diaconiconului, la modalităţile de reparare practicate în secolul al XIX-lea în părţile de S ale bisericii, la felul de execuţie al ultimelor restaurări (deceniul şapte al secolului). S-au delimitat nivelele de călcare exterioare, regimul de drenare al apelor. S-au investigat, total ori parţial, 210 morminte. Circa 1/3 conţin inventar (monede, accesorii şi obiecte de podoabă).

  Campania va continua în anul următor şi în interiorul bisericii.

 

49. Dochia, com. Girov, jud. Neamţ

Punct: Sărăţica / La Movilă

Cod sit: 122766.01

 

Neculai Bolohan (FII), colaboratori: Elena Munteanu, Valentin Pupăză

 

  Aşezarea fortificată aparţinând primei vârste a fierului (Hallstatt) de la „Sărăţica/La Movilă” este situată în partea central-estică a depresiunii Cracău-Bistriţa, pe teritoriul satului Dochia, comuna Girov, în proximitatea vestică a satului Băluşeşti. Depresiunea Cracău-Bistriţa, încadrată în Subcarpaţii Moldovei, ocupă sectorul central al ulucului subcarpatic cuprins între râurile Moldova şi Trotuş. Orientarea generală a depresiunii este NV-SV; prezenţa şesurilor aluviale şi a complexelor de terasă ale Bistriţei şi Cracăului evidenţiază clar, din punct de vedere morfologic, ramele mai înalte, atât spre V cât şi spre E. Din punct de vedere geologic, aşezarea fortificată de la “Sărăţica/La Movilă” este situată în cadrul pânzei pericarpatice care delimitează la est pânza pericarpatică de platforma moldovenească. Altitudinal, aşezarea este situată în jur de 330 m, dar altitudinea maximă în perimetrul aşezării este de 348 m în movila antropică, movilă care face parte din structura valului de apărare situat în partea vestică a aşezării. Din punct de vedere hidrogeologic, în depresiunea Cracău-Bistriţa, se separă strate acvifere freatice cantonate în depozitele de versant şi strate acvifere de adâncime, dependente de depozitele geologice miocene. Adâncimea apei freatice, în proximitatea aşezării este de 10-15 m iar sub aspect hidrochimic se caracterizează printr-o mineralizare scăzută. În preajma structurii fortificate, suprafeţe apreciabile sunt ocupate cu cernoziomuri argiloiluviale, iar pe culmile mai înalte cu soluri cenuşii, soluri care fac parte din clasa molisoluri şi au un grad ridicat de fertilitate. Prezentarea sumară şi generală a unor date bio-pedo-climatice arată condiţiile favorizante pentru constituirea şi existenţa unei locuiri, chiar dacă circumstanţiale, în punctul “Sărăţica/La Movilă”.

  Campania” arheologică din vara anului 1999, din motive independente de voinţa şi obiectivele noastre, a durat numai 6 zile. În această perioadă, am reuşit refacerea profilelor de E şi V, în suprafaţa carourilor 1-9, împreună cu „grundriß” pe aceeaşi suprafaţă, cu excepţia carourilor 3-5. Cercetările din acest an au reconfirmat situaţia stratigrafică surprinsă şi evidenţiată în anii anteriori. Astfel, cercetările noastre s-au concentrat în partea sudică a movilei antropice, în special în zona carourilor 1-2. În caroul 2, la adâncimea de –1,56 m faţă de actualul nivel de călcare a fost identificat şi cercetat un „pietrar” cu următoarea structură (diametrul = 1,30 m; grosimea podinei = 0,08 – 0,10 m): dispunerea circulară a unui strat de pietre tăiate, strat care conţine şi foarte multă arsură, fragmente de olărie provenind de la recipiente mari, fragmente osteologice provenind de la animale cu talie înaltă şi foarte puţini pigmenţi de chirpic. După primele observaţii, acest complex se află situat la partea superioară a ceea ce noi am considerat a fi „miezul movilei”, strat care conţine cele mai numeroase artefacte. Dintre acestea, remarcăm prezenţa olăriei, în special a celei grosiere precum şi a unor fragmente din cadrul olăriei fine. Tipologic, olăria grosieră este reprezentată de următoarele forme: vas-sac, vas-borcan, vas de dimensiuni mijlocii, vas de dimensiuni mari; olăria fină este reprezentată de câteva fragmente provenind de la o ceaşcă cu pereţii subţiri, culoare cafeniu închis cu pete cărămizii.

  Analiza artefactelor descoperite în campaniile anilor 1998-1999 impune, credem noi, o reconsiderare a datei de început a structurii fortificate de la „Sărăţica/La Movilă”, în sensul plasării acesteia la o dată mai timpurie din prima vârstă a fierului de la răsărit de Carpaţi.

  Continuarea cercetărilor este justificată de necesitatea precizării sigure a datei de început şi de sfârşit a aşezării fortificate, a movilei antropice, a precizării raportului dintre valul de apărare şi movila antropică şi a precizării raportului dintre artefactele descoperite în interiorul aşezării (de exemplu, o ceaşcă cu două torţi supraînălţate de tip Noua) şi sistemul de fortificare propriu-zis.

(Pl. 12)

 

50. Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi

Cod sit: 109782.06

Gheorghe I. Cantacuzino (IAB), Ion Stângă (MRPF Turnu Severin), Anişoara Sion (CPPCN)

Zona de vest a castrului Drobeta

  Săpăturile arheologice efectuate în zona de V a castrului Drobeta, în legătură cu proiectul de restaurare a vestigiilor podului roman de peste Dunăre, au urmărit probleme legate de modul de acces dinspre pod spre poarta de vest a castrului (porta principalis dextra) precum şi precizarea vechilor niveluri de călcare.

  Observaţiile asupra fundaţiilor existente ale zidului de incintă al castrului arată că, în zona de S şi în cea de N a laturii de V, poziţia acestora corespunde primei etape de construcţie, de la începutul secolului II. În zona de lângă poarta principală situaţia este mai puţin clară. Zidăria părţii exterioare a turnului este integral reconstituită, porţiunea de zid păstrată la S fiind la rândul ei afectată de restaurare. Din depunerile corespunzătoare primei faze de existenţă a castrului se păstrează mult prea puţin. Vechile săpături din diferite perioade precum şi lucrările de restaurare au degajat construcţiile castrului şi au înlăturat depunerile pe suprafeţe mari (cu excepţia unui sector rezervat în partea de NE), nivelul terenului fiind în prezent coborât până aproape de cota nivelului de construcţie din prima sa fază. La V de zidul de incintă pământul a fost răvăşit de numeroase intervenţii moderne, ceea ce împiedică observaţiile asupra amenajărilor antice care vor fi existat în această zonă.

  Materialele arheologice descoperite la Drobeta în 1999 prezintă interes, chiar dacă sunt rupte din contextul arheologic originar, fiind antrenate în straturile de umplutură. Ele marchează principalele etape de folosire a castrului, din secolele II – III, IV şi VI, precum şi vieţuirea medievală. Destul de numeroase sunt resturile de materiale de construcţie, unele blocuri mici de piatră sumar prelucrată şi numeroase fragmente de cărămizi, ţigle şi olane romane, precum şi de cărămizi medievale sau moderne. De menţionat un fragment de cărămidă ştampilată cu inscripţia COH I SAG. Ceramica a fost descoperită în proporţie mai mică. Sunt mai numeroase fragmentele de vase din perioada romană, din pastă roşie – cărămizie sau cenuşie, provenind de la străchini, ulcioare cu toartă, amfore, capace etc. Dintre fragmentele ceramice medievale, unele au profiluri caracteristice secolului al XIII-lea; câteva fragmente smălţuite pot data din secolul al XIV-lea sau mai târziu. Destul de numeroase sunt obiectele de metal. Au fost descoperite mici fragmente de podoabe sau piese vestimentare de bronz din perioada romană, în special din secolele III şi IV: fragmente de aplică, de cataramă, un fragment de cheie cu ansă şi un fragment de piesă sculpturală. Li se adaugă două greutăţi de plumb perforate precum şi 25 de bile de plumb. Materialul numismatic este reprezentat de 29 monede, majoritatea romane, din secolele III şi IV, cinci medievale, din secolele XIII şi XIII-XIV şi patru moderne.

 

51. Dudu, com. Plopii Slăviteşti, jud. Teleorman

Punct: Mănăstirea Plăviceni

Cod sit: 153678.01

 

Ecaterina Ţânţăreanu, Veronica Predoi (MJ Teleorman)

 

  Campania de cercetări arheologice 1999 la mănăstirea Plăviceni a avut drept obiective încadrarea cronologică a etapelor de construcţie a corpurilor de clădiri evidenţiate şi stabilirea relaţiilor dintre ele pentru a răspunde necesităţilor de proiectare în vederea restaurării monumentului.

  Au fost proiectate patru casete şi patru secţiuni, care permit câteva concluzii:

1. Stăreţia, amplasată pe latura vestică a ansamblului şi în exteriorul incintei poate fi cea mai veche construcţie a ansamblului, zidurile de N şi V (cu turnul clopotniţă) – care se suprapun ei la nivelul decroşului de mortar, de unde începe elevaţia, fiind posterioare ca şi etape de construcţie.

2. Pereţii construcţiilor din interior (corpul de chilii şi clădirea de pe latura sudică), perpendiculare pe zidul de incintă, sunt adosaţi acestuia, uneori având între ei un spaţiu umplut cu mortar amestecat cu mici fragmente de cărămidă.

3. S-a stabilit un prim nivel de călcare, pavat cu fragmente de cărămidă prinse în mortar, şi în afara incintei, în faţa turnului clopotniţă, aflat în continuarea pavajului din tunelul turnului.

4. S-a putut constata extinderea cimitirului modern şi în afara zidurilor, cel puţin pe latura de S.

 

52. Enisala, com. Sarichioi, jud. Tulcea

Cod sit: 161197.08

 

Sergiu Iosipescu (MMN), Raluca Iosipescu (CPPCN)

 

  Necesităţile proiectului de restaurare şi de punere în valoare a cetăţii au impus redecopertarea sau uneori cercetarea din nou a incintei exterioare cu turnurile aferente. Cu această ocazie au fost precizate mai în detaliu contururile turnurilor şi contraforţilor, precum şi modalităţile de acces către acestea dinspre interiorul incintei. Fundaţiile turnului 1 exterior, foarte prost conservate, se reduc la una, cel mult două asize de piatră, fundate direct pe stâncă. Constructorii cetăţii au dovedit abilitate în specularea celor mai mici denivelări sau asperităţi ale terenului, utilizându-le în scopul consolidării masivelor de zidărie. Faţă de planul ridicat în 1966, fundaţiile decopertate înfăţişează un traseu sensibil diferit, ele constituind un patrulater cu laturile de V de 6,20 m, cea de E de 5,60 m, cea de N de 5 m, în vreme ce porţiunea zidului de incintă care constituie latura sudică este de 5,30 m. Lăţimea fundaţiilor păstrate variază între 0,50 m şi 1,90 m. De mare interes este deschiderea de 0,90 m practicată în zidul curtinei imediat la E de turn prevăzută cu un prag (care nu străbate până la stâncă zidul curtinei, aşa cum figura în planurile anterioare).

  Curtina adiacentă este compusă din blocuri mari de piatră, cu parament destul de regulat şi din emplecton înecat în mortar. Grosimea ei variază între 1,60 m şi 1,80 m. Aspectul mai îngrijit, prezenţa pragului foarte atent lucrat, precum şi situaţia terenului, indică existenţa aici a unei posibile porţi de intrare.

  Turnul 1 al incintei exterioare şi curtina aferentă au prilejuit descoperirea unui complex de locuinţe din chirpici şi lemn, probabil cu temelii de piatră, dată fiind cantitatea masivă de bolovani de mici dimensiuni, cu un material arheologic aparţinând aceleiaşi etape de funcţionare a cetăţii (secolul al XIV-lea - începutul secolul al XV-lea). În porţiunea dinspre extremitatea sud-estică a incintei exterioare grosimea zidului se situează în jur de 1 m. Tehnica de construcţie este aceea obişnuită la întreaga fortificaţie, cu paramentul din piatră având măcar faţa exterioară lucrată şi emplectonul din pietre înecate în mortar. Dezvelirea în continuare a incintei exterioare a pus în lumină succesiunea de curtine şi turnuri (unele pline), armonice/simetrice celor ale castelului. Trebuie subliniat faptul că faţă de contrafortul trapezoidal de la castel simetricul său este un turn, probabil plin, pe plan triunghiular măcar în fundaţii. Lângă ultimul turn păstrat spre NV al incintei exterioare s-a descoperit o poternă asemănătoare celei din preajma turnului 1. Evidenţierea a două poterne în zidul păstrat al incintei exterioare face plauzibilă existenţa unor accese similare în curtinele corespunzătoare ale castelului.

  Din ansamblul materialului arheologic descoperit, care după prelucrarea generală va face obiectul unei publicaţii speciale, un rol deosebit în stabilirea fazelor de existenţă/construcţie a fortificaţiei se detaşează ceramica. În cadrul descoperirilor ceramice de la Enisala, în rândul ceramicii smălţuite, o deosebită valoare pentru interpretările istorice o are ceramica smălţuită cu monograme. După descoperirile de până acum ele apar numai în căuşul interior al cupelor sau bolurilor de mici dimensiuni. Monogramele cele mai frecvente sunt DDHMMHC şi K a căror semnificaţie este lesnicios de stabilit. Descoperiri de boluri similare cu monograma K s-au făcut în săpăturile de la Cetatea Albă (Grigore Avachian, 1926) şi cu D, DHM, MHC în acelea de la Caliacra şi în investigaţiile submarine efectuate în jurul promontoriului aceleiaşi cetăţi.
(Pl. 60)

 

53. Feldioara, com. Feldioara, jud. Braşov

Punct: Biserica evanghelică

Cod sit: 42138.02

 

Adrian Ioniţă (IAB), Daniela Marcu (Home Trade SRL)

Sector B

  Campania s-a desfăşurat în perioada mai - iunie 1999 şi a avut drept obiectiv principal obţinerea informaţiilor tehnice necesare întocmirii expertizei. Amplasarea sondajelor a fost stabilită de inginerul de rezistenţă împreună cu şeful proiectului de restaurare a monumentului.

  În exteriorul bisericii s-au trasat 7 secţiuni amplasate după cum urmează: S 1 (2 x 2 m), în axul E - V al bisericii, perpendicular pe peretele de vest al acesteia, cu scopul de a determina structura fundaţiei construcţiei adosate turnului de V; S 2 (2 x 2 m), pe peretele de S al bisericii, la E de portic cu scopul de a determina structura fundaţiilor colateralei sudice şi a porticului; S 3 (3 x 3 m), pe peretele de S al corului, la E de actuala capelă cu scopul de a determina fundaţiile corului şi ale capelei; S 4 (2 x 2 m), pe peretele de S al corului cu scopul de a determina fundaţiile corului şi ale unuia dintre contraforţi; S 5 (2 x 2 m), în axul corului cu scopul de a determina fundaţia zidului de sprijin apărut; S 6 (1,5 x 2 m), pe peretele de N al bisericii, la E de portic cu scopul de a determina fundaţiile colateralei sudice şi ale porticului; S 10 (2 x 2 m), pe latura de S a turnului de V, în dreptul intrării, cu scopul determinării fundaţiei turnului. În interiorul bisericii au fost prevăzute trei secţiuni, din care s-au executat doar două: S 7 (1,5 x 3,1 m), în capătul de E al colateralei nordice cu scopul determinării fundaţiilor laturilor de E şi N ale colateralei şi identificării fundaţiilor stâlpilor dintre colaterală şi nava centrală; S 8 (2 x 3,1 m), la E de intrarea actuală în colaterala nordică cu scopul verificării fundaţiilor colateralei şi stâlpilor dinspre nava centrală; S 9 (nu s-a executat) fusese prevăzută în interiorul încăperii adosate pe latura de N a turnului.

  Reduse ca suprafaţă, aceste săpături sunt departe de a ne oferi o imagine coerentă asupra unui monument de o asemenea complexitate. În linii mari evoluţia clădirii se conturează astfel: 1. bazilică romanică; colaterala de S era prelungită cu o capelă rectangulară;  2. etapa gotică; demolarea părţii de E a bazilicii şi construirea corului actual, concomitent cu capela de pe latura de S; în colaterale s-au construit fundaţii adosate pereţilor laterali pentru stâlpii cu colonete angajate care au susţinut bolţile gotice; 3. construirea celor două porticuri, a clădirii adosate turnului de V, realizarea zidului de sprijin în jurul corului.

  Materialele arheologice apărute constau în fragmente ceramice romane şi medievale care nu ajută la datarea fazelor de construcţie. S-au cercetate câteva morminte, dintre care unul cu nişă pentru cap, toate fără inventar. În stadiul actual al cercetării este greu să ne pronunţăm cu privire la cronologia absolută a etapelor constructive ale monumentului.

 

54. Foeni, com. Foeni, jud. Timiş

Punct: Cimitirul ortodox

Cod sit: 157013.01

 

Florin Draşovean, Valentin Cedică, Dan Leopold Ciubotaru (MB Timişoara), Florin Gogâltan (IAIA Cluj).

 

  În primăvara anului 1999 a început o nouă campanie de investigare arheologică a tell-ului de la Foeni „Cimitirul ortodox”. Scopul acestei campanii a fost acela de a verifica limita sudică a locuirii neolitice şi de a surprinde, eventual, elementele fortificaţiei medievale timpurii. Săpăturile anterioare au demonstrat că situl de epoca bronzului nu se întinde până în această zonă, limitându-se la un areal mai mic, în jurul capelei familiei Mocioni.

  Pentru urmărirea acestor obiective a fost trasată o casetă de 14 x 4 m, dispusă în apropierea ultimelor morminte ale actualului cimitir ortodox. După săparea nivelului aferent locuirii din secolele XVI - XVII, au fost conturate două fântâni şi un şanţ, probabil de drenaj. Sub nivelul aşezării medievale, a fost surprins un alt nivel în care s-au găsit amestecate fragmente ceramice din mai multe epoci: secolele XII - XIII, epoca bronzului şi epoca neolitică. Sterilul (lutul galben) a apărut la adâncimea de circa 1 m, dar doar în colţul vestic al casetei noastre. În restul suprafeţei a fost identificat un nivel care a coborât până la adâncimea de 3,40 m. Acest nivel constă din lentile de lut galben intercalate de pământ negru-cenuşiu. La adâncimea de 2,90 m a fost conturată o vatră de foc, de pe care s-au cules fragmente aparţinând epocii bronzului. Nu a fost conturat nici un alt complex. De la adâncimea de 3,40 m apare pânza freatică, neputându-se săpa toate carourile.

  Din acest ultim nivel a rezultat un foarte bogat material arheologic aparţinând etapei a II-a din evoluţia grupului Gornea-Orleşti. Cronologic descoperirile se plasează la sfârşitul bronzului timpuriu (Bronz timpuriu III b). Ca un element deosebit de important pentru stabilirea unor relaţii interculturale în bronzul timpuriu din Banat şi în acelaşi timp pentru conturarea momentului care premerge debutul bronzului mijlociu, sunt apariţia unor ornamente (cum ar fi diversele incizii lustruite), cu bune analogii în cultura Mureş. Alături de acest material au apărut, în poziţie secundară, numeroase fragmente ceramice aparţinând grupului Foeni (eneolitic timpuriu).

  Concluzia preliminară la care am ajuns este că în săpătura noastră am surprins marginea locuirii neolitice şi din epoca bronzului. Cel puţin în epoca bronzului, limita sudică a tell-ului era marcată de către un curs de apă. Din malul acestuia s-a scos lut pentru amenajarea podelelor şi pereţilor locuinţelor. „Vălătucii” erau pregătiţi la faţa locului, amestecându-se lutul cu nisip şi materiale vegetale, totul frământându-se cu apa aflată în imediata vecinătate. În acelaşi timp această zonă a funcţionat şi ca „groapă de gunoi”, unde se aruncau resturile menajere (fragmente de vase, oase, cenuşă etc.). În acest fel credem că se poate explica formarea acestui nivel de aproape 2,50 m, din lentile de lut galben şi pământ negru-cenuşiu.

  Pentru lămurirea deplină a problemelor ridicate de această săpătură, este necesară continuarea cercetărilor în zonă. Preconizăm urmărirea presupusului mal din care se exploata lutul în epoca bronzului, printr-o nouă casetă aflată în continuarea celei deschise în 1999. În acelaşi timp sperăm să ne completăm imaginea cu privire la olăria comunităţilor care au dezvoltat orizontul cu ceramică decorată cu impresiuni textile şi măturica de la sfârşitul bronzului timpuriu.

 

55. Geoagiu-Băi, com. Geoagiu, jud. Hunedoara [Germisara]

Cod sit: 89570.02

 

Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, Iosif Vasie Ferencz, Virginia Rădean (MCDR Deva)

 

  În lunile septembrie-octombrie 1999 s-au efectuat săpături de salvare în vederea eliberării de sarcină istorică a unui teren aflat pe teritoriul staţiunii balneoclimaterice Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara, în imediata apropiere a ruinelor complexului termal roman. Cu acest scop au fost trasate trei secţiuni, numite convenţional S1, S2, respectiv S3.

  S1 (10 x 1,5 m) este orientată aproximativ pe direcţia E - V, în funcţie de conformaţia actuală a terenului şi se află la N de mamelonul de calcar în care a fost săpat complexul termal roman, la aproximativ 50 m de cota maximă. În marginea estică a secţiunii, la aproximativ 0,20 m, sub glie a fost surprinsă stânca nativă, pe profil putându-se observa mai multe nivele de amenajare succesive, notate cu 1, 2 şi 3. 1 - este un strat de ciment de culoare albă ce suprapune un nivel nisipos de culoare cafeniu închis – 2 şi imediat dedesubt un altul de o culoare gălbui deschis – 3, în care pot fi remarcate urme de cărămidă. Toate cele trei nivele corespund construcţiei sau unor amenajări ulterioare ale unor clădiri moderne.

  Inventarul arheologic găsit în zona primilor trei metri este deosebit de sărac, constând exclusiv din materiale de construcţie. Între metrii 3 şi 4,30, la numai câţiva centimetri sub sol a fost surprinsă o amenajare medievală reprezentând un canal de scurgere a apei termale. Acesta a fost realizat din plăci de gresie aşezate pe cant, în tehnica foliajului. Pe plan, canalul este notat cu litera C. Între pietrele care îl alcătuiesc a fost găsit material ceramic precum şi un obiect din os.

  În partea de V a lui C, la adâncimea de 0,90 m a fost surprins un alt canal pentru drenarea apei termale, datat probabil în epoca romană (pe plan CR), săpat în stâncă. Nivelul canalului roman a fost suprapus la un moment dat de un strat de lavă calcaroasă rezultată în urma unei erupţii scurse pe pantele mamelonului, antrenând simultan o serie de materiale arheologice reprezentate în majoritate de fragmente ceramice medievale.

  Spre partea vestică a S1 stratigrafia a fost deranjată de rădăcinile unui arbore. În acest spaţiu au fost descoperite câteva piese arheologice între care se remarcă un inel de bronz cu decor datând probabil din evul mediu, o monedă puternic corodată şi o jumătate de mărgea din sticlă.

  S2 (8 x 1,5 m) a fost trasată la N de precedenta, fiind paralelă cu S1. Atât stratigrafia cât şi materialul arheologic găsite aici sunt mult mai sărace decât în  S1. Între nivelul gliei şi cel al stâncii native, aflată la o adâncime de numai cca. 0,15m faţă de aceasta, se succed două straturi de amenajare. Primul se datează în a doua jumătate a secolului XX, din el recoltându-se printre altele o monedă emisă în anul 1955, câteva bidoane de plastic şi un ceas electronic! Cel de al doilea ne-a furnizat o monedă datată în anul 1895. Canalul medieval surprins în S1 se continuă şi în S2 între metrii 2,20 şi 3,20, având desigur acelaşi aspect ca şi porţiunea dezvelită anterior. În ansamblu, S2 confirmă situaţia stratigrafică înregistrată de prima secţiune şi concluzia că stratigrafia în această zonă a fost puternic deranjată de intervenţiile moderne din timpul lucrărilor de construire a staţiunii balneoclimaterice actuale Geoagiu Băi sau de foraje geologice. Exemple în acest sens sunt groapa de formă circulară (pe plan notată cu F) surprinsă în partea de E a secţiunii şi o bordură de alee modernă ce apare pe planul secţiunii aproximativ oblică faţă de peretele de sud.

   S3 (8 x 1,5 m) este orientată pe direcţia NV - SE, având ca limită la NV aleea ce duce în prezent spre vila Vlad. Stratigrafia constatată în această secţiune este asemănătoare cu cea din S2. Sub nivelul vegetal se află un strat deosebit de sărac în materiale arheologice, de culoare brun închis, afânat. Acesta suprapune un altul de culoare gălbuie, nisipos şi deosebit de compact şi lipsit de materiale arheologice. La numai 0,25 - 0,30 m am atins stânca nativă. Singura structură găsită în secţiunea de faţă este, aşa cum se poate observa şi pe plan, un canal-rigolă de dată recentă, care o străbate pe lăţime.

(Pl. 13, 14)

 

56. Gherghiţa, com. Gherghiţa, jud. Prahova

Punct: Oraşul medieval Gherghiţa

Cod sit: 133438.01

 

Ştefan Olteanu (UCD Bucureşti), Nina Grigore (MJIA Prahova), Călin Hoinărescu

  Oraşul medieval Gherghiţa, judeţul Prahova, unul din cele mai importante aşezări urbane din Ţara Românească, secolele XV-  XVII, atestat documentar în 20 ianuarie 1431 (centrul administrativ voievodal de unde s-au emis acte de cancelarie), a intrat în atenţia cercetării arheologice în toamna anului 1999 (septembrie-octombrie).

  Lucrările arheologice cu caracter de sondaj din anul 1999 s-au concretizat în secţiunea nr. 1, cu o lungime de 42 m şi o lăţime de 1,5 m în grădina locuitorului Dumitrache Gheorghe. Trebuie specificat faptul că zona în care s-au început lucrările se situează pe terasa superioară a râului Prahova, aproape de confluenţa acestuia cu Teleajenul, zonă aflată astăzi în afara perimetrului locuibil al satului Gherghiţa.

  Un prim rezultat obţinut în suprafaţa cercetată se referă la cele dintâi vieţuiri din secolul al XIV-lea. Nici un fel de vestigii materiale dintr-o perioadă mai veche nu s-au descoperit până acum. Potrivit situaţiei stratigrafice, a tipologiei fragmentelor ceramice, precum şi a componentelor de cultură materială, primele aşezări aparţin unei comunităţi de tip rural din secolul al XIV-lea, fără a putea preciza mai bine, până în prezent, în care secvenţă a secolului amintit se situează. Este vorba de trei locuinţe adâncite până la circa 1 m, având amenajate în interior cuptoare de utilitate casnică. Fragmentele ceramice descoperite, potrivit tehnicii utilizate la elaborarea vaselor de lut, indică nivelul rural al locuinţelor.

  Secolele XV - XVII reprezintă etapa matură a aşezării în evoluţia ei către stadiul urban. Cele şase locuinţe descoperite şi cercetate demonstrează un progres evident al aşezării faţă de prima etapă, progres dovedit prin ieşirea la suprafaţă, în general, a locuinţelor din secolele XV - XVII, printr-o amenajare superioară a interiorului acestora, fiind vorba acum de instalaţii de încălzire de tipul sobelor de cărămidă, prevăzute cu cahle (cu reprezentări umane şi zoomorfe - leul) şi plăci ornamentale. Totodată se remarcă modul de utilizare a unei ceramici total superioare celei din etapa anterioară din punctul de vedere tehnologic. Este vorba acum de o ceramică lucrată la roata rapidă, în parte smălţuită cu smalţ verde-oliv şi maroniu, multe dintre aceste vase funcţionând ca piese ornamentale în cadrul locuinţei. Inventarul locuinţelor accentuează şi el caracterul cultural superior al locuitorilor aşezării, prin folosirea unor piese precum cuţite, furculiţe, etc. lucrate din metal cu prăsele din os.

  Potrivit documentelor scrise, etapa ulterioară (sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor) reprezintă etapa de decădere urbană a Gherghiţei, care revine la sfârşitul secolului al XVIII-lea la stadiul de aşezare rurală. Locuinţa cercetată din această perioadă nu mai prezintă fastul şi confortul din etapa anterioară. De altfel, se constată că suprafaţa locuibilă a aşezării se restrânge, rămânând în limitele actuale ale satului prezent.

  Aceste sumare rezultate reclamă continuarea cercetării arheologice deoarece este posibil să se demonstreze naşterea unei aşezări urbane dintr-o aşezare sătească, ceea ce ar reprezenta o premieră în această privinţă.

 

57. Giurgeni, com. Giurgeni, jud. Ialomiţa [Oraşul de Floci]

Punct: Piua Petrii

Cod sit: 124910.02

 

Anca Păunescu, Silviu Oţa (MNIR)

 

  Principalul obiectiv al campaniei din anul 1999 a fost acela de a surprinde limitele locuinţei atelier nr. 3/98, care anterior fusese cercetată doar parţial. Au fost trasate două secţiuni (S I/99 – 1,5 x 5,00 m; S II/99 – 1,5 x 6,00 m) şi două casete (C 1/99 – 3,00 x 4,00 m; C 2/99 – 4 x 3,6 m). S I/99 – orientată N - S, a fost amplasată la 1,5 m E de C1 şi C 2/98. S II/99 – orientată V - E, la distanţa de 1,00 m E de S I/99, în regiunea sa sudică. C 1/99 – orientată N - S, la distanţa de 1,00 m S de S I/99 şi martorul dintre S I/99 şi C 1-2/98. C 2/99 – orientată N - S, la 1,00 m E de C 1/99. În urma analizei stratigrafice, s-a constatat următoarea succesiune a complexelor, de jos în sus:

1. Nivelul de steril a fost perforat de patru gropi menajere şi un cuptor. G 1/99 (S I/99, C 1-2/99) avea forma literei L (4,40 x 3,00 m), a fost surprinsă până la –1,30 m de la nivelul de călcare medieval. G 3/99 (C 1/99) a fost cercetată parţial (diametrul - 1,5 m) şi avea o adâncime de 1,00 m de la nivelul de călcare medieval. G 5/99 (C 2/99) avea un diametru de 0,90 m. şi o adâncime de 0,80 m. G 8/99 (C 2/99) avea un diametru de 1,40 m. şi o adâncime de 0,40 m. Cuptorul (S II/99), de formă circulară, a fost orientat N - S; cercetat parţial; diametrul camerei de ardere - 1,10 m. A fost amenajat prin săpare în steril. În faţa sa, exista o groapă în care se putea coborî atât dinspre V cât şi dinspre E pe câte o treaptă. Fundul cuptorului era la o adâncime de 1,45 m. Inventarul recuperat constă din ceramică şi un cercel.

2. Nivelul de gropi din steril a fost suprapus de o amenajare cu pământ maro-zgrunţuros de grosime variabilă, între 0,10 – 0,30 m Peste acest strat au fost amenajate locuinţa atelier nr. 3/98 (7,70 x 9,00 m) şi Loc. 1/99, cercetata parţial în C 2/99 şi S II/99. Din locuinţa atelier au fost recuperate monede, resturi de tablă de bronz, nituri de tablă de bronz şi ceramică. Loc. 1/99 a fost amenajată pe un nivel subţire de resturi menajere provenite de la cuptorul 1/99; ea consta dintr-o podea de lut în care au fost practicate o mică groapă menajeră G 6/99 (diametrul – 0,45 m; adâncimea - 0,30 m) şi o vatră (V.1/99) alveolată. Orientarea locuinţei este NV - SE. Ambele locuinţe au fost distruse prin incendiere. În paralel au funcţionat şi G 1/99 din care s-a recuperat o mare cantitate de zgură de fier şi ceramică, G 2/99 faza 1 şi G 3/99, faza 2, cu o lărgire spre E cu 1,65 m

3. Au succedat apoi Loc. 4/98 cu anexa sa (cercetată în NV secţiunii I/99) precum şi fazele următoare ale locuinţei 1/99 care constau în extinderea sa spre NE şi reamenajarea vetrei 2/99. Groapa 6/99 a fost abandonată şi căpăcuită cu un strat de lut, la fel ca şi vatra 1/99. Locuinţa 1/99 a fost din nou incendiată, apoi refăcută; în final a fost abandonată. Gropile menajere contemporane sunt G 2/99 care a fost extinsă spre NV şi G 7/99 care a suprapus G 1/99. Deşi se constată prezenţa acestor gropi, regiunea dintre locuinţe a fost şi ea folosită pentru aruncarea reziduurilor menajere.

4. A urmat o nouă fază de refacere a zonei, când a fost ridicată Loc. 6/98 (orientată NE - SV; 7,00 x 8,90 m; surprinsă în C 1-2/98, C 1/99 şi S I/99) peste Loc. 4/98. Tot atunci avea sa fie ridicată Loc. 2/99 (în C 1-2/99), cercetată parţial, orientată NV - SE; la două din colţurile sale s-au găsit gropile de par ale structurii din lemn, iar pe latura de NE o vatră care după dimensiuni ar putea fi şi baza unei sobe dezafectate; lângă ea exista un loc de depozitare a cenuşii; latura de NV a locuinţei avea lungimea de 3,60 m; pereţii complexului au fost ridicaţi din chirpic pe structura din lemn; a fost incendiat. Tot în acea vreme groapa 2/99 a fost abandonată, dar a fost amenajată groapa 4/99 (surprinsa în colţul SV al C 1/99; cercetată parţial). În zona dintre cele două locuinţe se aruncau reziduuri menajere.

5. Ultima locuinţă este Loc. 3/99 (S I/99, C 1/98, C 1-2/99); avea forma rectangulară neregulată (axele - 6,20 x 5,70 m.); orientată NV - SE.

6. După abandonarea sa, întreaga zona a fost folosita ca teren de depozitare a reziduurilor menajere. Inventarul recuperat din complexe este relativ sărac şi constă în ceramică fragmentară de provenienţă locală, ceramică de Iznik, monede, fragmente de pipe, cuţite, cercei, nituri din bronz, plachiuri, încălţăminte, nasturi din plumb şi oase de animale.

 

58. Giurgiu, jud. Giurgiu

Punct: Malu Roşu

Cod sit: 100530.02

 

Emilian Alexandrescu (IAB), Traian Popa (MJ Giurgiu), Gabriel Popescu, Adrian Doboş (FIB)

1. Amplasamentul săpăturii. În cursul campaniei dintre 5 august şi 15 septembrie 1999 a fost săpată Suprafaţa V/ 1999, 10 x 8 m. Această suprafaţă se află între SI/1992-1993 şi SII/1994.

  1.1. Scopul cercetării acestei suprafeţe a fost obţinerea unui profil director paralel cu terasa, alcătuit din profilele stratigrafice însumate ale pereţilor nordici din SI/1992-1993 şi SII/1994, a cărui lungime depăşeşte 40 m. Acest profil director, împreuna cu cel perpendicular pe terasă, cu o lungime de 42 m, realizat din însumarea profilelor stratigrafice ale pereţilor estici din Suprafeţele II/1994, III/1995 şi IV/1998, asigură un control stratigrafic pentru o suprafaţă de peste 1600 mp din aşezare .

2. Stratigrafia a fost stabilită în felul următor (de sus în jos):

  2.1. Depozitul vegetal cu o grosime de aproximativ 1m. Au fost găsite fragmente ceramice aparţinând culturii Dridu, epocii Latčne şi culturii Gumelniţa. În zona careurilor A2 şi A3 a fost determinată începând cu adâncimea de 0,80m o groapă cu material ceramic puţin numeros din epoca Latčne. De asemenea, în careul E1 a fost găsit un frumos vas geto-dacic aflat într-o perfectă stare de conservare.

  2.2. Depozitul loessoid de tranziţie între aproximativ 1 - 1,60 m adâncime. Între 1,35 - 1,50 m se află stratul Aurignacian II. La acest nivel au fost găsite puţine piese litice (aproximativ 90) dintre care câteva au fost concentrate într-un mic atelier care se continua în peretele nordic, careurile A7 şi A8. Limita superioară a acestui depozit este puternic afectată de ganguri de rozătoare.

  2.3. Depozit loessoid galben-roşcat cu nuanţe şi granulaţii diferite având o grosime are depăşeşte nivelul cel mai de jos al săpăturii.

  2.3.1. Depozit loessoid gălbui alburiu, fin granulat, steril din punct de vedere arheologic aflat între 1,50 m şi 1,95 m adâncime.

  2.3.2. Depozit loessoid galben roşcat, cu granulaţie mare. Între 1,95 m şi 2,95 m adâncime, acest depozit conţine numeroase piese litice care au fost atribuite nivelurilor Aurignacian Ic (1,95 - 2,20 m), Aurignacian Ib (2,20 - 2,40 m) şi Aurignacian Ia (2,40 - 2,55 m).

3. Corelarea datelor stratigrafice a confirmat ipoteza retragerii treptate a grupurilor umane din epoca aurignaciană dinspre marginea terasei spre platou (mai ales în perioada Aurignacian Ic - Aurignacian II). De asemenea s-a reliefat foarte clar orizontalitatea straturilor atât geologice cât şi arheologice.

4. Complexele arheologice. Am menţionat deja groapa geto-dacică din careurile A2 şi A3 care începe la adâncimea de aproximativ 0,80 m şi continuă până la adâncimea de 2,20 m. Între 1,06 m şi 1,18 m, acoperind aproape întreaga circumferinţă a gropii, s-a găsit un nivel de lutuială cu marginea uşor supraînalţată. Sub lutuială s-au găsit fragmente de cărbune, pământ ars, fragmente de chirpici şi fragmente ceramice atipice.

  4.1. Nivelurile aurignaciene se prezintă sub forma unor concentraţii de piese litice care fac parte din ateliere de prelucrare a silexului a căror suprafaţă depăşeşte limitele SV/1999 şi au fost determinate în campaniile trecute. Trebuie remarcat că la nivelul Aurignacian Ic , între 2,05 şi 2,10 m, careul G2, s-au găsit, într-o mică concentraţie de piese litice compusă din aşchii atipice şi resturi de debitaj, 4 lame étranglées sugerând existenţa unui mic atelier de producere a acestui tip de unealtă (o situaţie asemănătoare am prezentat în anii trecuţi pentru lamelele Dufour din SI/1992-1993, nivelul AIa, atelierul nr. 6).

  4.2. Caracteristicile tipologice rezultate din analiza primară a materialului litic sunt conforme cu mai vechile noastre observaţii (domină resturile de prelucrare a silexului: nuclee, tablete de ravivage, lame a crete, aşchii şi lame atipice). Numărul de unelte raportat la întreaga cantitate de piese litice este ceva mai ridicat.

5. Concluzii. Atât prin dimensiunea săpăturii, cât şi prin secvenţa stratigrafică (cea mai completă din Câmpia Română) aşezarea de la Giurgiu - Malu Roşu se impune ca un punct-cheie în cercetarea tehnocomplexului aurignacian din Câmpia Română. Atribuim nivelurile culturale de aici unei faze finale ale aurignacianului (22000-17000 ani BP) cu bune analogii în zona Banatului (Româneşti-Dumbrăviţa) şi în Europa Centrală (Moravia). De altfel în întreaga zonă Europeană găsim, în intervalul cronologic dintre 25000 şi 15000 ani BP, aşezări cu niveluri atribuite aurignacianului final, epiaurignacianului sau tardiaurignacianului  a căror tehnotipologie , foarte apropiata de cea de la Giurgiu - Malu Roşu, atestă reînvierea unor tehnici aurignaciene în medii culturale diferite (gravetiene, solutreene) sau conservarea acestora cum este cazul în Moravia, Banat sau Câmpia Română.

 

59. Giurtelecu Şimleului, com. Măierişte, jud. Sălaj

Punct: Coasta lui Damian

Cod sit: 142042.02

 

Ioan Bejinariu (MJIA Zalău), Dan Sana, student (Univ. Alba Iulia)

 

  Situl arheologic de pe Coasta lui Damian este amplasat pe un platou, la capătul unui promontoriu prelung ce face parte organică din versantul nord-estic al masivului „Măgura Şimleului”. Platoul are dimensiunile aproximative de 60 x 30 m. Pantele dealului sunt abrupte şi practic inaccesibile pe două laturi. Pe platou se putea ajunge fie urcând dinspre lunca râului Crasna, pe un traseu lung ,în pantă, fie traversând şaua îngustă ce face legătura cu restul promontoriului.

  Staţiunea arheologică este semnalată pentru prima dată de către M. Moga care face şi un scurt sondaj cu ocazia descoperirii. Muzeul din Zalău începe săpături arheologice în acest punct în anul 1998, săpături reclamate mai ales de eroziunea naturală accentuată care a afectat situl arheologic din acest punct.

  În luna august 1999 pe parcursul a două săptămâni (16-28 aug.) a fost extinsă secţiunea S3/1998 şi a fost trasată o secţiune S1/1999 şi o casetă C1/1999. Secţiunea S3 a fost trasată în 1998 în zona şeii de legătură pentru a verifica potenţiale elemente de fortificaţie în acest sector. În 1998 secţiunea a intersectat resturile unei palisade precum şi un şanţ de apărare aflat în faţa palisadei. În 1999 secţiunea S3 a fost prelungită atât spre extremitatea şeii de legătură cât şi în direcţia opusă spre zona centrală a platoului unde s-a intersectat cu secţiunea S1/1998. Săpăturile au dus la descoperirea, în faţa primului sistem de fortificaţie cercetat în 1998 a unui alt sistem defensiv compus tot dintr-o palisadă şi şanţul aferent. Se pare că palisada a fost realizată într-o manieră asemănătoare celei cercetate în anul 1998, prin săparea unui „pat” în stâncă. În faţa ei se află un şanţ cu fundul albiat, cu o  deschidere la  gură aproximativă (nu a fost cercetat din motive obiective umărul exterior al şanţului) de 5 m şi cu adâncimea de cca. 1,25 m. În ceea ce priveşte palisada aferentă acestui şanţ nu avem alte dovezi ale existenţei sale decât acea amenajare a stâncii pe o lungime de cca.0,80m şi un nivel închis la culoare, cenuşos din zona superioară a umplerii şanţului. În umplutura şanţului au apărut doar puţine materiale (fragmente ceramice aparţinând culturii Wietenberg şi oase). Lipsesc bucăţile de rocă utilizate drept emplecton dar şi pentru realizarea unui „contrafort” în exterior cum s-a observat în cazul palisadei cercetate în 1998. Credem că iniţial a fost construit şi utilizat sistemul defensiv cercetat de noi în această campanie, iar după distrugerea acestuia au fost realizate noi elemente de fortificaţie (şanţul şi palisada cercetate în 1998) în spatele celor distruse, utilizându-se probabil şi materiale rămase de la vechea palisadă, dar utilizându-se şi avantajul diferenţei de nivel faţă de restul promontoriului.

  Secţiunea S3 a fost prelungită cu 26 x 2 m spre centrul platoului. Lucrările specifice viticulturii au afectat iremediabil complexele arheologice aflate la mică adâncime precum şi stratigrafia. Am putut face observaţii doar spre capătul secţiunii unde deasupra sterilului s-a păstrat pe cca. 7 m un nivel nederanjat gros de cca. 0,20 m din care pornea o groapă G4/1999 cu un inventar bogat (ceramică întregibilă, inclusiv vase cu decor pictat, precum şi oase, un fragment de râşniţă, etc.). Acest nivel aparţine neoliticului târziu. Tot în acest sector au fost surprinse resturile unei construcţii (L2/1999) de dimensiuni apreciabile, cu un plan greu de precizat datorită distrugerilor pricinuite de lucrările agricole. Resturile acestei construcţii, probabil compartimentată, suprapuneau nivelul neolitic târziu (chiar groapa G4 era tăiată de o groapă de stâlp aparţinând acestei construcţii). Această construcţie aparţine culturii Tiszapolgár. Atât resturile acestei construcţii a culturii Tiszapolgár (L2) cât şi groapa neolitic-târzie (G4) erau tăiate de o groapă, G2/1999 cu un inventar foarte bogat constând din ceramică întregibilă, unelte din corn, amulete din dinţi de animale, râşniţă şi zdrobitor, etc. Această groapă aparţine culturii Coţofeni. O situaţie asemănătoare apare şi în zona mediană a secţiunii S3 unde pe o anumită porţiune s-a păstrat un nivel neolitic târziu cu o grosime de cca. 0,10 m unde am surprins urmele unei locuinţe patrulatere uşor adâncită (L1/1999). Acest nivel neolitic este suprapus direct de nivelul afectat de lucrările agricole, însă la un capăt locuinţa neolitic-târzie L1 este tăiată de o groapă a culturii Coţofeni (G1/1999) ce s-a conturat abia după ce am depăşit nivelul deranjat. Nu au apărut complexe ale culturii Wietenberg din Bronzul Mijlociu, ci doar fragmente ceramice de factură Wietenberg în nivelul afectat de lucrările agricole.

  Caseta C1/1999 (4 x 3 m) a fost trasată lângă secţiunea S3, în zona palisadei cercetate în anul 1998 pentru a verifica modul de amenajare al acesteia precum şi anterior presupusa existenţă a două faze de construire a palisadei. Am constatat că în acest sector, datorită pantei terenului, emplectonul palisadei a alunecat in cea mai mare parte în vale, însă există şi aici amenajarea stâncii pentru construirea palisadei. Printre puţinele fragmente ceramice descoperite în acest sector au apărut, în afara cioburilor Coţofeni şi Wietenberg, şi fragmente de factură dacică: o buză de fructieră lucrată cu mâna şi un fragment de kantharos lucrat la roată din pastă cenuşie.

  Secţiunea S1/1999 (8 x 2 m) a fost trasată în partea sud-vestică, pe buza platoului. Din păcate în acest sector lucrările de genistică din ultimul război au afectat într-o măsură însemnată situl. Secţiunea a intersectat capătul unei locuinţe patrulatere (L3/1999) a culturii Wietenberg cu un inventar modest, precum şi o groapă (G3/1999) aparţinând aceleiaşi culturi.

  În concluzie după cele două campanii de săpături putem afirma următoarele:

- cele mai vechi urme ale prezenţei umane pe dealul Coasta lui Damian datează din neoliticul târziu. Nivelul de locuire aferent acestei perioade a fost surprins şi în secţiunea S1/1998 fiind separat de cel eneolitic printr-un strat cenuşos gros de cca. 0,10 m indiciu probabil al unui incendiu puternic ce a mistuit aşezarea neolitic-târzie.

- în perioada culturii Tiszapolgár o nouă aşezare este amplasată pe platou, deşi acesta este expus în permanenţă vânturilor ce pot extinde rapid un incendiu, iar sursa de apă se afla la poalele dealului. Probabil aceste motive au determinat abandonarea aşezării de către locuitorii din eneolitic. Locul unde s-au mutat este probabil terasa înaltă de pe malul Crasnei numită astăzi „Dâmbul Radului” unde a fost descoperit în secolul trecut un topor de aramă cu braţele în cruce. Totuşi, locul fostei aşezări l-au folosit o perioadă pentru înhumarea unor morţi (un mormânt al culturii Tiszapolgar a fost descoperit în 1998).

- purtătorii culturii Coţofeni s-au stabilit şi ei pe Coasta lui Damian. Sus pe platou am găsit doar gropi ale acestei culturi. Un bordei Coţofeni a fost cercetat însă într-o zonă ferită de vânt, pe o terasă antropogenă  aflată mai jos de platou. Materialul ceramic indică o fază târzie a culturii Coţofeni. Culturii Coţofeni îi succede pe dealul la care ne referim, la un anumit interval de timp cultura Wietenberg. Materialele Wietenberg descoperite prezintă elemente de decor specifice fazei Wietenberg II.

- în privinţa amenajărilor defensive putem face doar presupuneri. Dacă în urma campaniei din 1998 înclinam să atribuim aceste amenajări purtătorilor culturii Wietenberg, apariţia unor materiale ceramice dacice (deşi foarte puţine) nu ne mai permit să credem acest lucru. Pe platou am descoperit o serie de complexe ale culturii Wietenberg: două locuinţe, o groapă şi amenajarea unei terase pe care era amplasat se pare un „atelier” pentru prelucrarea cornului. La poalele dealului, spre NE, la punctul „Tărbăcii” de pe o zonă relativ plată, cu apă în imediata apropiere au fost adunate materiale Wietenberg de aceeaşi factură cu cele de pe deal. Probabil locuitorii acestei aşezări foloseau platoul dealului, excelent fortificat natural pentru a se adăposti în caz de primejdie. Este greu de afirmat dacă au realizat şi lucrări de fortificare a platoului. Probabil dacii au fost cei ce au realizat elementele de fortificaţie de pe şaua de legătură cu scopul de a bara accesul din această zonă spre acropola din zona centrală a „Măgurii Şimleului”. În fine trebuie luat în considerare şi un vârf de săgeată descoperit pe Coasta lui Damian, vârf datat în secolul al X-lea. Situaţia întâlnită pe dealul la care ne referim nu este una izolată. Numeroase locuri, bine poziţionate strategic şi fortificate natural au atras comunităţi umane diferite, în căutare de securitate. Ca atare de multe ori amenajările defensive mai vechi amplasate de obicei cam în acelaşi sector au fost distruse în totalitate de cele mai recente.

 

60. Grădiştea de Munte, com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara [Sarmizegetusa Regia]

Punct: Dealul Grădişte

Cod sit: 90937.01

 

Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó (MCDR Deva).

 

  Cercetările au vizat trei puncte şi în al patrulea s-a pregătit săpătura din anul 2000. Pe Platoul cetăţii a continuat cercetarea tip covor printr-o secţiune de 12 x 2 m, paralelă cu ultima din anul anterior. Acolo s-a constatat existenţa celor două umpluturi, una dacică, cealaltă romană, absenţa construcţiilor din piatră, iar materialele constau din ceramică dacică şi romană, cărămizi şi ţigle fragmentare, cuie şi piroane provenite de la barăci din lemn, o toartă de caserolă de bronz şi o monedă de la Domitianus, cea din urmă găsită la baza stratului de umplutură roman. Pe Terasa cu cercuri s-au descoperit două complexe cu aspect de mantale de val din piatră, ambele cercetate parţial. Stratigrafia (de sus în jos): 1. humus actual, 2. umplutura terasei, 3. pământ steril sau stâncă. Sub una din mantale s-au descoperit cinci cercuri de fier de roată (unul rupt) şi alături de manta o groapă cu alte patru cercuri. Sub aceeaşi manta s-au mai găsit două nicovale, un dorn, un tăietor de fier şi o seceră ruptă în două. Pe Terasa de sub curmătură s-a descoperit o groapă informă ce conţinea 17 lupe de fier întregi şi alte 9 jumătăţi de lupe, foarte probabil un „depozit” de fier brut.

  În sfârşit, la Baia romană s-a pregătit parţial terenul pentru reluarea săpăturilor.

 

61. Grădiştea, com. Grădiştea, jud. Călăraşi

Punct: Grădiştea Coslogeni

Cod sit: 93673.01

Marian Neagu, Valentin Parnic (MDJ Călăraşi), Stănică Pandrea (Muzeul Brăilei).

 

  În campania 1999, săpăturile de la Grădiştea Coslogeni au avut ca obiectiv continuarea cercetărilor din campania precedentă, pentru a epuiza complexele arheologice din anul anterior. Cercetările s-au efectuat în S w şi S I în nivelul cultural Coslogeni (cenuşar) şi mantaua tumulului din bronzul timpuriu.

1. Cenuşarul Coslogeni - săpăturile au pornit de la 0,90 m, din nivelul de construcţie Coslogeni. Au fost observate 3 etape de construcţie ale podinei structurii de suprafaţă SL. 1, atent făţuite, cu o grosime de 0,08 – 0,10 m fiecare, intercalate de două niveluri de amenajare, cu o grosime de 0,15 – 0,20 m.

2. Tumulul din bronzul timpuriu - În S w, St. A şi St. B, mantaua tumulului nu a fost identificată până la adâncimea de 1,30 m. Aceasta a fost mai bine observată în S w, St. C şi St. D, începând cu adâncimea - 0,80 m, până la adâncimea - 1,48 m.

3. Mormântul M. 17 - a apărut la h - 1,45 m, în mantaua tumulului. Groapa mormântului era ovală cu diametrul de 1,79 x 0,70 m. şi cu o adâncime de 0,15 – 0,18 m. Scheletul era aşezat chircit, pe stânga, orientat N - S. Mâinile strângeau sub bărbie un femur de oaie.

4. Nu a fost identificat un nivel propriu-zis de locuire neolitic, probabil distrus parţial de intervenţiile ulterioare (M. 17 şi prima manta a tumulului). Au fost descoperite mai multe fragmente de chirpic nearse, aflate în poziţie secundară, fragmente ceramice şi două unelte de silex, ceea ce confirmă cercetările anterioare, care fixau în această zonă una din marginile aşezării neolitice.
(Pl. 61)

 

62. Hăpria, com. Ciugud, jud. Alba

Punct: Capul Dosului

Cod sit: 1115.02

 

Horia Ciugudean, Adrian Gligor (MNUAI)

 

  În perioada 10-24 august 1999 s-a desfăşurat cea de-a doua campanie de cercetări arheologice la Hăpria – „Capu Dosului”. În acest an ne-am propus verificarea planimetriei necropolei şi, deci, implicit a tipului acesteia, precum şi realizarea unei mai strânse încadrări cronologice. În acest sens, am efectuat o secţiune notată S II/1999 de 10 x 1 m, orientată V - E, în continuarea celei de anul trecut. Pe toată suprafaţa acestei secţiuni nu a fost surprins însă nici un mormânt. Stratigrafia este identică cu cea din campania precedentă şi anume: 0,15 - 0,20 – strat vegetal; urmează un nivel de pământ negru, ce merge până la 0,40 m, pentru ca la adâncimea de 0,45 - 0,50 m să fie atins solul steril argilos de culoare gălbuie. La fel ca şi în S I/1998, în stratul de culoare neagră (0,20 - 0,40 m) au apărut sporadic fragmente ceramice Coţofeni slab conservate, foarte friabile. În continuare, am procedat la deschiderea unei casete notată C1/1999 cu dimensiunile de 4 x 3 m, dispusă la S de cele două secţiuni, în zona de joncţiune a acestora şi în imediata apropiere a aglomerării de morminte din campania precedentă. În această zonă, la adâncimea de 0,30 - 0,40 m, au fost descoperite 5 morminte de inhumaţie (am efectuat numerotarea acestora începând cu M. 5, pentru a ţine cont de cele de anul trecut) pe care le vom descrie în cele ce urmează:

M. 5 – scheletul unui copil, aşezat în poziţie chircită, pe partea dreaptă, orientat SV - NE; s-au păstrat doar craniul şi oasele lungi.

M. 6 – este scheletul dezmembrat al unui adult, din care s-a descoperit doar craniul şi părţi din oasele lungi.

M. 7 – scheletul unui adult, dezmembrat, aşezat „împachetat”, coastele şi vertebrele fiind prinse sub craniu şi oasele picioarelor.

M. 8 – este un mormânt dublu, format din scheletele a doi adulţi, dezmembraţi şi aşezaţi „împachetaţi”.

M. 9 – mormânt ce intră în profilul de SE, după câte se pare fiind vorba tot despre scheletul dezmembrat al unui adult.

  În jurul acestor morminte au fost descoperite, în număr mic, fragmente ceramice Coţofeni, foarte slab conservate; acestea nu pot fi considerate însă drept inventar al vreunui mormânt, ele făcând parte din stratul subţire de locuire de pe acest platou şi ajungând în preajma scheletelor odată cu îngroparea acestora.

  În stadiul actual al cercetărilor, considerăm că acest grup de înmormântări face parte din categoria necropolelor plane de inhumaţie, datorită faptului că nu se observă alte urme antropice. Oricum, credem că înmormântările s-au făcut în aceeaşi perioadă istorică, neobservându-se diferenţe de ritual. La fel, nu s-au putut observa gropi individuale sau colective de morminte, acestea fiind depuse la mică adâncime. Nu excludem totuşi posibilitatea ca aceste morminte să facă parte dintr-un tumul de pământ care, în timp, datorită erodării, să nu mai fie vizibil.

  Datorită faptului că până în momentul de faţă nu a fost surprinsă - pe baza inventarului – o datare directă a necropolei, nu putem presupune decât fie o contemporaneitate între morminte şi aşezare, fie mai probabil, o datare post Coţofeni III a necropolei, care prin elementele de rit şi ritual funerar îşi găseşte perfecte analogii în orizontul bronzului timpuriu I din Transilvania.

 

63. Hârşova, jud. Constanţa [Carsium]

Cod sit: 60810.02

 

Adrian Rădulescu, Constantin Nicolae, Gabriel Talmaţchi (MINAC), Costel Chiriac (IA Iaşi).

 

  Campania din vara anului 1999 de la Carsium a avut ca obiectiv continuarea cercetării secţiunii magistrale S2, E - V, tronsonul cuprins între carourile 63-81 (vezi  - PL Planul general) unde se detaşează trei complexe distincte:

1. o locuinţă (construcţie) romano-bizantină;

2. nivelare antică între locuinţa şi incintă;

3. zona incintelor.

Locuinţa romano-bizantină

  Rezultatele cercetării preliminare a acesteia au fost prezentate la Sesiunile din ultimii doi ani. Acum au fost refăcute profilele spre S (depunerea din interiorul zidurilor). Cu acest prilej au fost recoltate mai multe fragmente ceramice din epoci diferite, între care se remarcă două, aparţinând aceluiaşi vas, pe suprafaţa căruia au fost realizate prin sgrafitare, simboluri şi inscripţii din care se păstrează câteva semne şi trei litere „...KAN...” (ultimele două în ligatură). Din exteriorul zidurilor s-au recoltat mai multe monede de secol IV.

Nivelarea antică

  Se încadrează între carourile 67 - 72, pe o lungime de mai bine de 10 m. Conţine multe fragmente ceramice, monede şi materiale de construcţie. De aici s-a recuperat un fragment de altar votiv din calcar, pe suprafaţa căruia se disting două rânduri: „DEO//INVICTO//...”. La -3,60 -4,00 m s-a ajuns la stânca vie. De pe ultimul nivel s-a recuperat un fragment de cărămidă pe suprafaţa căruia se afla cartuşul unei ştampile şterse în totalitate.

Zona incintelor

  Aici s-a identificat traseul a două ziduri ale incintelor antice şi turnurile aferente acestora. Zidurile prezintă particularităţi diferite: primul este similar cu „turnul comandantului” de pe latura nordica, putând reprezenta refacerea bizantină din secolul al X-lea; cel de-al doilea este exterior şi a fost identificat încă din 1943 de către Gr. Florescu. Nu se pot face încă alte precizări.

 

64. Hârşova, jud. Constanţa

Punct: Hârşova-Tell

Cod sit: 60810.01

 

Dragomir Popovici (MNIR), Bernard Randoin, Yannick Rialland (Ministerul Culturii din Franţa), Valentina Voinea (MINAC)

 

  S-au continuat cercetările arheologice pluridisciplinare din Suprafaţa B, începute în campaniile precedente. Colectivul şi-a propus în principal aducerea întregii suprafeţe în conexiune stratigrafică astfel încât:

- să se poată apoi cerceta în cât mai bune condiţii tipurile de relaţii spaţiale existente între diferitele structuri de locuire evidenţiate parţial încă din cursul anului trecut şi caracteristicile constructive ale acestora;

- studierea construcţiilor cu caracter secundar;

- evidenţierea şi analizarea zonelor de pasaj;

  Pentru aceasta cercetările s-au desfăşurat cu precădere în sectoarele 2, 3, 4, 5, 8, 9,10, 12 şi 13. Rezultatele cele mai semnificative s-au obţinut în cazul cercetării locuinţelor numerotate 48, 49 şi 50. Ultimele două au fost surprinse doar parţial în sectorul 13, fiind cercetate pe câte o suprafaţă de cca. 18 mp. Locuinţa nr. 50 fusese incendiată, sub dărâmăturile pereţilor fiind descoperite numeroase fragmente ceramice provenind de la vase în principal de uz comun. Locuinţa nr. 48 este până în prezent cea mai completă şi mai bine păstrată dintre toate structurile de acest tip cercetate până în prezent la Hârşova. A fost observată în sectoarele 5, 9, 10 şi 12, practic sub Complexul nr. 521 cercetat în campaniile precedente, pe o suprafaţă de cca. 70 mp. Era compartimentată în două camere, inegale din punctul de vedere al dimensiunilor, în fiecare existând câte o structură de combustie (cuptor). Trecerea dintre ele era asigurată printr-un spaţiu cruţat în peretele despărţitor fiind aici descoperit şi un prag de lemn ce de altfel a fost observat şi în cazul intrării în locuinţă. Cercetarea acesteia a permis descoperirea unor amenajări interioare de tipul laviţelor şi existenţa a cel puţin două faze de reamenajare/refacere a întregii construcţii. Camera mai mică era folosită în acelaşi timp şi pentru depozitarea unor unelte sau recipiente de lemn şi vegetale împletite conservate foarte bine. Cercetarea completă a sa va fi continuată în campania acestui an.

  Au fost continuate şi cercetările pluridisciplinare.

Fauna de mamifere

Dragoş Moise (MNIR – CNCP)

  Din cele 2465 resturi de mamifere descoperite în campania 1999 în nivelurile gumelniţene, au putut fi determinate 927. Au fost identificate 5 specii de mamifere domestice: Bos taurus (bou), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis familiaris (câine) şi 13 specii de mamifere sălbatice: Equus caballus (cal), Bos primigenius (bour), Cervus elaphus (cerb), Capreolus capreolus (căprior), Sus scrofa attila (mistreţ), Canis lupus (lup), Vulpes vulpes (vulpe), Meles meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Lynx lynx (râs), Felis silvestris (pisică salbatică), Castor fiber (castor), Lepus europaeus (iepure).

  Raportul mamifere domestice/mamifere sălbatice înclină în favoarea primei grupe ca NR (65,13% : 33,33%), fiind mai echilibrat ca NMI (49,25% : 43,28%). În cadrul animalelor domestice predomină grupul ovicaprinelor, atât ca NR (20,93%), cât şi ca NMI (14,93%); în cadrul celor sălbatice mistreţul fiind cel mai bine reprezentat (23,41% NR, 16,42% NMI).

Arheoihtiologie

Valentin Radu (CNCP–MNIR)

  În campania de săpături arheologice 1999 de la Hârşova s–au continuat prelevările de material arheoihtiologic din nivelele Gumelniţa A2. De asemenea s–a continuat achiziţionarea de noi specii pentru colecţia de referinţă a laboratorului: Chalchaburnus chalcoides mento, Alburnus alburnus (două specii de obleţi) şi Aspro zingel.

Studiu sedimentologic

Constantin Haită (MNIR – CNCP)

  În campania de săpături arheologice 1999 a fost continuată cercetarea nivelului Gumelniţa A2, o atenţie deosebită fiind acordată locuinţei SL. 49, surprinsă aproape în întregime. Din aceasta locuinţă neincendiată au fost prelevate probe micromorfologice atât din pereţii conservaţi în elevaţie, cât şi din podelele din chirpic nears cu lutuieli succesive.

  Studiul micromorfologic asupra pereţilor va oferi date despre modul de construcţie şi amenajare a structurii, iar studiul micromorfologic al succesiunilor de podele va fi integrat în analiza spaţiilor amenajate din locuinţe, care permite identificarea diferitelor zone de activitate.

Material litic

Geanina Haită

  Materialul litic descoperit în campania 1999 este puţin numeric.

Material litic cioplit. Tipologic au fost identificate: produse de debitaj (lame brute şi aşchii) şi unelte şi arme. Lamele brute au fost realizate din silex ocru–crem neomogen (3) şi ocru –crem neomogen (8). Aşchiile (141) sunt confecţionate mai ales din silex ocru–cenuşiu. Uneltele  - lamele retuşate (6) prezintă retuşe de tip ecaille, dispuse continuu pe una sau ambele muchii. Gratoarele (5) sunt realizate pe fragmente de lamă retuşate (2) sau brute. Forma părţii active este rotundă (3) sau dreaptă. Gratoarul a fost realizat prin doua etaje de retuşe. Străpungătorul este realizat prin retuşe de tip invadatoare. Au fost descoperite doua vârfuri de săgeata realizate prin retuşe invadatoare dispuse pe întreaga suprafaţă a lor. Sunt confecţionate din silex ocru–crem şi ocru– cenuşiu.

Materialul litic şlefuit se compune din frecătoare (3) şi râşniţe (3).

 

65. Hereclean, com. Hereclean, jud. Sălaj

Punct: Dâmbul iazului

Cod sit: 141385.01

 

Ioan Stanciu (IAIA Cluj), Alexandru V. Matei, Sanda şi Dan Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)

 

  Săpături de salvare efectuate în trei etape: decembrie 1998, martie şi iulie-august 1999. În iarna anului 1998 şi primăvara anului următor intervenţia s-a datorat lucrărilor de modernizare a  şoselei Zalău - Şimleu Silvaniei/Satu Mare, care afectau o aşezare cunoscută deja în urma cercetărilor de suprafaţă (sectorul A), iar cele din vara anului 1999 au fost efectuate după ce lucrările necesare construirii unei benzinării au atins complexe arheologice (sectorul B).

  Dâmbul iazului” reprezintă o prelungire relativ domoală, asemănătoare unui „promontoriu”, a dealurilor de pe partea sud-vestică a văii Zalăului, în porţiunea în care începe deja să se contureze bazinetul unde este situat Zalăul (punctul se află la 7,5 km NV faţă de centrul oraşului Zalău). Este de presupus că zona centrală a locuirii antice s-a aflat în sectorul B, adică la SV de şoseaua menţionată, unde există un platou cvasi-orizontal, delimitat spre V şi E de câte un pârâiaş. În sectorul A (la NE de şosea) au fost săpate 4 secţiuni  şi 6 casete/suprafeţe, iar în sectorul B a fost curăţată porţiunea deja rasă de buldozer şi s-a deschis o altă suprafaţă, deasupra unei locuinţe (nr. 5) sesizată în peretele porţiunii de teren excavate.

  Marea majoritate a vestigiilor identificate aparţin epocii romane, câteva gropi, printre ele probabil şi un mormânt de incineraţie, fiind databile în epoca neolitică târzie (prelucrarea acestor complexe revine d-nei Sanda Băcueţ-Crişan). Nu există un strat cultural continuu din epoca romană, iar cel neolitic s-a conturat vag, doar în apropierea gropilor. Epocii romane imperiale îi pot fi atribuite 5 complexe uşor adâncite în sol (nr. 1 - 5), două construcţii de suprafaţă (nr. 1 şi 2) - acestea cu un contur determinabil datorită gropilor de stâlpi -, două gropi rectangulare, cu pereţii arşi şi câteva gropi puţin adânci, acestea foarte probabil destinate resturilor menajere. Unele dintre complexele din epoca romană au formă circulară (nr. 2 şi 4), altele au formă dreptunghiular-alungită (nr. 3), neregulată (nr. 1) sau cvasi-pătrată (nr. 5). Cel din urmă poate fi sigur determinat ca locuinţă, cu gropi de stâlpi în colţuri şi de-a lungul laturilor, mai ales că în interiorul său au fost descoperite şi resturile unei vetre. S-ar putea presupune că restul complexelor, identificate în sectorul A, aşadar la periferia aşezării, au fost construcţii cu o altă destinaţie. În cele două complexe cvasi-circulare (nr. 2 şi 4) au fost descoperite multe greutăţi din lut ars, astfel că am putea avea de-a face cu resturile unor ateliere pentru ţesut. Construcţiile de suprafaţă, de dimensiuni mari şi cu foarte puţin material arheologic, nu este exclus să fi fost îngrădituri/ţarcuri pentru animale. Locuinţele şi anexele au încetat să existe în urma unui incendiu puternic, cum sugerează mai ales situaţia înregistrată în cazul complexelor nr. 1, 2 şi 4.

  Este extrem de interesant materialul ceramic recoltat, reprezentat în proporţie de aproape 90% de vase lucrate cu mâna. O parte au fost modelate dintr-o pastă semifină sau grosieră, altele din pastă fină (culoare neagră după ardere), uneori, în acest caz, suprafaţa fiind lustruită cu grafit. Forma cea mai frecventă o reprezintă vasul cu profil accentuat bitronconic şi linia diametrului maxim situată în jumătatea superioară. Fără îndoială, această olărie are analogii în ceramica complexului cultural Przeworsk. Doar câteva fragmente ar putea fi puse în legătură cu ceramica dacică. Printre cioburile aparţinând vaselor ce au fost modelate la roată pot fi remarcate şi câteva importuri romane certe. În complexul nr. 4 a fost găsită o fibulă de fier „în formă de arbaletă” (variantă larg încadrabilă tipului Almgren VI. 162), databilă în a doua jumătate a secolului II p.Chr. (orizontul C1a) şi care indică acelaşi mediu cultural.

  Este foarte probabil că avem de-a face cu un grup de populaţie germanică, stabilit în faţa limes-ului Daciei Porolissensis în împrejurările create de războaiele marcomanice, situaţie indicată în termeni relativ clari şi de sursele literare. În imediată apropiere, ocupând de asemenea un loc mai înalt, o aşezare de acest fel se cunoaşte de la Panic-Uroikért.

(Pl. 15, 16)

 

66. Hodod, com. Hodod, jud. Satu Mare

Punct: Biserica reformată

Cod sit: 137853.01

 

Daniela Marcu (Home Trade SRL), Szőcs Péter Levente (MJ Satu Mare)

 

  Biserica reformată de la Hodod este un monument în stil gotic, căpătând forma actuală în secolul al XV-lea. Începând cu anii 1990-1991 structura de rezistenţă a clădirii manifestă degradări accentuate care au făcut necesară derularea unor intervenţii de consolidare. În lunile octombrie-noiembrie 1999 au fost executate două sondaje arheologice, la solicitarea episcopiei reformate din Oradea, pentru efectuarea studiului de rezistenţă. Sondajele au fost amplasate după cum urmează: sondajul nr. 1 (2 x 1,60 m): în exterior, la intersecţia zidului de V al navei cu latura sudică a turnului; sondajul nr. 2 (2 x 2 m): în interior, perpendicular pe peretele de V al navei, amplasat în axul bisericii.

  Efectuarea sondajelor a avut drept scop clarificarea etapelor de construcţie şi identificarea unor repere cronologice pentru zona cea mai afectată a bisericii. S-a constatat că toate fundaţiile vizibile în săpătură sunt adâncite în sol viu şi nu sunt construcţii sau alte amenajări anterioare care să influenţeze starea actuală a clădirii. S-a stabilit natura zidirii fundaţiilor şi calitatea lor (constatându-se faptul că este prezent efectul distractiv al rădăcinilor din apropiere). În sondajul nr. 2 a fost identificat un zid – ruină, amplasat paralel cu zidul vestic al navei, la o distanţă de 1,80 m E. Acest zid este realizat din piatră (bolovani mari în şanţul de fundare) şi cărămidă refolosită (având dimensiunile de 26 x 12 x 6/7,5 cm). În afara faptului că zidul se află sub nivelele de călcare identificate, nu am putut stabili raportul său cu zidurile bisericii actuale şi nici funcţionalitatea lui.

  În concluzie, putem să afirmăm că fundaţiile se află într-o stare generală bună, iar problemele aparţinând structurii de rezistenţă pot fi puse cel mai probabil pe seama mişcărilor de teren. Pentru stabilirea evoluţiei cronologice a etapelor de construcţie şi a punctelor de suprapunere a clădirii actuale cu structuri anterioare este necesară derularea unei cercetări arheologice generale. Acest fapt este esenţial nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi pentru cunoaşterea uneia dintre cele mai importante monumente gotice din zonă

 

67. Hodoş, com. Sălard, jud. Bihor

Punct: Malomdomb

Cod sit: 31039.01

 

Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea)

 

  Pe malul stâng al Barcăului la intrarea în localitatea Hodoş se află aşezarea investigată de colectivul de arheologi al Muzeului Ţării Crişurilor. Afectată de lucrările de îndiguire efectuate de R. A. Apele Romane dar şi de exploatările de nisip care există în zonă  aşezarea sus menţionată necesita o urgentă intervenţie arheologică. Lucrările s-au desfăşurat în perioada 21 septembrie - 15 octombrie.

  Cu scopul de a salva o cît mai mare parte a patrimoniului arheologic au fost trasate 4 secţiuni şi o casetă cu dimensiunile următoare: Sl - 13 x 3 m; S 2 - 15 x 2 m; S3 - 20 x 2 m; S4 - 5 x 1 m; şi caseta A - 7 x 5 m.

S l - În partea sud-vestică a acestei secţiuni între metri 0 - 3 sub nivelul  arabil a fost surprins un nivel aparţinând culturii Baden, din acest nivel se adâncea o alveolare ce a furnizat un bogat material ceramic; la metrul 10- 11,30 s-a conturat în pământul galben o groapă cu mai multe niveluri de umplere, aceasta se adâncea până la –1,30 m şi aparţine secolelor I a.Chr. - I p.Chr.

S 2 - A furnizat unele dintre cele mai  interesante şi importante descoperiri din zonă. A fost identificat un nivel cu materiale amestecate aparţinând secolelor I a.Chr. - I p.Chr., sub acesta se afla nivelul aparţinând epocii bronzului târziu. În ultimul nivel - cel preistoric - au fost descoperite două morminte.

S 3 - A fost trasată lângă caseta A, complexele descoperite sunt în general alveolări şi nu au furnizat un material arheologic mai deosebit.

S 4 -  Pentru a avea o imagine cît mai clară asupra nivelului de cultură eneolitic a fost trasată S4, observaţiile care s-au făcut cu această ocazie au fost doar de natură stratigrafică neputând fi identificat nici un complex.

Caseta A - Are dimensiunile de 7 x 5 m; au fost descoperite cu această ocazie o serie de complexe, dar şi o interesantă succesiune stratigrafică.

Cercetările arheologice de la Hodoş au furnizat date de o deosebită valoare arheologico-istorică. Coloana stratigrafică înregistrează o evoluţie de la sfârşitul epocii neolitice până în perioada daco-romană. Desigur nu trebuie subliniată importanţa unei astfel de cercetări, într-o zonă necunoscută din punct de vedere arheologic.

 

68. Huedin, jud. Cluj

Punct: Biserica reformată

Cod sit: 5545.02

 

Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)

 

  Cercetările arheologice efectuate pe latura de N a Bisericii reformate din Huedin, jud. Cluj, s-au desfăşurat în perioada 24 august -10 septembrie 1999, ca parte componentă a programului de restaurare a monumentului. Principalele obiective urmărite au fost: găsirea unor explicaţii privind fizionomia monumentului şi problemele de rezistenţă ridicate de latura sa nordică. Investigaţiile au fost reprezentate de 5 secţiuni, executate în exteriorul monumentului conform planului general de săpătură.

  Latura de N a Bisericii reformate din Huedin, jud. Cluj, a fost cercetată în toate punctele în care aceasta se intersectează cu contraforturile sale laterale. A ieşit astfel în evidenţă existenţa a două structuri de zidărie cronologic distincte: o zidărie mai veche în jumătatea estică a navei (peste care actualul monument se sprijină parţial) şi zidăria bisericii actuale. Zona de adosare a celor două zidării se află în porţiunea mascată de contrafortul central, care sprijină latura de N a navei. Zidăria veche este reprezentată de ruina unei construcţii anterioare, foarte probabil tot o biserică, peste care latura de N a monumentului se sprijină între cor şi contrafortul central. De la demolarea zidului vechi şi până la construcţia bisericii actuale s-a scurs o imprecizabilă perioadă de timp, motiv pentru care între cele două zidării există o „zonă intermediară” (cuprinsă între 0,30 - 0,60 m) în care se găsesc pietre amestecate cu pământ. Deşi reprezintă cea mai veche fază sesizabilă a monumentului, această zidărie a fost clădită într-un strat mai vechi de cultură, care în stadiul actual al cercetărilor nu poate fi datat. Zidăria nouă aparţine bisericii actuale, reprezintă o singură fază de construcţie şi are o fundaţie proprie în jumătatea de V a navei, între contrafortul central şi turn. Contraforturile de pe latura de nord a bisericii cercetate au fost şi ele construite în etape diferite. Zidul vechi nu a avut contraforturi; contrafortul central a fost construit în aceiaşi etapă cu zidul nou iar, ulterior, a fost ridicat contrafortul central şi cel de E - la care parţial se adosează şi un contrafort al corului.

  Datorită numeroaselor intervenţii făcute lângă monument şi în vecinătatea acestuia stratigrafia solului nu mai prezintă aspecte semnificative, în stadiul actual al cercetărilor fiind imposibil de precizat mai vechile niveluri de călcare şi de construcţie. Este însă sigur că în apropierea bisericii au fost practicate înmormântări, dovadă fiind cele patru morminte şi relativ numeroasele fragmente de oase umane descoperite în săpătură. Având în vedere orientarea lor (V - E), este posibil ca acestea să dateze dinainte de Reformă.

 

69. Hunedoara, jud. Hunedoara

Punct: Grădina castelului Corvineştilor

Cod sit: 86829.01

 

Adrian Sabin Luca (ULB Sibiu), Cristian Roman, Nicolae Cerişer, Anda Spânu, Silviu Purice (studenţi ULB Sibiu)

 

  Campania de cercetare sistematică a sitului arheologic situat în Grădina castelului Corvineştilor din Hunedoara a avut drept scop, în al patrulea an de desfăşurare, cercetarea suprafeţelor II şi III, dispuse către valul de pământ din faţa şanţului de apărare al castelului. Suprafeţele au avut dimensiunile de câte 20 x 4 m, fiind trasate paralel, între ele lăsându-se un martor de 0,50 m. Condiţiile de cercetare au făcut să nu putem finaliza săpăturile. Cercetarea va continua şi în anul 2000 de la adâncimea medie de 1,80 m.

  Acum s-au descoperit urmele unui val realizat din piatră spartă şi pământ, pe coama căruia era dispusă o palisadă realizată din trunchiuri masive de copac. Epoca de construcţie a acestui sistem de fortificaţie este încă neelucidată. Anul 2000 va aduce mai multe amănunte în legătură cu acest obiectiv arheologic.

 

70. Iaz, com. Obreja, jud. Caraş-Severin

Punct: Troian

Cod sit: 53407.01

 

Adrian Ardeţ (MJERG Caransebeş), Lucia Carmen Ardeţ (Liceul „Traian Doda” Caransebeş)

 

Cercetările arheologice de la Tibiscum - „Troian”

  Cercetările arheologice de la Tibiscum, punctul „Troian”, situat pe raza satului Iaz, comuna Obreja, judeţul Caraş-Severin, au debutat pe data de 12 iulie 1999 şi s-au desfăşurat până în data de 30 iulie 1999. Colectivul de cercetare a fost format din dr. Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş, prof. Lucia Carmen Ardeţ de la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş şi un colectiv de elevi din cadrul cercului de arheologie „Constantin Daicoviciu” de la acelaşi liceu.

  În vederea efectuării cercetărilor arheologice, a fost defrişată o suprafaţă de 70 mp, aflată în partea de NV a Clădirii II, cercetată în perioada anilor 1990-1995. Săpătura propriu-zisă s-a desfăşurat în cadrul unei suprafeţe de 5 x 10 m, în prelungirea Clădirii II. A fost descoperit colţul zidului de incintă al clădirii ce are o lungime de 7,20 m şi o lăţime de 0,80 m. În interiorul clădirii a mai apărut un zid compartimental cu o lungime de 2,70 m şi o lăţime de 0,70 m. Fundaţiile zidului de incintă au fost construite din piatră de râu legată cu mortar. Aceste fundaţii ajung la o adâncime de 1,80 – 2,00 m. Cele două casete cercetate în această campanie arheologică au avut dimensiunile de 3,50 x 2,70 m, atingând adâncimea de 2,00 – 2,20 m.

  Din punct de vedere stratigrafic au fost descoperite patru nivele de călcare datate pe parcursul secolelor II – III p.Chr. Primul nivel se află situat la cca. 1,80 – 2,00 m adâncime şi constă dintr-un strat foarte îngust, de cca. 0,5 – 0,10 m din lut brun, ce este acoperit la rândul său de o peliculă foarte fină de arsură şi cenuşă. Acest nivel acoperă stratul de pământ viu compus din nisip şi pietriş. Cel de-al doilea nivel de călcare se află situat la adâncimea de 1,40 – 1,60 m şi se compune dintr-un strat de cca. 0,25 m de arsură, fragmente de pereţi din chirpic şi cenuşă. toate aceste elemente provin de la clădirile construite din bârne de lemn cu pereţi din chirpic. Mare parte din ceramica descoperită la Tibiscum aparţine acestui nivel, distrus în urma unui puternic şi violent incendiu. Nivelul al treilea de călcare se află amplasat la cca. 0,80-1,00 m adâncime, este materializat prin existenţa unei podele de cca. 0,25 m de lut gălbui bine tasat. Această podea este acoperită cu un strat destul de gros de mortar şi nisip. Ultimul nivel descoperit se află la o adâncime de cca. 0,30 – 0,50 m şi reprezintă urmele celor două podele din lut refăcute la mijlocul secolului al III-lea.

  Descoperirile arheologice efectuate în vara anului 1999 la Tibiscum au scos la suprafaţă un impresionant şi bogat material arheologic. În primul rând pot fi menţionate fragmentele ceramice descoperite în nivelul al doilea care în bună măsură pot fi restaurate în totalitate. Din marea gamă de forme pot fi amintite: farfuriile, castroanele, străchinile sau oalele de diferite forme şi dimensiuni. Dintre piesele mai deosebite putem aminti monedele din argint şi bronz, o cataramă din bronz, o insignă militară din bronz, două jetoane din lut folosite pentru jocuri, şi un foarte frumos vas terra sigillata de tip Westerndorf. Descoperirea vasului terra sigillata în nivelul al II-lea confirmă ipotezele noastre privind datarea acestui nivel în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea p.Chr. Tot în campania arheologică 1999 a fost descoperit şi primul fragment de altar votiv din calcar, textul acestuia este destul de greu de citit.

  Din punct de vedere cronologic, nivelul I poate fi datat la începutul secolului al II-lea p.Chr., o dată cu stabilirea coloniştilor romani la Tibiscum. Cel de-al doilea nivel se datează la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al II-lea, când aşezarea noastră este distrusă violent de invaziile marcomanice. Pentru nivelul al III-lea informaţiile sunt mai numeroase şi mult mai bine păstrate, acest nivel fiind contemporan cu ridicarea în piatră a construcţiei cercetate de către noi, moment datat la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea. Ultimul nivel reprezintă o refacere a construcţiei atât în ce priveşte zidăria interioară cât şi refacerea podelelor din lut. Acest nivel poate fi datat la mijlocul secolului al III-lea.

 

71. Iaz, com. Obreja, jud. Caraş-Severin

Punct: Cetate

Cod sit: 53407.02

 

Doina Benea, C. Timoc, M. Crânguş, S. Regep (Univ. de Vest Timişoara)

 

Cercetările arheologice de la Tibiscum - „Cetate”

  Castru. Principia. Cercetările arheologice au continuat în anul 1999 prin dezvelirea unei suprafeţe. Întrucât edificiul a fost dezvelit până la adâncimea de 0,60 m. Cercetările efectuate încă din anul 1996 au identificat urmele unei fortificaţii de pământ (III). Această fortificaţie construită concomitent cu castrul mic de piatră (II) a fost ridicată la S de fortificaţie.

  Cercetările din 1999 au identificat urmele unei construcţii din pământ cu pereţii tencuiţi, delimitată spre NE de o stradelă. Materialul arheologic puţin permite o datare cuprinsă între epoca Hadrian - Marcus Aurelius.

  Castrul Mare. Edificiul IV. Construcţia cercetată anterior parţial de către M. Moga este amplasată pe direcţia N - S imediat lângă Porta Praetoria a castrului mare.

  Cercetările au constat dintr-o secţiune SI (7,80 x 1,50 m) prelungită ulterior până la zidul de incintă al castrului mare. Secţiunea era amplasată la 35m de Porta Praetoria. Primele observaţii sunt importante pentru etapele de locuire ale castrului mare – sub zidul nordic al edificiului IV a fost descoperit un zid al unui turn de curtină 3,75 x 4,75 m construit în tehnica opus quadratum.

  Construcţia datează din prima fază de existenţă a castrului mare (secolele II - III). Materialul arheologic descoperit la acest nivel este puţin atipic (câteva vârfuri de săgeţi, un fragment de plăcuţă votivă din lut).

  După desfăşurarea acestui turn prin demantelare a fost ridicat edificiul IV, prin nivelarea stratului de dărâmături; noua construcţie avea o lăţime de 4,50 m. Săpăturile reduse ca suprafaţă nu au permis alte observaţii.

  Vicus-ul militar În 1999 cercetările arheologice au vizat continuarea cercetărilor la Clădirea III, care a fost dezvelită anterior de către M. Moga. Întrucât materialul arheologic descoperit şi nici destinaţia clădirii nu au fost identificate săpăturile au fost reluate în anul 1996. Totodată la V de Clădirea III a fost trasată o secţiune, care a permis identificarea unei trame stradale pe direcţia N - S şi care datează din prima jumătate a secolului.

  Cercetările efectuate în anul 1999, la Clădirea III şi-au propus realizarea unei secţiuni de control în încăperea 2, prilej cu care s-au descoperit mai multe nivele de locuire aparţinând unor clădiri din lemn (3) şi două din piatră.

  Concluziile preliminare în acest sector evidenţiază un material extrem de interesant databil mai ales în prima jumătate a secolului II, care aparţinea primei trame stradale a vicus-ului militar (aflată cu cca. 20 m spre vest de strada pavată cu dale, corespunzătoare secolului III).

  Asupra destinaţiei edificiului III nu se pot face în acest moment presupuneri, pare a avea un caracter public.

  În continuarea Secţiunii I/96 a fost trasată o prelungire de 20 x 2 m şi care a avut avantajul de a identifica (în această zonă neatinsă de săpături anterioare) mai multe nivele de locuire din lemn (V), aparţinând unor barăci, ce delimitau spre V stradela din piatră observată în anul 1996. După abandonarea acestei stradele parţial deasupra ei a fost ridicat un atelier de sticlă specializat pentru producţia de mărgele. La V de acesta în Prelungirea SI/1996 un atelier de prelucrarea bronzului.

  Materialul arheologic constă din ceramică romană, TS, monede şi fibule din bronz asigurând datarea complexelor în secolele II - III.
(Pl. 58)

 

72. Isaccea, jud. Tulcea [Noviodunum]

Punct: Cetate

Cod sit: 159696.05

 

Gheorghe Mănucu-Adameşteanu (MMB)

 

  Cercetările din Cetate s-au concentrat în Secţiunea I – magistrală – perpendiculară pe zidul de incintă; lungimea totală a secţiunii I este de 32 m. În vecinătatea zidului de incintă (carourile 6 – 7) săpătura a coborât până la -2,40 –2,60 m faţă de nivelul actual de călcare, adâncime la care au început să apară fragmente ceramice aparţinând ultimului nivel romano - bizantin. Materialul bizantin, databil în prima jumătate a secolului al XI-lea, este reprezentat prin fragmente ceramice de vase borcan, izolate, şi un follis anonim de la împăratul Mihail IV (1034 - 1041).

  În campania din anul 1997, în caroul 8, la –0,10 m faţă de nivelul de călcare actual, au fost surprinse câteva tronsoane de zid din piatră legată cu mortar, ce aparţineau unui edificiu, pentru a cărui dezvelire a fost necesară, în anul 1999, trasarea unei casete (caseta 1); în suprafaţa deschisă a apărut o altă construcţie, din pietre legate cu pământ, adosată parţial la edificiul construit cu mortar. Clădirea realizată din zidărie de piatră legată cu pământ poate fi datată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, perioadă în care se pare că primul edificiu a fost demantelat parţial. Deocamdată, din acesta, pe lângă zidurile deja amintite, au mai fost surprinse câteva trepte amenajate din bucăţi de cărămidă şi mortar, având dimensiunile: L = 2,04 m; l = 0,35 – 0,40 m; h = 0,30 – 0,35 m.

  Un alt complex a fost surprins în carourile 10 – 11, unde, între - 0,40m – 1 m, în umplutura unei locuinţe cercetată parţial, au fost găsite mai multe obiecte din os – câteva mânere, un împungător – care, prin numărul lor destul de mare, sugerează existenţa unui atelier de prelucrare a osului. Datarea complexului în secolul al XIII-lea este asigurată de fragmente de ceramică smălţuită şi comună. În caroul 12 a fost dezvelit parţial un cuptor din piatră, databil tot în secolul al XIII-lea, instalaţie de foc întâlnită frecvent în locuinţele de la Isaccea. O ultimă menţiune se cuvine a fi făcută despre locuinţa din caroul 13, a cărei podea din lut bătătorit a fost identificată la -0,89 m faţă de nivelul actual de călcare; pe latura de S, într-un strat de cenuşă gros, de 0,20 – 030 m, a fost găsit un ulcior amforoidal spart pe loc în timpul incendiului care a distrus locuinţa. Pentru dezvelirea acestui complex a fost trasată o casetă (caseta 2) cu dimensiunile de 3 x 4 m. De la adâncimea de -0,50 m a fost surprinsă umplutura ei, cu multă cenuşă, cărbune şi bucăţi de chirpic; locuinţa, cu laturile de 2 x 3,50 m, a fost cercetată aproape în întregime, cu excepţia colţului de SE; nu a fost identificată nici o instalaţie de foc. În jumătatea estică, pe o platformă - după cum par să indice două scânduri incendiate - s-au găsit patru vase culcate: două amfore şi două ulcioare amforoidale. Pe baza materialului numismatic şi ceramic se poate aprecia că locuinţa a fost distrusă cu ocazia atacului tătarilor din intervalul 1241/1242.

Dintre celelalte descoperiri putem semnala o ramă de hârleţ, aversul unei cruci relicvar purtând imaginea lui Hristos, realizată prin incizie, ambele datate în secolul al XIII-lea, precum şi un sigiliu foarte bine păstrat, din secolul al XI-lea.

 

73. Istria, com. Istria, jud. Constanţa [Histria]

Cod sit: 62039.01

 

responsabil ştiinţific: Alexandru Suceveanu (IAB)

 

Sector incinta arhaică (S.B)

Mircea Angelescu (IAB), studenţi (UAIM Bucureşti)

  Reluarea săpăturii din zona secţiunii SB, începută de Maria Coja şi reluată în 1998 a avut drept obiectiv clarificarea situaţiei stratigrafice din acest important punct de pe latura de sud a platoului histrian.

  A fost curăţat profilul N-S rămas în picioare şi zona adiacentă. La E de profil a apărut dărâmătură de chirpic, dar nici o urmă a zidului datat în epoca arhaică care se află la o distanţă de cca. 3 m. datorită unei săpături mai vechi care a coborât până la stratul de nisip.

  Pe latura de E se observă şanţul de demantelare al zidului („negativul”) pe direcţia fragmentului de zid păstrat, apoi spre S dărâmătura de chirpic. Totul este apoi distrus de o intervenţie care instalează o stradă şi imediat la S de ea un şanţ cu nisip, mult mai lat şi mai puţin adânc decât cel observat la SG.

  La V de profil a apărut mai întâi o dărâmătură de şist verde dar cu bucăţi mult mai mici decât cele care se mai păstrează din presupusele turnuri. Sub dărâmătura de şist verde au apărut fragmente de calcar alb-gălbui care coboară spre linia zidului.

  În paralel am secţionat dărâmătura masivă de chirpici de lângă profil care a pus în evidenţă un strat compact de chirpici arşi şi, pe alocuri, fragmente ce par a fi de lemn ars. În masivul de chirpic, puţin deasupra nivelului liniei pietrelor de şist (soclul zidului) a apărut o ştampilă thassiană databilă în ultima treime a secolului IV a.Chr. Sub stratul de arsură a apărut o podea galbenă de lut care probabil marchează limita dintre cele două dărâmături (elenistică şi arhaică) conţinând foarte puţine fragmente ceramice. Imediat sub podea a apărut o altă dărâmătură de chirpici şi fragmente ceramice arhaice - East Greek şi Klein Meister, care stau pe nisip.

  În stratul de dărâmătură au apărut două amfore elenistice,  într-una dintre ele aflându-se scheletul unui copil. Modul în care au fost depuse amforele, zona fiind delimitată prin şiruri de fragmente de calcar, poate avea o semnificaţie rituală, situaţia fiind similară cu cea înregistrată în S. IV, sector Domus, de asemenea într-o zonă în care presupunem existenţa unui tronson al zidului de incintă elenistic. Ipoteza depunerii rituale este întărită de descoperirea a altor două amfore în care au fost depuşi copii, la mică distanţă spre E.

  În zona de S a săpăturii printre fragmentele de calcar a fost descoperit scheletul unui cal şi de asemenea un schelet uman. Poziţia în care au fost găsite ne fac să presupunem că zidul arhaic s-a prăbuşit peste ei, ceea ce ar putea constitui un argument în favoarea teoriei distrugerii acestui zid ca urmare a unui seism.

  Imaginea care se conturează este deci următoarea: zidul arhaic a fost construit din chirpici şi, cel puţin în această zonă, a avut un placaj din piatră de calcar. După distrugerea acestui zid, pe terenul nivelat printr-o lutuială, s-a construit în epoca elenistică un alt zid de chirpic aşezat pe un soclu de piatră de şist. În această zonă traseele celor două ziduri par să fi fost identice, fapt explicabil prin conformaţia terenului. Structurile din zona de V a săpăturii par să reflecte, de asemenea, această succesiune cronologică şi a tehnicii constructive dar numai continuarea săpăturii va putea confirma, sau nu, această impresie.

 

Sector X

Catrinel Domăneanţu (IAB), Diana Gherasimiuc, Alexandra Târlea (FIB), studenţi (UAIM Bucureşti)

  În anul 1999, în sectorul X, aflat pe platoul de V al cetăţii, în vederea finalizării cercetării din această zonă, s-au demontat două profiluri, cel dintre secţiunea S.D. (1966 - 1968) şi casetele K, L şi cel dintre casetele K, L şi M, S.

  De asemenea, s-a continuat săpătura în Z şi s-a trasat o nouă casetă, Y, pentru a verifica relaţia dintre nivelul străzii identificate aici, din prima jumătate a sec. II a.Chr., şi canalul atât de frumos construit, pavat cu dale de şist verde.

  Rezultatele au fost următoarele:

1. În Z3 şi Y canalul nu a mai apărut, fiind probabil distrus în momentul construirii străzii; nu se mai poate vorbi de o singură stradă, ci de o intersecţie între două străzi, una orientată N - S şi alta E - V.

2. În U s-a demontat nivelul unei locuinţe descoperite în 1998, pe care s-a descoperit un vas indigen, lucrat cu mâna şi decorat cu şnur, de foarte mari dimensiuni. Locuinţa pare să fi fost compusă din două camere, ale căror ziduri sunt aproape complet distruse de o nivelare ulterioară.

3. În U1 şi K4-S.D. 9e s-a identificat partea superioară a două temelii olbiene orientate NS.

4. În caseta L, în ultima zi a săpăturii a apărut un pavaj (?) din pietre de calcar cretos, pe care l-am curăţat doar parţial, ce pare să aparţină construcţiei care închidea bothrosul descoperit în 1995. Atât pavajul, cât şi cele două temelii olbiene se pot data spre mijlocul sec. II a.Chr., ţinând cont că pe ele s-au găsit fragmente de boluri cu decor în relief din această perioadă.

 

Sectorul central - Bazilica episcopală

Alexandru Suceveanu (IAB), Adela Bâltâc (MNIR), Costin Băjenaru (MINAC), studenţi (UAIM Bucureşti)

  În campania din anul 1999 s-au obţinut, prin eliminarea profilelor dintre casetele J - K 11 - 13, noi date privind atât monumentele anterioare marii bazilici episcopale (strada din vestul acesteia, a cărei fază iniţială datează din sec. II - III p.Chr., pentru a fi apoi reparată în câteva rânduri, ultima oară într-un moment contemporan cu marea bazilică; canalul în diagonală care deversa în canalul principal al străzii anterior menţionate; bazilica mică din sec. IV-V p.Chr., unele din zidurile acesteia fiind încorporate în cele ale marii bazilici), cât şi marea bazilică însăşi, fie din momentul de construcţie al acesteia (prima jumătate a sec. VI p.Chr.: pragul dintre coridorul de la intrare şi atrium, de 3,40 m, cu fragmentul de arhitravă purtând semnul crucii, căzut chiar pe acel prag; contraforţii de la colţurile de NV şi SV ale porticului din atrium; fântâna din centrul porticului), fie din cel al reparaţiei acesteia (a doua jumătate a sec. VI p.Chr.: zidurile de pe laturile de nord şi de vest ale porticului, cele de la vest îngustând intrarea în acesta de la circa 7 m la 2,50 m), fie, în fine, din momentul reamenajărilor ulterioare dezafectării marii bazilici (sfârşitul sec. VI - începutul sec. VII p.Chr.; zidurile legate cu pământ dintre colţurile porticului şi contraforţii zidului de V al atrium-ului; reparaţiile zidului de V al anexei din N), moment extrem de interesant în măsura în care investigaţii ulterioare vor trebui să decidă caracterul încă religios sau deja laic al acestuia.

 

Sector Piaţa Mare

Mircea Angelescu (IAB), studenţi (UAIM Bucureşti)

  Datorită reluării lucrărilor de consolidare şi restaurare la Histria, proiectantul (CPPCN) a solicitat executarea unor noi săpături în zona Pieţei Mari. Secţiunile numerotate de la S 1 la S 5 au fost amplasate în următoarele locaţii:

S 1 - de la latura de est a turnului interior de sud al Porţii Mari până la intersecţia străzii E - V cu cea N - S. Obiectivul principal urmărit a fost cel al identificării cu exactitate a traseului bordurii de sud a străzii care străbate de la E la V Piaţa Mare.

S 2 - perpendiculară pe strada care lonjează edificiul construit în opus graecum şi pe strada N - S de acces către Terme I. Obiectivul urmărit a fost corelarea stratigrafică dintre cele două străzi orientate nord-sud.

S 3 - paralelă cu zidul de est al basilicii civile din Piaţa Mare. Obiectivul a fost identificării limitei de sud a străzii est-vest al cărei traseu este modificat în momentul construirii primei faze a basilicii civile.

S 4 - între colţul de sud-vest al basilicii civile şi strada nord-sud de acces către Terme I. Obiectivul a fost acela al punerii în evidenţă a modului în care implantarea basilicii civile a afectat traseul vechii străzi identificat în S 3.

S. 5 - între S. 6 şi strada nord-sud de acces către Terme I. Obiectivul a fost identificarea traseului străzii est-vest care străbate Piaţa Mare şi a modului în care aceasta se corelează stratigrafic şi constructiv cu basilica civilă precum şi cu presupusa stradă anterioară.

  Secţiunea numărul 1 (S. 1) şi-a propus delimitarea cât mai exactă a limitei sudice a străzii care corespunde porţii pentru vehicule a incintei post-gotice în zona cuprinsă între bastionul interior (de est) al turnului de sud al porţii şi intersecţia cu strada orientată nord-sud care conduce către Terme I. În această secţiune a apărut continuarea spre nord a străzii (cu canal subteran) databile în momentul constructiv anterior şi care lonjează marele edificiu public construit în tehnica opus graecum şi care este tăiat de noua incintă construită după distrugerea de către goţi a Histriei. Spre capătul de est al S 1 au putut fi identificate trei blocuri ce fac parte din dalajul original al străzii şi care fiind conservate in situ fac posibilă identificarea traseului străzii. Din păcate în această zonă situaţia arheologică a fost deranjată de o intervenţie modernă care nu a mai permis decât identificarea în apropierea intersecţiei a colţului unui alt edificiu construit de asemenea în tehnica opus graecum, contemporan cu cel de care este despărţit de strada orientată nord-sud apărută în S 1. Din păcate, dimensiunile reduse ale secţiunii nu ne permit precizări cronologice privind fragmentul de pavaj de calcar apărut la est de strada nord-sud.

  Secţiunea numărul 2 (S 2) a fost amplasată în zona ce practic era susceptibilă de a oferi noii informaţii privind datarea implantării străzii nord-sud ce duce către Terme I. Din păcate şi în această zonă săpătura, deşi a ajuns la o adâncime destul de mare, nu a putut surprinde decât parţial situaţii stratigrafice. In extremitatea de vest a S 2 a fost pusă în evidenţă bordura străzii nord-sud ante distrugerea gotică ce a fost identificată şi în S 1. Urmează către vest o mare porţiune în care o altă intervenţie modernă a distrus stratul arheologic. Un singur zid (şi el parţial afectat) şi un mic fragment dintr-un pavaj corespunzător acestuia a fost surprins la vest de el. Extremitatea vestică a S 2 o constituie traseul străzii nord-sud (e) din care a fost pusă în evidenţă o dală aflată în poziţia ei iniţială. Pe o distanţă de cca. 1 m spre vest de capătul estic al S 2 s-a păstrat intactă o situaţie stratigrafică care a surprins două niveluri de distrugere (fiecare dintre ele cu arsură şi dărâmătură de ţigle) care reprezintă cele două momente de distrugere ale Histriei de către goţi şi respectiv costoboci. Deasupra acestora vine şi se aşează noua stradă care va face de acum înainte legătura urbanistică dintre zona pieţei mari şi cea a edificiului Terme I (strada e).

  Secţiunea numărul 3 (S 3) şi-a propus înlăturarea unei mari cantităţi de pământ depus de vechile săpături pe colţul de sud-est al basilicii civile ce limitează spre sud Piaţa Mare. După această operaţiune a putut fi pusă în evidenţă bordura de sud a vechiului traseu de stradă (b) la care a trebuit să se renunţe în momentul construirii primei faze a basilicii. Bordura descoperită este construită din blocuri de calcar dispuse vertical şi care sunt destul de afectate de către condiţiile de mediu (exfoliere).

  Descoperirile din S 1, dar mai ales cele din S2 şi S 3 au impus efectuarea a două noi secţiuni care să aducă precizări privind relaţiile stratigrafice şi constructive dintre acestea.

  Secţiunea numărul 4 (S 4) a fost trasată în zona dintre colţul de SV al basilicii civile ce limitează spre S Piaţa Mare şi traseul străzii orientate  nord-sud (e), având acelaşi ax ca S 2. Si aici s-a constatat că stratul arheologic din imediata vecinătate a colţului basilicii a fost afectat de o intervenţie modernă, foarte probabil în momentul executării lucrărilor de consolidare a zidurilor basilicii. Cu toate acestea, după o extindere de 1,5 m către sud a acestei săpături, am putut surprinde traseul vechii străzi a cărei bordură de sud am surprins-o în S 3. Strada este construită din dale mari de calcar şi are pe ambele laturi o bordură construită din blocuri de calcar dispuse vertical. Deşi bordura de nord a fost afectată de intervenţia modernă mai sus menţionată traseul ei este clar vizibil. Pe mijlocul străzii a fost constatată prezenţa unui canal de evacuare peste care se păstra in situ o dală de calcar în timp ce o alta s-a spart sub presiunea straturilor superioare şi a fost găsită, în stare fragmentară, prăbuşită în interiorul canalului. In plan, situaţia surprinsă ne arată foarte clar modul în care implantarea primei faze a basilicii civile (în momentul I C) a afectat traseul acestei străzi.

  Secţiunea nr. 5 (S 5)  constituie practic o extindere a S 6 către V. Principalul ei scop a fost să ofere confirmarea existenţei străzii descoperită în 1994 şi care a înlocuit ca axă de circulaţie vechiul traseu al străzii b, acum (după momentul I C) dezafectată ca urmare a implantării basilicii civile. Cu excepţia unei mici zone din extremitatea sa vestică – unde a fost constatată o altă intervenţie modernă – pe toată lungimea acestei secţiuni a fost surprins traseul acestei noi străzi. Strada este construită din dale groase de calcar îmbinate perfect şi care permit trasarea cu exactitate a direcţiei străzii construite odată cu basilica civilă (I C).

  Cele cinci secţiuni prezentate până acum aduc importante precizări privitoare la cronologia şi stratigrafia acestei zone centrale a oraşului roman.

 

Cercetări geofizice

Ing. Florin Scurtu (GEI-PROSECO, Bucureşti).

  Cercetările au fost efectuate în cadrul unui grant acordat de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare (ANŞTI) şi au avut, în anul 1999, un caracter predominant experimental. Scopul principal al lucrării a fost de a verifica posibilitatea de a pune în evidenţă eventuale construcţii antice îngropate ce s-ar găsi în interiorul ariei cuprinse între zidul de incintă elenistic şi cel roman timpuriu (nu există o reţetă generală de utilizare a cercetării geofizice în cadrul siturilor arheologice, fiecare sit având personalitatea sa, care trebuie descifrată într-o primă etapă a acestor cercetări).

Lucrările au început din zona bazilicii extramuros, cu măsurători magnetometrice într-o reţea foarte deasă de puncte de măsură, care au confirmat eficienţa metodei şi a metodologiei alese de noi: harta magnetometrică filtrată a zonei respective reproduce exact traseul zidului bazilicii, iar un profil magnetometric realizat la sud de bazilică a arătat că structuri îngropate necunoscute generează mai multe anomalii locale cu lăţimea aparentă de 2 – 12 m, deci în subsol există surse ale căror poziţie în spaţiu şi contrast de susceptibilitate  generează anomalii magnetometrice cu amplitudini măsurabile.

  În etapa următoare scopul lucrării noastre a fost de a încerca să punem în evidenţă alte zone, situate în largul spaţiu necercetat arheologic cuprins între zidul de incintă elenistic la est şi zidul de incintă roman timpuriu la vest, în care ziduri îngropate sau resturi ale unor construcţii prăbuşite să fie evidenţiate cu ajutorul magnetometriei. Am adoptat o reţea de măsurători mult mai rară, deci mai productivă, axată pe o magistrală orientată aproximativ V - E lungă de 240 m. De o parte şi de alta a acestei magistrale am realizat măsurători magnetometrice pe panouri de 20 x 20 m atât la sud şi vest de bazilica extra muros cât şi la nord de complexul Terme II pus în evidenţă de săpăturile arheologice.

În zona bazilicii extramuros rezultatele geofizice indică în mod cert existenţa altor construcţii îngropate, dintre care cea mai bine conturată este o clădire dreptunghiulară de circa 20 m lungime (pe direcţia E – V) şi 8 – 10 m lăţime (pe direcţia N – S), la circa 50 m SE de bazilică.

  În zona Terme II situaţia este mai puţin clară, dar rezultă totuşi o aglomerare de şisturi verzi (dărâmătură sau relief îngropat) şi o spectaculoasă anomalie care indică o construcţie inelară (pereţii unui bazin?) cu diametrul de circa 4 m, la NV de terme.

  Cercetările geofizice vor continua în anul 2000 cu detalieri ale zonelor anomale detectate în anul trecut şi cu cercetări de recunoaştere pe o zonă mai extinsă, mai ales spre S şi V faţă de zonele deja cercetate în 1999.

 

74. Jac, com. Creaca, jud. Sălaj [Porolissum]

Punct: Pomet

Cod sit: 140734.04

 

Alexandru V. Matei, Dan Crişan Băcueţ (MJIA Zalău)

 

  În acest an, 1999 cercetarea arheologică a fost realizată în zona de SSE a oraşului roman Porolissum (sec. II-III p.Chr.). Obiectivul urmărit în zona de S a oraşului (la SV în apropierea castrului roman de pe dealul Pomet) şi în apropierea amfiteatrului roman, a fost identificarea fazelor de amenajare a ceea ce ar fi putut fi recunoscut ca fiind zidul oraşului roman. S-a urmărit de asemenea relaţia acestuia cu fortificaţiile ce aparţin limes-ului provinciei Dacia pentru fazele de început, sau chiar ale vicus-ului militar şi ale oraşului roman - municipium-ul de mai târziu (sec. III p.Chr.).

  Cele trei secţiuni de verificare realizate aici au surprins două etape principale în amenajarea “zidului” oraşului, a elementelor sale de apărare. În urma săpăturilor realizate au fost identificate elementele de apărare din faza de pământ, perioada lui Traian - Hadrian (şanţ şi val de pământ). În aceste secţiuni a fost identificată şi baza (structura) de piatră, ce avea cca. 5 - 7 m. lăţime păstrată, lucrată din roca locală bine bătută - amenajată, ce reprezintă în fapt faza de piatră a zidului oraşului roman. Surprins la V de latura sinistra a castrului mare de pe Pomet, în imediata sa apropiere, zidul oraşului, prin traseul său spre NE surprins aici, pare să se sprijine pe această latură a castrului din care porneşte, sau latura - sinistra - a castrului a tăiat (suprapus) zidul oraşului (cercetările viitoare ce trebuie realizate direct în acest punct de intersectare, vor aduce sperăm lămuririle necesare). În această zonă se pare că zidul oraşului (a vicus-ului ?) a fost distrus (scos) chiar de către romani când probabil că limita spre N şi V a oraşului a fost mult lărgită. Faza de piatră nu are şanţ în faţă, cel puţin pe aceste laturi; cercetările nu au surprins acest lucru. Traseul identificat al incintei fortificate a oraşului roman este realizat în aşa fel încât în colţul ei de SV a fost înglobat amfiteatrul oraşului (cel puţin pentru faza de pământ a incintei).

  În zona de S a oraşului roman Porolissum, la cca. 80 - 100 m. E de latura - dextra - a castrului de pe Pomet au fost trasate 5 secţiuni de control care îşi au traseul aproximativ nord-est - sud-est. În secţiunile acestea au fost surprinse ziduri cu grosimea de 0,70 m. - 0,90 m. grosime, fundaţiile lor având până la 1,10 m. grosime. Aceste ziduri au aparţinut unor clădiri publice de mari dimensiuni, clădiri ce se află construite în acea parte a ceea ce noi azi numim zona centrală a oraşului roman a - municipium-ul Septimium Porolissense. În aceste secţiuni de control au fost sesizate existenţa a două faze principale de construcţie în piatră a clădirilor descoperite. Tot în aceste secţiuni au apărut urmele unei prime faze principale de amenajare a clădirilor lucrate din lemn - argument pentru existenţa aici a unor faze iniţiale de lemn.

  Partea de NE a zonei centrale a oraşului propriu-zis a fost sondată prin trei secţiuni de control, care au surprins aceleaşi faze principale de amenajare a clădirilor (lemn şi piatră). Prin toate aceste secţiuni de control - atât cele executate în zona de S precum şi cele din zona de NE a oraşului a fost sesizată aceeaşi orientare a tuturor clădirilor oraşului. Rezultă că oraşul s-a dezvoltat după un plan bine stabilit, clădirile şi trama stradală având aceeaşi orientare pe întreaga zonă în care s-a edificat oraşul, s-a lucrat deci după un plan rectangular regulat.

  Stratigrafic toate fazele de construcţie sesizate în secţiuni (lemn şi piatră), se pot urmări relativ uşor prin grosimea nivelelor de locuire ce le corespund (total peste 1,20 m. grosime). În secţiunile realizate în zona de NE a oraşului au apărut în straturile superioare urmele unui nivel târziu de locuire ce aparţine sec. X - XII. În partea sudică a zonei centrale în secţiunea nr. 3, în nivelele târzii de dărâmătură a fost surprins un cuptor pentru ars ceramică. Prin situaţia sa stratigrafică şi a poziţiei sale din zona centrală a oraşului unde a fost amenajat, acest cuptor aparţine sigur perioadei postromane (275 p.Chr.) de locuire a oraşului roman Porolissum, probabil se datează în sec. IV p.Chr.

  Cercetările arheologice ce vor fi realizate în această zonă a oraşului roman Porolissum în anii următori, vor decoperta zona centrală a oraşului cu clădirile sale principale – curia, forum-ul, capitolium-ul, sesizate prin măsurătorile geomagnetice şi de rezistivitate a solului realizate aici şi identificate prin secţiunile de control prezentate mai sus ce au fost efectuate în acest an, 1999.

 

75. Jigodin-Băi (Miercurea Ciuc), jud. Harghita

Punct: Jigodin I - Câmpul Morii

Cod sit: 83366.05

 

Viorica Crişan, Gabriela Gheorghiu (MNIT)

 

  La S de oraş, pe malul drept al Oltului, deasupra Băilor Jigodin se ridică un pinten muntos, („Câmpul Morii”, cota 709 m, reprezentând extremitatea estică a ramurii munţilor Harghita ce închide partea de jos a depresiunii Ciucului de Mijloc), cu pantele vestice şi nordice abrupte, iar cele estice şi sudice domoale.

Platoul de formă alungită (65 x 45 m) este legat spre S de înălţimile din jur cu o şa. Drumul de acces pătrundea în cetate dinspre S, după ce ocolea poalele nordice şi estice ale dealului.

  Montarea la începutul anului 1998 a unei antene GSM a dus la distrugerea parţială a platoului şi a fortificaţiei de pe latura sud-vestică.

  În campania din vara anului 1998 a fost deschisă o secţiune de 4 x 20 m pe latura sudică a fortificaţiei. Cercetările au dovedit că latura de S (precum şi cele de V şi N cercetate anterior) a fost fortificată cu un zid de piatră realizat din stânca locală, spartă. La baza zidului stânca a fost sfărâmată pentru a forma o platformă dreaptă peste care s-au aşezat, în straturi, bucăţi de piatră locală legată cu pământ umed. Lăţimea zidului a fost de 2,50 m, iar înălţimea, la vremea respectivă, de circa 6 m. Astăzi dinspre interior înălţimea este de 0,40 m, iar dinspre exterior de 2,40 m. Înălţimea propriu-zisă, în profil, de la baza zonei amenajată în stâncă până la humusul actual, este de 1,50 m. Zidul s-a prăbuşit spre exterior dându-i momentan aspectul de val. La aceasta au contribuit ulterior şi cei care, de-a lungul secolelor, au curăţat platoul de piatră pentru lucrările agricole. Stratigrafic nu s-a putut sesiza decât nivelul locuirii dacice (sec. I a.Chr. – I p.Chr.), dar, în poziţie secundară sau în albieri, s-au descoperit şi materiale aparţinând paleoliticului superior şi primei vârste a fierului (cultura Gava).

Descoperiri arheologice:

Complexe

1. Lângă zidul din marginea sudică a platoului (legată practic cu un perete de zid), a fost descoperită parţial o locuinţă - atelier cu vatră de foc în interior. Aceasta din urmă era de formă ovală, cu pietre de râu în jur, uşor înălţată faţă de nivelul de călcare. În apropierea vetrei au fost descoperite creuzete, zgură de fier şi numeroase vase ceramice întregi sau  fragmentare.

2. Materiale descoperite

2.1. Vase modelate cu mâna: borcane, ceşti-opaiţe cu o toartă şi străchini, ornamentate majoritatea cu brâie alveolate sau crestate, butoni, linii în val, motivul „brăduleţului” etc.;

2.2. Vase lucrate cu roata, de culoare cenuşie: fructiere, căni cu o toartă,  strecurători, străchini, vase de provizii, ornamentate, unele, cu linii drepte sau în val, lustruite sau incizate.

2.3. Piese de podoabă:  mărgele de sticlă, un cercel şi un pandantiv de bronz, o fibulă de fier.

2.4. Unelte de piatră şi lut: fusaiole, cute de piatră, fragmente de râşniţă.

  Concluzii: Cetatea dacică Jigodin I făcea parte integrantă din sistemul fortificaţiilor dacice (Jigodin II şi III, Ciceu, Racu I şi II, Sîndominic, Mihăileni, Leliceni etc.) ridicate în ţinuturile Carpaţilor Răsăriteni încă din perioada domniei lui Burebista. Cetatea dacică de la Jigodin I – „Câmpul Morii”, asemănătoare din multe privinţe celorlalte cetăţi din zonă, a avut doar rol militar. De dimensiuni reduse ea nu putea asigura refugiul populaţiei pe timp de război.

  Materialele descoperite dovedesc strânsele legături ale cetăţii şi ale zonei în general cu teritoriile dacice extra şi intracarpatice, dar şi cu cele greceşti şi romane. Se remarcă în acest sens vasele de factură grecească sau romană precum şi piesele de podoabă (mărgele, cercei etc.).

  În timpul sau imediat după ultimul război daco-roman (105-106) cetatea a fost distrusă.

  Cercetările arheologice viitoare vor fi continuate pe partea estică şi sud-estică a platoului, (pentru clarificarea modului de fortificare a acestor laturi), pe pantele şi pe terasa nord-estică, unde au fost depistate urmele unor locuinţe.

 

76. Jurilovca, com. Jurilovca, jud. Tulcea [Argamum, Orgame]

Punct: Capul Dolojman

Cod sit: 160653.02

 

Mihaela Mănucu–Adameşteanu, responsabil; Monica Mărgineanu–Cârstoiu, Liana Loredana Oţa (nu a participat la campania 1999),  Cristina Alexandrescu (nu a participat la campania 1999) (IAB), Florin Topoleanu, Vasilica Lungu, Mihaela Iacob (nu a participat la campania 1999), Iulian Vizauer, rest. Vera Tudorache (ICEM Tulcea), Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII), Cristina Gendăuanu, Iulia Râmniceanu, Cecilia Stoian, Iulia Ungureanu (studenţi FII), Titus Brustur, Sorin Anghel, Marian Malagean (GEOECOMAR), arh. Gabriela Sarvaş (ICEM Tulcea), ing. Teofil Sarvaş (CONEXIF), studenţi (UAIM Bucureşti)

Sectorul SIG (Incintă greacă)

Mihaela Mănucu-Adameşteanu, arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu (IAB), Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII), Ştefan Bâlici, Dora Morcov (studenţi UAIM Bucureşti), Thomas Welsford (St. John College, Oxford, Anglia), Lia Mănucu-Adameşteanu (elevă, Colegiul Naţional „Mihai Viteazu”, Bucureşti).

  Conform proiectului, scopul cercetărilor din acest sector este verificarea traseului incintei greceşti (secolele IV – III a.Chr., potrivit observaţiilor Mariei Coja, care a investigat un tronson al acesteia, situat de-a lungul falezei şi având orientarea NE - SE, în anii 1975-1976. Cu acelaşi prilej au fost observate indicii privind schimbarea direcţiei incintei spre V, însă chiar în punctul respectiv monumentul este aproape complet demolat din cauza implantării ulterioare a unui cuptor de ars cărămizi/ţigle din epoca romano-bizantină). Cercetarea a fost iniţiată în anul 1998 printr-o secţiune (SIG = 37 x 2 m) orientată perpendicular pe incinta romano-bizantină şi tăind panta destul de accentuată dinafara laturii de S a fortificaţiei de epocă romană târzie, fiind situată la cca. 30 m vest de tronsonul pus în evidenţă de Maria Coja. SIG se află în relaţie de contiguitate organică cu sectorul F.E., unde cercetarea dintre anii 1981–1997, este continuată, în prezent, în colaborare cu lect. univ. Lucreţiu Mihăilescu Bârliba (Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi).

  Întrucât în 1998 nu a fost posibilă epuizarea stratigrafiei secţiunii SIG/98, am reluat cercetarea sa în 1999 (SIG/99), prelungind-o spre S şi ataşându-i spre E două casete. Astfel, în 1999 lungimea totală a SIG a fost de 46 m (lăţime. - 2 m), cele două casete de pe latura de est având, fiecare, dimensiunile de 7 x 4 m (Cas 1 E; Cas 2 E). Datorită îngustimii tranşeei şi apariţiei unor structuri construite, stratigrafia nu a putut fi epuizată pe toată lungimea sa nici în anul 1999, cu excepţia a 22 m. Aceştia au putut fi cercetaţi (până la roca subiacentă) în extremitatea de N a secţiunii, al cărei capăt se sprijină pe paramentul exterior al incintei romano-bizantine. Aici au putut fi identificate straturi aparţinând epocii finale a bronzului, primei epoci a fierului, epocii greceşti arhaice şi clasice precum şi epocii romano-bizantine; în extremitatea sudică a SIG/99, în imediat sub vegetalul actual, au fost găsite câteva fragmente de vase datând din intervalul de la sfârşitul secolului X – începutul secolului XI, iar din stratul vegetal din Cas 2 E au fost recuperate monede otomane târzii. Grosimea straturilor este inegală, cu integritatea alterată (excavaţii, gropi, umpluturi, tronsoane de zidărie, morminte etc.), ca urmare a ocupării zonei, sub forme diverse, de-a lungul mai multor epoci istorice. Faţă de nivelul actual de călcare, stânca nativă se află la o adâncime variind între (3,20 m – 0,70 m), ca urmare, pe de o parte, a schimbărilor recente ale reliefului (pământ adăugat în urma săpăturilor lui P. Nicorescu), pe de alta datorită pantei naturale, uşor orizontalizată prin excavări antice în vederea implantării unor construcţii. La S de m. 22 panta cunoaşte o cădere accentuată, consecinţă a amenajării, în antichitate, a cel puţin două terase succesive prin excavarea rocii naturale (până la 2 m diferenţă de nivel). În această parte a SIG/99 nu s-a atins solul viu (sau roca), deşi s-a săpat până la o adâncime de 2,70 m, fără a se identifica structuri construite, cu excepţia temeliei de piatră legată cu pământ a unui edificiu de mari dimensiuni aparţinând, după toate probabilităţile, secolului VI p.Chr. Inventarul mobil recoltat în această parte a SIG/99 este în mod clar dominat de ceramica greacă (secolele V – IV a.Chr.), cu precădere din repertoriul formelor uzuale.

  Caseta Cas 1 E a oferit prilejul observării modului de amenajare a stâncii  în vederea realizării teraselor de către greci. Nu este imposibil - însă ipoteza are nevoie de verificări – ca excavaţia antică degajată în caseta Cas 1 E să reprezinte amplasamentul în negativ (amprenta) incintei greceşti, întrucât traseul său corespunde direcţiei sugerate de vestigiile cercetate anterior de Maria Coja. Latura nordică a Cas 1 E este ocupată, în întregime, de continuarea fundaţiei laturii septentrionale (?) a edificiului romano-bizantin identificat în SIG/98 – SIG/99.

  În caseta Cas 2 E săpătura s-a oprit la adâncimea medie de 0,80 m. Au fost identificate resturile unei pardoseli cu cărămidă romană (secolul VI ? p.Chr.), lipsită de orice relaţie directă cu alte elemente de structuri construite (ziduri).

  În partea de nord a Cas 1 E, au apărut două morminte de inhumaţie, orientate V - E, protejate prin casete construite din plăci de piatră sumar fasonate. Amplasamentul lor în vecinătatea relativă a incintei romano-bizantine şi la mică adâncime (0,60 m) este surprinzătoare şi ridică mai multe semne de întrebare, cu atât mai mult cu cât ele sunt total lipsite de inventar, iar unul din ele, prin dispunerea osemintelor, trădează o posibilă reinhumare, deci reutilizarea mormântului şi, prin extensie, o durată mai lungă de utilizare a zonei în scop funerar. Asupra acestui aspect sperăm să obţinem date mai clare în cercetările viitoare din sector.

Sector Faleză est

Lucreţiu Mihăilescu-Bârliba (FII)

Săpăturile desfăşurate în sectorul Faleză Est (abreviat FE) din cetatea Argamum au debutat în 1999 prin deschiderea unui şir de 4 casete pe direcţia N - S, numerotate provizoriu cu siglele α, β, γ, şi δ (o numerotare definitivă urmând a fi făcută după deschiderea completă a sectorului). În acelaşi timp, a mai fost deschisă o casetă înspre V, în prelungirea secţiunii S1 (vezi raportul 1997-1998), notată provizoriu cu ε.

  În casetele α, β, γ s-a descoperit zidul care închide pe direcţia N - S marele edificiu publicat de P. Nicorescu. În caseta β apare un fragment de zid care compartimentează zidul menţionat anterior, fiind ţesut cu acesta; mortarul este de acelaşi tip cu al zidului care delimitează marele edificiu Tot în caseta β, pe latura dinspre E, s-a descoperit un pat de mortar, cu grosimea cuprinsă între 3 şi 9 cm, mortar folosit probabil în momentul ridicării zidului. În caseta α, săpătura a atins nivelul stâncii. În interiorul edificiului, stratigrafia este deranjată de vechea săpătură a lui P. Nicorescu, profilul casetei oferind foarte multă dărâmătură şi doar câteva lentile de pământ galben tare, care apar însă cu totul sporadic. În exteriorul edificiului, avem 4 straturi de pământ galben tare alternând cu straturi de arsură. Ultimele două niveluri conţin material preponderent grecesc. De altfel, a fost descoperit un fragment ceramic, la adâncimea de 1,45 m faţă de nivelul zidului, aparţinând stilului numit „al caprelor sălbatice”, şi care a fost datat în jur de 640 a.Chr. Descoperirea acestui fragment oferă o informaţie în plus cu privire la data de întemeiere a cetăţii (cu siguranţă în prima jumătate a secolului al VII-lea), dar poate genera şi noi discuţii referitoare la statutul cetăţii greceşti şi la raportul ei cu celelalte colonii de la Pontul Euxin (în special cu Histria). În casetele β şi γ, avem documentat foarte bine un nivel de arsură aparţinând epocii romano-bizantine (după o estimare preliminară a materialului ceramic găsit la acest nivel), în caseta γ această arsură fiind observabilă pe toată suprafaţa ei. Caseta δ, situată în exteriorul marelui edificiu, a avut o suprafaţă mai mare decât celelalte casete (4 x 6,5 m), întrucât s-a urmărit degajarea unei porţiuni din zidul de incintă de epocă romană târzie, ca în campaniile anterioare (vezi raportul din campaniile 1997-1998). Din nefericire, săpătura anterioară a lui P. Nicorescu împiedică stabilirea unui context stratigrafic clar, singurul fapt notabil fiind descoperirea unui număr considerabil (18) de ştampile de amforă (marea majoritate de Sinope). În jumătatea de nord a casetei ne-am oprit la nivelul stâncii, unde au apărut două amenajări circulare săpate în stâncă, cu diametrele de 0,90 m, respectiv 1 m, care sunt cu siguranţă anterioare zidului de incintă (măsurătorile au confirmat acest lucru). Destinaţia acestor amenajări? Este greu de presupus, avându-se în vedere faptul că nu s-a descoperit material ceramic în acest context; este posibil să fi fost rezervoare de colectat apa. În caseta ε, în jumătatea estică a casetei, a apărut un dalaj asemănător dalajului din secţiunea S1 (vezi raportul din 1997-1998), aflat la acelaşi nivel. Concluzia: este vorba despre acelaşi dalaj, datat cu aproximaţie înainte de ultima fază a marelui edificiu (secolele IV - V p.Chr.). Totodată, a fost descoperit zidul care închide înspre V marele edificiu. În jumătatea de vest a casetei, spart de zidul cu mortar, am scos la iveală un pavaj identic cu cel descoperit în caseta numerotată provizoriu cu C21 (vezi raportul din 1997-1998) (tip fals coccio pesto, cu pietricele colorate, fragmente ceramice şi bucăţi mici de cărbune). În exteriorul zidului cu mortar, se observă urme de aplică pentru vopsea şi urme de vopsea.

  Am continuat săpătura şi în caseta C18 (vezi raportul din 1997-1998). În partea de S a casetei, apare un zid întrerupt, legat cu un mortar diferit de zidul marelui edificiu, fiind anterior acestuia. În locul în care zidul este întrerupt, se observă un dalaj din pietre mari, care se continuă şi în caseta e. Cercetările ulterioare vor stabili destinaţia acestui dalaj.

  Mai semnalăm descoperirea în caseta α, în exteriorul marelui edificiu, la adâncimea de 1,40 m faţă de nivelul zidului, a unui fragment de chiup cu inscripţie. Dimensiunile fragmentului sunt de 20 x 20 x 4 cm. Literele sunt slab incizate şi conservate. Înălţimea lor variază între 3,8 şi 6,1 cm. Litera Ε are partea de mijloc ascuţită. Inscripţia este compusă din 4 litere: AEPC, fiind, evident, fragmentară.

 

77. Lapoş, com. Lapoş, jud. Prahova

Punct: Poiana Roman

Cod sit: 133928.01

 

Marin Cîrciumaru, Mircea Anghelinu (Univ. Târgovişte), Ovidiu Cîrstina (CNMD Târgovişte), studenţii facultăţii de Istorie Arheologie şi Istorie Geografie de la Univ. Târgovişte.

 

  În luna iulie 1999 au fost continuate cercetările (reluate în 1993) în aşezarea atelier atribuită paleoliticului superior târziu de la Lapoş - „Poiana Roman”. Lucrările s-au concentrat în sectorul D (nord - estic) al poienii unde, începând din 1993, au fost exploatate parţial resturile mai multor ateliere de cioplire, in situ, aparţinând nivelului I, precum şi în partea de SV a poienii, mai exact, la liziera pădurii şi imediat în dreapta drumului ce duce la Valea Unghiului.

  Obiectivele campaniei 1999 au fost: decaparea exhaustivă a complexelor de cioplire din zona adiacentă SXIX/ 1998, în vederea precizării caracteristicilor tipo-tehnologice; prelevarea de noi eşantioane pentru analizele pluridisciplinare complexe; obţinerea de eventuale date stratigrafice suplimentare privind etapele ocupării sitului.

  Au fost efectuate trei secţiuni de 3 x 3 m, notate S XXI, S XXII, S XXIII. S-au confirmat astfel numai parţial observaţiile stratigrafice din anii anteriori. Din punct de vedere stratigrafic, s-a constatat că la nivelul atelierelor atribuite de cercetările anterioare unui facies de tip Aurignacian, existenţa unor utilaje de mici dimensiuni în care excelează lamelele „a dos abattu”, vârfurile „La Gravette” şi „a cran”. Observaţiile din această campanie, cât şi din 1998, pun serios în discuţie existenţa Aurignacianului la Lapoş. Din păcate nici în acest an, nu am reuşit să identificăm un profil nederanjat în partea superioară de lucrările agricole. Chiar şi aşa stând lucrurile, ca o ipoteză preliminară, la Lapoş s-ar putea vorbi în faza actuală mai mult de un Epigravetian decât de Aurignacianul menţionat aici cu mulţi ani în urmă.

  Pentru plasarea celor trei secţiuni au fost luate în calcul observaţiile făcute începând din 1993, S XXII fiind amplasată pe colina D, în imediata apropiere a S XIX,  unde se află concentrarea maximă de locuire, S XXIII pe aceeaşi colină, în partea de SV, pe panta colinei, urmărindu-se existenţa sau nonexistenţa extinderii maximului de locuire spre zonele de la baza acesteia; pentru S XXI ţinându-se cont de rezultatele obţinute în secţiunea XX unde au apărut o serie de piese microlitice.

  Observaţii preliminare asupra materialului litic:

S-a recuperat un lot de 1855 de piese litice diverse din opal (cca. 96,11% din total), silex de mai multe varietăţi, gresie silicioasă şi nisipoasă, cuarţit şi calcedonie. În fiecare suprafaţă s-au surprins aglomerări de material specifice complexelor de debitaj, aparţinând nivelurilor I şi II. Din numărul total de piese 75,25% sunt aşchii; 16,06% lame, 3,07% lamele, 0,37% gratoare, 0,32% percutoare, 3,23% nuclee, 0,37% retuşoare; 0,64% burine, 0,16% galeţi, vârfuri „La Gravette”, „a cran”, percoire, 0,48%.

  În S XXI, densitatea materialului este cea mai mare (1218 piese), din care se detaşează aşchiile (887), lamele (226), lamelele (37) şi nucleele (38). După cum s-a putut observa, în S XXI apar în număr ridicat o serie de piese microlitice (microgratoare, lamele „a dos”, vârfuri „La Gravette”). Ca şi în celelalte secţiuni din 1999, cât şi în cele din anii anteriori, lamele şi lamelele sunt fragmentate. Nucleele sunt în general din opal, dar apar în număr ridicat şi nuclee din gresie. Considerăm remarcabilă frecvenţa deosebită a pieselor „a dos” şi „a bord abattu”, atestând probabil o locuire epigravetiană. Morfologia nucleelor pentru lamele şi a lamelor sugerează existenţa debitajului cu ajutorul unei „chasse lame” şi nu a percuţiei dure directe. Lamele prezintă o retuşă abruptă sau semiabruptă cu afinităţi epigravetiene. În această secţiune au apărut resturi de debitaj din calcedonie, care nu are aceleaşi proprietăţi (mecanice) ca opalul şi jaspul, predominante în procesul de cioplire.

Secţiunea XXI a fost trasată paralel cu S XX, lăsându-se un martor de 0,25 m. Din cele 188 de piese descoperite în S XXII (cele mai puţine), ponderea cea mai ridicată o au, cum şi era de aşteptat, aşchiile (144), urmate de lame (27), lamele (7) şi nuclee (7). După cum se poate observa, produsele de debitaj predomină cantitativ, aşchiile corticale sunt reprezentate, dar nu în proporţia pe care ar presupune-o  în general decorticarea nucleelor pe loc, sugerând astfel posibilitatea ca acestea să fi suferit un prim proces de îndepărtare a cortexului pe locul de procurare a materiei prime. Lamele sunt realizate din opal, materie primă ce se găseşte din abundenţă în sud-estul Poienii Roman, şi sunt în cea mai mare parte fragmentate şi abandonate. Uneltele tipice (gratoare 1, burine 1) sunt reprezentate printr-un procentaj scăzut, aceeaşi situaţie fiind evidentă şi pentru S XXIII (gratoare 4; burine 3), ceea ce denotă purtarea lor în afara sitului, probabil pentru export/schimb, trăsătură inerentă a siturilor atelier, sau pentru folosinţă proprie.

   Numărul ridicat al aşchiilor se menţine şi pentru S XXIII (365 dintr-un total de 449 de piese). Urmează lamele (45), nucleele (15) şi lamelele (13). Este de reţinut că uneltele finite descoperite în cele trei secţiuni sunt în general din jasp (materie primă mai puţin folosită în procesul de debitaj – 2,31%) şi silex care nu apare în procesul de debitaj. În general, uneltele finite se regăsesc la adâncimi cuprinse între –0,40 –0,60 cm.

  Existenţa în număr elocvent în S XXI a pieselor microlitice, a lamelelor „a dos”, a vârfurilor „La Gravette”, coroborate cu rezultatele din 1998, ar putea conduce la concluzia existenţei unui epigravetian la Lapoş şi nicidecum a unui strat Aurignacian. De asemenea, considerăm că nu există suficiente argumente de  ordin tipologic care să ne îndemne să acceptăm cu certitudine un presupus Tardenoisian la Lapoş. De altfel, şi Fl. Mogoşanu, aminteşte existenţa unor lamele „a dos” şi a vârfurilor „La Gravette”, punându-le în legătură cu Kostenkianul (Gravettian oriental). Referitor la aspectul microlitic al pieselor, trebuie realizat un studiu tipologic/tehnologic care să permită o încadrare exactă a sitului de la Lapoş. Şi în acest an s-au realizat o serie de sondaje, pentru o cât mai bună acoperire a suprafeţei Poienii Roman.

 

78. Lăceni-Măgura, com. Orbeasca, jud. Teleorman

Cod sit: 153525.01

 

Echipa engleză: coordonator Douglass Bailey, Steve Mills, Steve Trick, Josephine Seely (Universitatea din Cardiff). Echipa română: coordonator Radian Andreescu, Constantin Haită, Mihai Tomescu (MNIR), Pavel Mirea, Zaharia Pompilia (MJ Teleorman).

 

  Campania din anul 1999 a avut în principal două obiective: continuarea cercetărilor de teren şi efectuarea unor sondaje arheologice în siturile descoperite în campania anterioară. Cercetările de teren au vizat zonele aflate la N şi E de suprafaţa cercetată anul trecut. Au fost identificate două noi situri: unul la circa 400 m SE de TEL. 010, iar al doilea la aproape 2 km spre E, pe valea râului Claniţa. Pentru coerenţa înregistrărilor siturile descoperite pe valea Teleormanului au primit sigla TEL, iar cele de pe Valea Claniţei CLA, urmate de un număr primit în ordinea descoperirii. Astfel noile situri au primit siglele TEL. 012 şi CLA 002 (tell-ul de la Măgura-Bran are sigla CLA 1).

  Pentru atingerea celui de-al doilea obiectiv au fost deschise sondaje cu dimensiunile de 2 x 1 m, extinse acolo unde a fost cazul. Scopul lor a fost acela de a preciza palierul temporal al acestor situri, precum şi cunoaşterea particularităţilor locuirii neolitice în această zonă. Au fost practicate 37 de sondaje în siturile TEL. 008, TEL. 009, TEL. 010, iar în TEL. 001 au continuat lucrările de taluzare ale canalului de desecare ce străbate aşezarea. În situl descoperit pe râul Claniţa, CLA 2, a fost curăţat un profil de 4 m în malul sudic al unui braţ al râului.

  Cercetările au dus la descoperirea unor aspecte deosebit de interesante în legătură cu specificul locuirii neolitice în zonă. Astfel, în TEL. 010 nu există practic nivel cultural şi nici urme ale unor structuri de locuire, materialul arheologic apărând sporadic în diverse sondaje. În sondajul nr. 6, cel mai extins de altfel, din TEL. 009, am constatat că urmele de locuire formează un strat subţire, aflat la câţiva cm de suprafaţa solului, fiind plasate pe un nivel compact de nisip. Au fost descoperite mici bucăţi de chirpic ars, precum şi fragmente din ceea ce pare a fi fost o structură de chirpic nears, toate acestea într-o zona relativ restrânsă. În situl TEL. 008 situaţia este mai complexă, în sensul că aici au fost descoperite doua zone de locuire: prima aflată imediat sub suprafaţa solului, cuprinde resturile puternic deranjate ale unei locuinţe (inclusiv un rest de vatră); a doua, aflată în apropiere, este plasată la o adâncime mai mare şi în afara materialului arheologic mai bogat nu conţine urmele unor structuri de locuire. În situl TEL. 001, s-a continuat taluzarea peretelui vestic al canalului de desecare. Curăţarea întregului profil, a dus la identificarea unei locuinţe din chirpic nears, lângă ea aflându-se o amenajare, poate o vatră sau un cuptor. O situaţie interesanta a fost înregistrată şi în situl aflat pe malul Claniţei, CLA 002. Aici au fost identificate în profil două niveluri de locuire, din care primul este plasat imediat sub suprafaţa solului, cu urme ale unei posibile locuinţe din chirpic nears. Urmează o depunere naturală, de circa 0,20 m, apoi un alt nivel de locuire marcat prin câteva fragmente ceramice şi resturi osteologice.

  Cercetările din anul 1999 au relevat câteva aspecte inedite legate de tipul locuiri neo-eneolitice din această zonă. Astfel să remarcăm faptul că nu toate siturile descoperite sunt aşezări propriu-zise, cuprinzând locuinţe şi un nivel cultural individualizat. În situl TEL. 010, unde nu avem nici măcar un nivel cultural, credem că se poate vorbi mai degrabă de o locuire sezonieră, legată de o anumită activitate economică spre exemplu. În TEL. 009, unde există resturile unei posibile locuinţe, dar nivelul cultural este destul de subţire şi restrâns ca suprafaţă, ar putea fi vorba despre o locuire temporară (deci o locuire cu o durată de timp mai mare decât cea sezonieră, dat fiind faptul că aici există un nivel cultural), legată probabil tot de o activitate economică, (poate în legătură cu apa, având în vedere plasarea ei direct pe nisip). În sfârşit, în TEL. 001 şi TEL. 008, am putea vorbi de o locuire permanentă sau cvasipermanentă, dat fiind nivelul cultural mai consistent şi resturile unor locuinţe. Evident acestea sunt ipoteze care vor fi verificate prin extinderea cercetărilor.

  Alte observaţii interesante au fost făcute cu privire la încadrarea cronologică a acestor situri. În urma campaniei din anul 1998 le încadrasem în faza Giuleşti a culturii Boian, încadrare făcută şi pe baza unor cercetări de teren mai vechi. Materialul rezultat în urma sondajelor a relevat o situaţie diferită. Astfel, în toate cele cinci situri predomină un material specific sfârşitului culturii Boian (palier cronologic desemnat prin faza Boian-Spanţov, Boian IV-V sau faza de tranziţie), dar cu deosebiri sesizabile la nivel tehnologic: compoziţia şi omogenitatea pastei, temperatura de ardere. O situaţie interesanta o întâlnim în TEL. 008 unde una din zonele de locuire aparţine fazei Giuleşti a culturii Boian, cealaltă încadrându-se în orizontul final al aceleaşi culturi. O situaţie asemănătoare este posibil să existe şi în TEL. 001, unde materialul din sondaje aparţine fazei finale a culturii Boian, dar materiale provenite din cercetări de teren mai vechi aparţin fazei Giuleşti.

  În concluzie dinamica locuirii neo-eneolitice este complexă, iar o încadrare cronologică mai precisă va trebui sa ţină cont de particularităţile regionale ale culturilor neo-eneolitice din această zonă.

(Pl. 17)

Studiu sedimentologic

Constantin Haită (MNIR – CNCP)

  În cadrul programului de cercetare a locuirii neolitice din Valea Teleormanului au fost studiate două profile stratigrafice şi 37 de sondaje sedimentologice. În cadrul profilelor stratigrafice, ce corespund la două aşezări neolitice ale culturii Boian, au fost identificate podele din chirpic nears ale unor locuinţe, ca şi pereţii conservaţi în elevaţie ai unei structuri ce poate reprezenta o vatră.

  Studiul profilelor din sondajele sedimentologice va permite identificarea diferitelor zone de sedimentare din lunca Teleormanului, în care au fost evidenţiate câteva zone de concentrare a materialului arheologic, în scopul reconstituirii paleomediului şi înţelegerii locuirii neolitice.

 

79. Lăzarea, com. Lăzarea, jud. Harghita

Punct: Casa doamnei (Asszonyház)

Cod sit: 84601.01

 

Florin Gogâltan (IAIA Cluj), Molnár Kovács Zsolt (UBB Cluj), Emödi Támas (Facultatea de Arhitectură Cluj-Napoca).

 

   În perioada 5-30 august, în curtea castelului feudal de la Lăzarea, au fost efectuate mai multe sondaje arheologice cu scopul de a clarifica etapele de construcţie şi configuraţiile planimetrice ale corpurilor de clădiri existente în partea sa nord-estică. Construcţia aflată astăzi în picioare aici este cunoscută sub numele de „Casa doamnei” sau „Casa doamnelor” („Asszonyház”), dintr-o interpretare - dealtfel eronată – a datelor oferite de documentele din secolele XVII - XVIII.

  Colectivul ştiinţific, format din specialişti de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei şi Universitatea Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, a avut ca obiectiv principal descărcarea terenului de sarcină istorică, în vederea restaurării acestei construcţii. Cel de-al doilea obiectiv a fost prelucrarea materialului arheologic provenit din săpăturile efectuate în zona castelului de la Lăzarea în perioada 1963-1974, depozitat la Muzeul din Gheorghieni şi care a rămas în marea sa majoritate inedit. Cu toate că acest important sit arheologic a fost cercetat sistematic pe durata mai multor campanii, între 1963-1977 şi în 1982, au fost publicate doar două articole referitoare la aceste cercetări.

  În aceste condiţii, în vederea clarificării planimetriei construcţiilor ce au precedat actuala formă a „Casei doamnei” („Asszonyház”), respectiv pentru a oferi elemente de sprijin pentru restaurarea acesteia, a devenit necesară efectuarea de noi săpături de control. În campania din vara anului 1999 au fost deschise în curtea castelului trei secţiuni şi o casetă (SA, SB, SC şi SD) dezvelindu-se o suprafaţă de aproximativ 90 mp (Pl. 18). La poziţionarea secţiunilor şi a casetei s-au luat în considerare sugestiile oferite de către Kovács András, Máthe Zoltán şi Emödi Tamás, care au efectuat în prealabil cercetări de parament, respectiv un studiu de arhitectură şi istoria artei.

  Cercetările arheologice în zona nord-vestică a curţii castelului feudal din Lăzarea, au evidenţiat existenţa mai multor vestigii aparţinând unor etape diferite, premergătoare, construcţiei actualei clădiri „Casa doamnei” („Asszonyház”). S-au semnalat urme medievale – vetre şi urmele unor construcţii din lemn – care au precedat edificiile din piatră. Cercetările au stabilit de asemenea o serie de relaţii stratigrafice între elementele planimetrice ale obiectivelor descoperite şi corpul de clădire aflat în picioare (Pl. 19). În această fază a cercetărilor s-au desprins următoarele concluzii:

1. Planul actual al construcţiei este rezultatul modificărilor survenite probabil după distrugerile în două rânduri (iarna lui 1706 şi vara lui 1707) ce au avut loc în timpul răscoalei curuţilor. Lucrările de refacere încep abia pe la 1736, fiind gata înainte de 1742. Din acest an datează un foarte important inventar, care probează existenţa noului plan general al clădirii. De asemenea trebuie precizat, verificând pe teren informaţiile cuprinse în acest inventar, că şi după această dată, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea şi posibil şi în secolul următor, clădirea a fost continuu modificată şi renovată. S-a păstrat însă planul general aşa cum apare în inventarul din 1742;

2. O etapă mai veche de construcţie este reprezentată de zidurile Z 2, Z 3 şi Z 4. Această fază trebuie pusă în relaţie cu o parte a construcţiei actuale a „Casei doamnei” („Asszonyház”). Zidurile Z 2 şi Z 3 reprezintă continuările zidurilor ce delimitează dinspre N şi S încăperea boltită cilindric din colţul sud-vestic al subsolului „Casei doamnei” (“Asszonyház”). Încăperea constituia iniţial un spaţiu unitar ce se închidea dincolo de capătul vestic al secţiunii noastre SC. Ulterior pivniţa a fost separată în două prin construcţia zidului despărţitor Z 1, accesul realizându-se printr-o uşă, care la rândul ei a fost ulterior înzidită. După renunţarea la părţile de clădire vestice şi demolarea acestora, odată cu configurarea planimetriei actuale şi realizarea faţadei vestice noi, pivniţa a fost închisă înspre V, în zidul de plombă practicându-se o fereastră. Sub tencuială se distinge clar conturul bolţii cilindrice – ne mai existente dealtfel în pivniţa păstrată – secţionate. La marginea interioară a zidului Z 3 am mai surprins cărămizile primei asize a bolţii. Din zidurile longitudinale demantelate ale spaţiului aflat deasupra pivniţei s-au păstrat doi martori în formă de contraforţi. La baza celui din colţul sud-vestic, cercetările de parament au scos în evidenţă existenţa unui luminator al pivniţei din această etapă şi a penetraţiei bolţii deasupra golului. Cercetările noastre nu au identificat deocamdată elemente pe baza cărora construcţia acestei faze a „Casei Doamnei” („Asszonyház”) să poată fi încadrată mai precis în limitele secolului al XVII-lea. Stratul de arsură de pe podeaua de lut a pivniţei, semnalat în SC, indică un incendiu, urmat de depunerea unui strat de dărâmătură format din pământ cenuşiu cu pietre, cărămizi, mortar, cărbune, peste care se suprapune stratul de dărâmătură a zidurilor pivniţei. Atât imediat sub dărâmătură cât şi deasupra ei – în SA, SB şi în SC - am descoperit fragmente de cahle şi elementele acestora de coronament, dintre care cel decorat cu arce de cerc şi motive vegetale stilizate, a fost larg răspândit în Transilvania de către habani în cursul secolului al XVII-lea. El este semnalat şi în secolul următor. Din stratul aflat deasupra dărâmăturii am recoltat un fragment aparţinând unui tip de cahlă decorat cu o cruce la mijloc. O piesă asemănătoare a fost descoperită cu ocazia cercetărilor mai vechi şi are inscripţionat anul 1737. Acestea sunt şi elementele pe baza cărora demolarea pivniţei poate fi pusă în legătură cu devastarea castelului în 1706 - 1707 sau cel târziu odată cu incendiul din 1748. Rămâne problematică datarea fundaţiei aflată sub zidăria actuală a „Casei doamnei” („Asszonyház”), remarcată în zona lărgită a secţiunii SB.

3. Din veacul al XVI-lea se pare că datează cea mai veche construcţie de zid din zona „Casei doamnei” („Asszonyház”). Planul ei nu poate fi precizat cu exactitate. O prima etapă de construcţie a unei clădiri medievale este reprezentată de zidurile notate de noi de la  Z a la Z l. Pentru contemporaneitatea lor pledează atât ţeserea fundaţiilor şi configuraţia planimetrică, cât şi mortarul folosit. Singura excepţie face fundaţia Z i, care însă în ciuda diferenţei compoziţiei mortarului pare şi ea ca făcând parte din acelaşi ansamblu. În cazul fundaţiilor Z k şi Z l, zidurile lor demantelate, poziţiile şi adâncimile de fundare indică plasarea lor în aceeaşi serie. Fundaţiile configurează un plan cu cinci încăperi, trei înşirate de-a lungul axului N - S şi alte două adosate de o parte şi alta a încăperii sudice, delimitată de Z b, Z c, Z a şi Z i. Cu toate incertitudinile rămase credem că în special continuarea zidurilor Z c şi Z i înspre E şi V sugerează un plan compact rectangular cu trei tracturi. Fundaţiile Z d, Z e, Z f şi Z g constituie baza unei pile de zidărie cu dimensiunile de 2,00 x 3,30 m care susţinea probabil o prispă de lemn sau o arcadă a unui foişor dispus pe faţada sudică a  clădirii. Prin poziţia lor faţă de fundaţiile vecine, gropile de par G8 - G13 ne-ar putea indica picioarele schelelor folosite la ridicarea zidurilor respective. Adâncimile la care ele au fost însă ele sesizate par să infirme această supoziţie. Singura zonă în care am surprins un nivel de călcare aparţinător zidurilor amintite, este suprafaţa închisă de fundaţiile Z h, Z i şi Z k cu podeaua de lut a încăperii care a funcţionat ca şi pivniţă. Atât în SA cât şi în SB s-au semnalat straturi de dărâmătură ale acestor ziduri datate în prima perioadă. Elementele de datare directă a acestei etape sunt destul de puţine. Câteva fragmente de cahlă descoperite în straturi ale căror relaţie cu respectivele fundaţii ne permite să le folosim ca repere cronologice, vin să ne ajute în acest sens. Astfel, fragmentul cu decorat în formă de plasă cu ochiuri romboidale, datat în secolul al XV-lea sau eventual la începutul celui următor, descoperit în SA în stratul de pământ brun-negricios ce se întinde şi sub talpa fundaţiei zidului Z d, serveşte ca terminus post quem pentru zidul în cauză. La limita dintre acelaşi strat – în care a fost săpată fundaţia Z j - şi umplutura aflată deasupra lui, în SB, s-au găsit două fragmente ale tipului de cahle cu cavaler (Pl. 18), datate pe la începutul secolului al XVI-lea. Din aceeaşi secţiune, de la o adâncime de –1,40 m – implicit în straturi mai vechi decât fundaţiile primei faze – provine un fragment de cahlă decorat cu şiruri de motive pătrate cu diagonala marcată. El se datează în secolul al XV-lea. Contemporan este un fragment de cahlă cu decor vegetal, găsit sub podeaua de lut de lângă zidul Zc la o cotă egală cu cea a tălpii fundaţiei. Un alt fragment de margine, cu ramă de prindere şi decor vegetal, descoperit în aceeaşi loc, poate fi datat în secolul al XVI-lea. Cu rezervele de rigoare trebuie să admitem deci, că zidurile din această etapă nu sunt mai vechi de prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ele ar putea fi contemporane cu construirea corpului de clădire central pe care este inscripţionat anul 1532;

4. Cele mai vechi amenajări descoperite în zona investigată de către noi sunt anterioare construirii fazei vechi de piatră. Este vorba despre unele construcţii patrulatere din lemn. O primă construcţie este sugerată de gropile de par G8 din SC şi G9, G10, G11, G12 şi G13 din SB. Gropile de par G1, G2, G3, G4, G5, G6 şi G7 descoperite în SA făceau parte probabil dintr-una sau două structuri din lemn. Ele trebuie puse în legătură cu cele două vetre V1 şi V2 găsite în imediata apropiere. Puţinul material arheologic găsit în acest strat sugerează dacă nu chiar veacul al XIV-lea, cu siguranţă cel următor. Cu relativă siguranţă putem spune ca ele nu se legau de prispa din lemn sau de baza scării de acces pe faţada de S a „Casei doamnei” („Asszonyház”), aşa cum apare în inventarul din 1742.

 

80. Limba, com. Ciugud, jud. Alba

Punct: Bordane

Cod sit: 1106.02

 

Iuliu Paul, responsabil; Marius Ciută, Paula Mazăre, Cristian Florescu masteranzi şi Breazu Marius, Beatrice Daisa, studenţi (Univ. Alba Iulia)

 

  Desfăşurată în perioada 23 august - 16 septembrie 1999, cea de a patra campanie de cercetări arheologice la Limba - „Bordane” a avut un caracter deosebit, date fiind atât condiţiile deosebite de desfăşurare a săpăturilor cât şi obiectivele urmărite. Ca urmare a fondurilor limitate alocate, în acest an s-a procedat la executarea unei secţiuni-casete de mici dimensiuni, având ca scop verificarea situaţiei stratigrafice obţinute în campania precedentă (în S X/1998) precum şi dezvelirea integrală a unor complexe (L2/1998 şi L3/1998) surprinse în zona profilului nordic al secţiunii amintite. Totodată s-a deschis, o secţiune (SXII/1999 = 6 x 3m), la N de SX/1998, paralelă cu jumătatea estică a acesteia, orientată E -V, lăsându-se un martor stratigrafic de 0,30 m între cele două secţiuni (Pl. 20).

Stratigrafia. Profilele obţinute au confirmat interpretarea stratigrafică realizată în anul precedent, aceasta prezentându-se astfel :

- 0 - 0,30 m, strat vegetal arat, de culoare cenuşie-închisă, sfărâmicios (întors de plug), cuprinzând un bogat material arheologic ce aparţine culturii Vinča (fazele clasice) alături de fragmente ceramice hallstattiene;

- 0,30 - 0,70 m (0,80 m), strat de culoare neagră-închisă (când se usucă bine capătă o culoare cenuşie deschisă), omogen, conţinând materiale arheologice aparţinând etapelor dezvoltate ale culturii Vinča (B);

- 0,80 - 1,10 m, strat de culoare cenuşie, afânat, sfărâmicios (când se usucă devine cenuşiu-alb), conţinând bogate materiale arheologice aparţinând fazei (sau fazelor) timpurii ale culturii Vinča (A2-A3);

- 1,10-1,30 m (1,50 m), strat ce corespunde  locuinţei Vinča timpurie (descoperită anul trecut şi surprinsă în campania actuală (SXII) pe o suprafaţă de 3 x 3 m, devenită astfel: L2/1998-1999), de culoare cenuşie albă, caracterizată prin prezenţa a numeroase pietre, fragmente ceramice, oase de animale, urme de cenuşă (albe) şi arsură şi de fragmente de vatră (chirpic?). De semnalat faptul că locuinţa vinčiană „cade” dinspre V către E, probabil urmând configuraţia dată a terenului din preistorie;

- 1,30 - 1.60 m (1,80 m), strat de culoare galben-închisă, brună cu nuanţe kaki, conţinând materiale ceramice şi osteologice aparţinând culturii Starčevo-Criş, mai precis unei faze evoluate a acestei culturi (IIIB);

- 1,40 - 1,60 m (1,80 m), strat de culoare galbenă mai închisă, corespunzând locuinţei de suprafaţă Starčevo-Criş, surprinsă şi în campania precedentă (L3/1998), mai precis zona periferică a acesteia, constând din fragmente ceramice, osteologice şi pietre, însă nu atât de numeroase ca în cazul celei vinčiene. Locuinţa evoluează de la E spre V („curge”), similar cu situaţia surprinsă în anul precedent;

- 1,60 - 2,10 m (2,20 m), strat galben mai deschis, corespunzând unor adâncituri anterioare locuinţei de suprafaţă Starčevo-Criş, caracterizat prin prezenţa unor materiale ceramice antrenate din locuinţă dar şi a unor materiale mai timpurii (în campania anterioară în acest strat au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând culturii Precriş);

- 2,20 m, strat steril arheologic, de culoare galbenă deschisă, nisipos (loessoid).

  Situaţia stratigrafică surprinsă, deosebit de clară, verificată şi confirmată şi de situaţiile obţinute în campaniile precedente, face ca zona de sit desemnată cu toponimul „Bordane” şi notată (în ridicarea topografică) cu simbolul „T”, să nu mai prezinte nici o neclaritate în ceea ce priveşte evoluţia, pe verticală, a locuirilor preistorice de aici, inclusiv în ceea ce priveşte evoluţia şi specificul configuraţiei terenului în perioadele preistorice.

  În ceea ce priveşte situaţia în plan a complexelor surprinse în SXII/1999 aceasta se prezintă astfel. Imediat după îndepărtarea stratului arabil, la adâncimea de 0,60 m, în zona centrală a secţiunii, s-a conturat groapa unui bordei (semibordei) hallstattian (B1/1999), orientat VNV - ESE, de formă relativ dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite şi prezentând o alveolare (probabil ieşirea) spre E. Toate aceste caracteristici sprijină ipoteza deja enunţată şi verificată şi prin urmărirea stratigrafiei şi a evoluţiei sterilului arheologic, conform căreia în acest perimetru terenul „cădea” dinspre NV către SE. Materialele conţinute, în special ceramică (tipică, neagră cu decor canelat şi roşie în interior; forme de vase cu toarte etc.) şi oase, destul de puţine, pledează pentru încadrarea complexului într-o fază timpurie a epocii hallstattiene. După interpretarea stratigrafică putem afirma că, cel puţin în sectorul de sit Bordane nu există un nivel distinct aparţinând epocii Hallstatt, acesta fiind, probabil, distrus (nivelat) de lucrările agricole intensive.

  La adâncimea de 1,15 m (în zona de N) şi 1,40 (în apropierea profilului sudic) s-a profilat locuinţa de suprafaţă Vinča timpurie (L2/1998-1999), în jumătatea vestică a secţiunii (carourile 1-2-7-8), care se prezenta sub forma unei mari aglomerări de materiale ceramice, osteologice, pietre, cenuşă albă lutuită, fragmente de vatră, etc. Locuinţa, ale cărei limite sudice au fost surprinse în campania precedentă (în zona nordică a SX/1998) se continuă sub profilele de N şi de V, doar limita ei estică fiind surprinsă. Aceasta dovedeşte faptul că avem de a face cu un tip de locuinţă de dimensiuni relativ mari, cu o suprastructură destul de fragilă, construită probabil din lemn, fără lutuială (chirpic). Locuinţa a furnizat un material ceramic deosebit de bogat şi interesant (tipuri de vase, forme, ornamente şi tehnici de decor tipice pentru această fază a neoliticului dezvoltat), plastică antropomorfă (5 idoli fragmentari), utilaj litic cioplit (silex, obsidian), oase aparţinând unor specii de animale de talie mare, scoici etc. Reamintim faptul că locuinţa „cade” dinspre NV spre SE, respectând configuraţia terenului.

  La adâncimea de 1,10 m în colţul nord-estic al secţiunii (carourile 4 şi, parţial, 3) s-a conturat, parţial, groapa unui bordei vinčian timpuriu (B2/1999), căpăcuit de nivelul locuinţei de suprafaţă. Materialul ceramic, relativ sărac, confirmă apartenenţa acestui complex la fazele timpurii ale complexului cultural Vinča (Vinča A2?). Porţiunea surprinsă este posibil să fie ieşirea din bordei, fiind surprinsă şi o treaptă intermediară (1,35 m) între fundul acestuia (1,70 m) şi nivelul de conturare.

  La adâncimea de 1,40 m în zona profilului sudic au fost sesizate mai multe materiale ceramice şi de altă natură, corespunzând nivelului locuinţei Starčevo-Criş surprinsă în campania precedentă (L3/1998), la o adâncime similară, fără însă a se contura o aglomeraţie distinctă de materiale care să contureze de facto această locuinţă. Nivelul corespondent ei a furnizat o serie de materiale deosebit de interesante: ceramică pictată policromă, picioare de altare cu proeminenţe, un cârlig de pescuit de mari dimensiuni, vase bitronconice cu Lippenrand, întregibile.

  La adâncimea de 1,90 m, direct în sterilul galben loessoid s-a conturat la răzuire, în caroul 1, o groapă (B3/1999) ce provenea din nivelul de sub locuinţa Criş, conţinând materiale ceramice aparţinând fazei dezvoltate a acestei culturi.

  O altă latură importantă şi inedită în acelaşi timp în cadrul cercetărilor arheologice de la Limba (şi nu numai din acest sit ) a fost aceea a aplicării unor metode şi tehnici moderne - unele chiar de ultimă oră (!) - de cercetare şi prospectare a siturilor precum şi de prelucrare a materialelor arheologice obţinute în urma săpăturii. Astfel, în colaborare cu Institutul de Paleobotanică, Palinologie şi Dendrocronologie de la Köln (Hochheim - Germania), din straturile culturale şi din complexele descoperite în acest an au fost prelevate probe de pământ (5 probe a 40 l/pământ), care au fost procesate în instalaţia de flotare, seminţele carbonizate şi resturile paleobotanice obţinute urmând a fi analizate de către specialista dipl. Barbara Bach, în vederea realizării unei diagrame regionale a evoluţiei vegetaţiei şi, pe această bază, de reconstituire a paleomediului Văii Mijlocii a Mureşului în epoca neolitică. Tot pe această linie, în colaborare cu specialişti de la Laboratoarele Clark (MoLAS) de la British Museum din Londra, au fost realizate, în mai multe rânduri, şi cu diferite aparate şi instalaţii speciale, prospecţiuni geofizice în sectorul de sit Bordane. Astfel, dr. Bill McCann, a folosit pentru prima dată  un prototip de magnetometru, special adaptat pentru situri cu stratigrafii complexe, în prospectarea zonei secţiunii XII/1999 precum şi a altor două carouri de 10 x 10 m. aflate în imediata apropiere a secţiunii. În operaţiile realizate au fost implicaţi şi studenţi de la universitatea din Alba Iulia, aceştia deprinzând relativ rapid lucrul cu aparatele dar şi cu computerul adiacent care procesa rezultatele. De asemenea au fost realizate prospecţiuni cu ajutorul metodei rezistivităţii electrice a solului (aparatul „Geopulse 300”). Şi în operaţiunile realizate în cadrul acestei metode de prospectare fiind implicaţi şi studenţi. Rezultatele preliminare obţinute cu ajutorul magnetometrului, cunoscute ca urmare a afişării lor pe ecranul calculatorului, au fost pe deplin confirmate, metoda şi aparatul folosit dovedindu-se a fi adecvate acestui tip de sit. Pe viitor colaborarea pe această linie se va dezvolta şi extinde, într-o primă fază urmărindu-se publicarea rezultatelor preliminare obţinute, în urma confruntării acestora cu situaţiile, şi contextele arheologice apărute în săpături. Tot în cadrul aplicării metodelor moderne s-a înscris operaţia realizată de specialişti germani şi englezi care au prelevat eşantioane din fragmentele arse ale vetrei din L2/1998-1999, în vederea realizării unor datări pe baza arheomagnetismului remanent.

Rezultatele campaniei din anul curent s-au dovedit a fi pe cât de inedite pe atât de importante, urmând ca în anii ce urmează să se extindă aria cercetărilor, atât în ceea ce priveşte răspândirea în spaţiu a locuirilor preistorice din situl de la Limba, cât şi în ceea ce priveşte aprofundarea şi aplicarea metodelor, mijloacelor şi tehnicilor moderne în cadrul cercetării arheologice.

 

81. Lupu, com. Cergău, jud. Alba

Punct: Cimitirul nou

Cod sit: 3832.01

 

Gabriela Gheorghiu (MNIT), Ioan Glodariu, Liliana Suciu (UBB Cluj), Vasile Moga (MNUAI), Bodó Cristina (MCDR Deva)

 

  Datorită culturilor agricole existente, dar şi a fondurilor reduse pe care le-am avut la dispoziţie, a fost trasată doar o secţiune de 2 x 10 m paralelă, spre V, cu celelalte două din anul precedent.

  Această secţiune a surprins din nou cele două nivele de locuire dacice deja cunoscute din cercetările anterioare. În primul nivel, în dreptul metrului 1, la o adâncime de 1,65 m s-a descoperit o platformă  ce nu este perfect orizontală şi este perforată neglijent. Aceste perforaţii ar indica un cuptor de ars vase ceramice, dar faptul că partea  lui superioară este mai puternic arsă decât cea inferioară ne determină să prezentăm această ipoteză cu rezervele de rigoare până la finalizarea cercetării acestui complex. Deocamdată nu au fost descoperite nici urmele unui suport ce ar fi trebuit să susţină placa; există totuşi posibilitatea ca el să fie descoperit, deoarece platforma continuă şi în afara secţiunii trasată anul acesta. Fragmentele ceramice găsite pe suprafaţa platformei se datează în secolul III a.Chr. Pentru al doilea nivel de locuire semnalăm prezenţa unui semibordei, între metrii 7 – 10 (în profilul de E al secţiunii), ce conţine fragmente ceramice databile în perioada cuprinsă între secolele I a.Chr. şi secolul I p.Chr. În afara fragmentelor ceramice au fost descoperite oase  de la porcine, precum şi doi colţi de mistreţ.

 

82. Medgidia, jud. Constanţa

Punct: Seminarul musulman

Cod sit: 60856.01

 

Gheorghe Papuc (MINAC)

 

  Valul de piatră. În curtea seminarului musulman din Medgidia, aflat pe strada Poporului 48, au fost executate săpături arheologice în anii 1997 - 1999. În cele şapte secţiuni practicate a fost surprins valul de piatră, monument datat în veacul XI p.Chr. Cea mai interesantă situaţie stratigrafică a apărut în S 4 98. Lângă zidul valului am descoperit vatra unui cuptor peste care se prăbuşise bolta acestuia. Obiectivul se afla la 2,50 m sub nivelul actual şi era alcătuit dintr-un strat de pământ de culoare roşie, care acoperea substrucţia vetrei realizată din pietre de 10 - 15 cm. Latura de N a cuptorului era zidul valului de piatră, dovadă urmele de arsură de pe blocurile ce alcătuiau fundaţia construcţiei. Vatra avea lungimea de 1,40 m, iar lăţimea de 0,75 – 0,80 m.

  Zidul valului are grosimea de 1,80 m şi s-a păstrat pe înălţimea a două asize din blocuri de piatră legată cu mortar. Din zona vetrei au fost recuperate numeroase fragmente ceramice specifice culturii Dridu, de toate tipurile. Zidul era construit în apropierea şanţului de val, iar pământul era aruncat în spatele zidului, rolul acestuia fiind de a mări obstacolul şi de a împiedica surparea pământului în şanţ.

  Din observaţiile noastre rezultă clar că valul de piatră nu a fost o frontieră ci un aliniament de apărare, realizat de bizantini în perioada menţionată; de asemenea, credem că trebuie revizuită cronologia relativă a valurilor transdobrogene în sensul că valul mare de pământ este construit după valul de piatră.

 

83. Mesentea, com. Galda de Jos, jud. Alba

Punct: Biserica ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva

Cod sit: 4437.01

 

Ioan F. Pascu (Home Trade SRL)

 

  Cercetările arheologice efectuate la Biserica Cuvioasa Paraschiva din Mesentea, jud. Alba, s-au desfăşurat în perioada 8 - 25 septembrie 1999, ca parte componentă a programului de restaurare a monumentului. Principalele obiective urmărite au fost: găsirea unor explicaţii privind fizionomia şi problemele de rezistenţă ale monumentului, stabilirea caracteristicilor tehnice (talpa fundaţiei, structura zidăriei, etape de construcţie), evoluţia nivelului de călcare în interior şi exterior. Investigaţiile au fost reprezentate de 14 secţiuni, executate în exteriorul şi interiorul monumentului conform planului general de săpătură.

  Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Mesentea a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pe locul unei mai vechi biserici din lemn, de la care, în partea de NV a altarului, a fost vag surprinsă o parte din talpa de piatră. Naosul, pronaosul şi turnul au fost ridicate în aceeaşi etapă, au fundaţii continue, se ţes între ele şi se află la aceiaşi cotă de adâncime. Altarul a fost adosat naosului, are o fundaţie mai puţin adâncă, mai superficial realizată şi suprapune fragmente dintr-o zidărie mai veche. În interior bolta naosului se sprijină pe patru picioare, dintre care cele de SE şi SV sunt relativ bine sprijinite, în timp ce pilastrul din NV are o fundaţie superficială iar cel de NE este lipsit complet de fundaţie. Structura bolţii din altar a creat, la fel ca şi în naos, serioase probleme în structura de rezistenţă. Rezolvarea acestora a fost încercată în cursul secolului nostru, prin consolidarea din exterior a fundaţiilor cu contraforturi subterane din piatră înecată în beton, aşezate simetric în punctele principale ale bisericii - obstrucţionând considerabil investigaţia de specialitate. Cu mici variaţii aceste contraforturi încep de la talpa fundaţiei şi se termină puţin sub actualul nivel de călcare. În săpătură au fost descoperite opt astfel de contraforturi, poziţionate pe colţurile de NV ale turnului şi pronaosului, pe mijlocul laturii de N (în dreptul pilastrului de NV al bolţii din naos), pe umărul de N al altarului, pe cele două colţuri de NE ale absidei pentagonale, pe umărul de S al altarului şi pe mijlocul laturii de S a navei (în dreptul zidului intermediar pronaos-naos). Prin simetrie mai pot fi presupuse alte patru contraforturi: pe colţurile de SE ale absidei pentagonale şi pe cele de SV ale pronaosului şi turnului.

  Datorită cimitirului aferent monumentului, în exterior nu a putut fi clar stabilit un nivel de călcare. În interior a fost sesizat un strat de incendiere ce corespunde unei construcţii anterioare din lemn, suprapus de o lutuială gălbuie aparţinând primului nivel de călcare a monumentului şi, apoi de actuala pardoseală din piatră.

  Cimitirul vechi a fost reprezentat în săpătură de 34 de morminte, dintre care două treimi au fost de maturi. Majoritatea decedaţilor au fost îngropaţi în sicrie, cu mâinile încrucişate în unghi drept deasupra bazinului şi moneda de obol. Dintre acestea au fost descoperite 14 bucăţi, datând din anii: 1653, 1689, 1701 (două bucăţi), 1795, 1800 (3 bucăţi), 1812, 1859, 1862, 18??, alte două fiind neidentificate.

  Inventarul arheologic descoperit nu este numeros dar prezintă interes din punct de vedere istoric. În principal acesta este alcătuit din fragmente de ceramică dacică şi medievală târzie, o aplică romană din bronz, un vârf de săgeată, 14 monede datate între 1653 - 1862, o bază de coloană şi un capitel baroc din gresie.

  Raportând cercetările arheologice  la obiectivele iniţial urmărite, în faza actuală de prelucrare a informaţiilor se desprind următoarele concluzii: fizionomia monumentului se datorează unor construcţii anterioare, fără elemente de datare şi subliniate doar cu o relativă certitudine; o biserică din lemn (ridicată într-un nivel de cultură dacică), distrusă parţial sau integral de un incendiu, reprezintă un prim punct de plecare; o primă fază din piatră alcătuită dintr-o zidărie superficială, funcţională şi demolată ori doar rămasă în stadiul de infrastructură (evidentă în zona altarului), e posibil să fi reprezentat o formă preliminară a edificiului contemporan; releveul actual înfăţişează un efort constructiv unitar pentru turn, pronaos şi naos, la care ulterior a fost adosată incinta altarului; anomaliile planimetrice sunt consecinţa fazelor anterioare, în funcţie de care au fost armonizate zidăriile actuale.

(Pl. 21)

 

84. Miceşti (Alba Iulia), jud. Alba

Punct: Cigaşe

Cod sit: 1044.01

 

Iuliu Paul (Univ. Alba Iulia), Adrian Ursuţiu (IAIA Cluj)

 

  Situl este situat la circa 2 km NV de vatra localităţii, la limita sudică a hotarului comunei Bărăbanţ. Locuirile iniţial identificate prin cercetări de suprafaţă, aparţin epocilor neolitice, de tranziţie spre epoca bronzului, mai multor orizonturi culturale ale epocii bronzului, primei şi celei de a doua vârste a fierului,  precum şi secolelor VII - VIII p.Chr. şi respectiv evului mediu. Suprafaţa mare a terasei (circa 20 ha), pe care s-au descoperit materiale arheologice a presupus într-o primă fază identificarea unei presupuse arii de locuire mai intensă, demers relativ având în vedere faptul că zona respectivă este din cele mai vechi timpuri una extrem de favorabilă agriculturii. Abordarea arheologică a sitului a fost condiţionată şi de acordul proprietarilor diferitelor loturi agricole.

  Prin urmare s-au practicat 12 sondaje de 5x1 m, orientate pe direcţia NE - SV. Primele 10 sondaje (S I - S X) au fost practicate la circa 20 m de buza de NV a terasei, în zona cea înaltă a acesteia unde, dealtfel, s-a constatat şi o concentrare a materialelor preistorice. Şanţurile au fost practicate la intervale de 20 m distanţă unele de altele, orientate pe latura scurtă a sitului obţinându-se astfel o imagine de ansamblu a stratigrafiei din această arie. Ultimele două sondaje au fost practicate la circa 50 m SV de primele zece, paralel cu acestea, în dreptul S VI respectiv S VII.

Stratigrafia:

- S I, S II – 0 - 0,30 m - nivel arabil de gri-maroniu, afânat fără materiale arheologice, 0,30 - 0,50 m nivel steril, galben nisipos;

- S III, S IV – 0 - 0,25 m - nivel arabil, brun-maroniu, cu urme de pigment, 0,25 - 0,50 m - steril brun, lutos, extrem de dur;

- S V, S VI – 0 - 0,30 m - nivel arabil de culoare cenuşie, ce conţine sporadic şi materiale arheologice amestecate, 0,30 - 0,55 m - nivel arheologic de culoare cenuşiu-brună, ce conţine materiale arheologice aparţinând bronzului timpuriu, 0,55 - 0,80 m - nivel steril, lut brun ce conţine concreţiuni calcaroase;

- S VII – 0 - 0,20 m - nivel arabil de culoare cenuşie, 0,20 - 0,40 m  - nivel arheologic, brun, relativ dur, ce conţine materiale amestecate (bronz timpuriu, târziu şi hallstattiene timpurii), 0,55 - 0,80 m - nivel steril, lut brun ce conţine concreţiuni calcaroase:

- S VIII – 0 - 0,25 m - nivel arabil brun-cenuşiu, cu materiale arheologice, 0,25 - 0,55 m - nivel arheologic cu materiale aparţinând Hallstatt-ului timpuriu local şi izolat câteva fragmente ceramice din bronzul timpuriu, 0,55 - 0,80 m - steril brun-maroniu, lutos, extrem de dur;

- S IX – 0 - 0,25 m - nivel arabil brun, 0,25 - 0,30 m - nivel arheologic cu fragmente ceramice atipice, 0,30 - 0,50 m - steril brun-maroniu, lutos, extrem de dur;

- S X – 0 - 0,25 m - nivel arabil brun, 0,25 - 0,50 m - steril brun-maroniu, lutos, extrem de dur;

- S XI – 0 - 0,25 m - nivel cenuşiu arabil, cu materiale arheologice, 0,25 - 0,35 m - nivel arheologic cenuşiu maroniu cu materiale aparţinând etapei mijlocii a primei vârste a fierului, 0,35 - 0,60 m - steril gălbui lutos;

- S XII – 0 - 0,25 m - nivel cenuşiu arabil, cu materiale arheologice, 0,25 - 0,35 m - nivel arheologic cenuşiu maroniu cu materiale aparţinând etapei mijlocii a primei vârste a fierului, 0,35 - 0,60 m - steril gălbui lutos.

Complexe:

a) Din S II, la m 1, pe latura de NV a sondajului, menţionăm un mormânt de inhumaţie în poziţie chircită (M1/1999) având ca inventar o ceaşcă fragmentară (epoca bronzului timpuriu ?). Resturile defunctului, ce au fost depuse direct pe nivelul de steril, au fost deranjate de plug.

b) În aceeaşi secţiune, la m 3, a fost conturată în steril o groapă cu diametrul de circa 1,30 m. Din conţinut menţionăm ceramică aparţinând bronzului timpuriu.

c) Un ritual extrem de interesant, a fost identificat în S IX, la m 4 şi conturat la adâncimea de 0,30 m. Complexul este constituit din mai multe vase depuse ca ofrandă şi aparţine locuirii din etapa timpurie a primei vârste a fierului.

  Alături de acestea au mai fost identificate şi diferite gropi cu rosturi casnice sau menajere, atribuirea lor certă unei anumite secvenţe culturale sau cronologice, fiind imposibilă în lipsa unor date stratigrafice şi a absenţei materialului arheologic.

(Pl. 22, 23)

 

85. Miercurea Sibiului, com. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu

Punct: La Mălăieşti

Cod sit: 144937.05

 

Nicolae Rodean (MN Brukenthal), Sabin Adrian Luca (ULB Sibiu)

 

  Cercetări arheologice  de informare, asupra acestui punct, au fost realizate între anii 1981 - 1984, de către o echipă a Universităţii din Sibiu condusă de Nicolae Branga. Cu acest prilej s-a pus în evidenţă existenţa unei aşezări rurale romane de tip villa rustica. Punctul cercetat este situat la 2,5 km NE de comuna Miercurea Sibiului, pe prima terasă a Secaşului, la aproximativ 250 m de malul drept al râului. În anul 1993, în acest punct, s-a descoperit un leu funerar şi o serie de piese din calcar provenind probabil de la un mormânt.

  Cercetările sistematice au început în anul 1999 fiind conduse de un colectiv alcătuit din cadre didactice ale Universităţii „Lucian Blaga” şi cercetători de la Muzeul de Istorie din Sibiu, într-o primă etapă efectuându-se un sondaj de informare şi control stratigrafic.

  Sondajul S 1 (15 x 1,5 m) a fost executat la marginea primei terase a Secaşului, fiind orientat NV - SE. Cu acest prilej s-a pus în evidenţă existenţa unor structuri de construcţie alcătuite din ziduri, realizate în tehnica opus incertum (piatră de râu legată cu mortar de var), orientate NE - SV având o lăţime de 0,50 - 60 m, la o adâncime de -0,40 -0,60 m.

  Materialul arheologic prelevat din cercetarea efectuată constă din: material ceramic de factură romană şi dacică, material tegular divers şi material osteologic.

  Din punct de vedere stratigrafic, stratul de cultură este compact, neputându-se evidenţia până acum nivele succesive de locuire. Cronologic această aşezare rurală, de tip villa rustica, se încadrează în perioada secolelor II-III p.Chr. [Nicolae Rodean]

  Secţiunea S 1/1999 a fost trasată la marginea câmpului cu resturi arheologice din punctul La Mălăieşti.

  Pe acest câmp se află o mare aglomerare de fragmente ceramice din perioada dacică clasică (sec. I a.Chr. - I p.Chr.) şi din perioada romană (sec. II - III p.Chr.). Resturile de tegulae, mortar şi piatră spartă indică prezenţa unei construcţii din perioada romană, poate o villa rustica. În S 1/1999 nu s-au descoperit resturi certe în legătură cu această construcţie. [Sabin Adrian Luca]

 

86. Miercurea Sibiului, com. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu

Punct: Petriş

Cod sit: 144937.06

 

Sabin Adrian Luca (ULB Sibiu), Adrian Georgescu (MN Brukenthal)

 

  A treia campanie de cercetare sistematică ce vizează cunoaşterea sitului arheologic de la Miercurea Sibiului - „Petriş” a avut drept scop conturarea laturii de N, prin secţiunea S 4/1999, a aşezării neolitice şi a necropolei de inhumaţie de aici. În ceea ce priveşte aşezarea neolitică se constată prelungirea spre N a locuinţelor cu podină de piatră de râu aparţinând culturii Petreşti şi inexistenţa resturilor aşezării Starčevo-Criş şi a celei vinčiene.

  Mormintele de inhumaţie orientate E - V se dovedesc a fi gepide pe baza inventarului unuia dintre mormintele descoperite în această campanie.

  Cercetările anului 2000 vor arăta, cu certitudine, şi alte amănunte legate de această aşezare.

 

87. Mihail Kogălniceanu, com. Mihail Kogălniceanu, jud. Ialomiţa

Punct: Crucea Movila Înaltă

Cod sit: 94009.01

 

Dana Mihai (MNIR)

 

  Începute în anul 1998, investigaţiile arheologice efectuate la 3 km. SV de situl medieval Oraşul de Floci, Piua Petrii, jud. Ialomiţa aduceau date noi despre un lăcaş de cult necunoscut, datat în secolul al XVI-lea, de plan dreptunghiular, căruia i-a fost adăugat ulterior un pridvor. Reamintim că lungimea edificiului este de 15 x 5, 80 m, cu fundaţii lucrate din bolovani de râu, legate cu mortar, având o grosime de 0,80 x 1 m, plasate la o adâncime de 0,80 m. Probabil că elevaţia era din cărămidă, având în vedere numărul mare de cărămizi descoperite la suprafaţa solului. Lungimea pridvorului este de 5,80 m.

  În luna august 1999 au fost continuate investigaţiile în punctul amintit prin practicarea a 6 secţiuni cu următoarele dimensiuni S VII - 10 x 3 m, S VIII - 2 x 7,50 m, S IX - 6,30 x 2 m, S X - 7,55 x 2 m, S XI - 7,55 x 2 m, S XII - 8 x 2 m. În secţiunile amintite au fost cercetate total sau parţial 17 morminte aflate în interiorul bisericii (7 morminte M. 15, 16, 17, 22, 23 aparţin primului orizont de înmormântare) respectiv în pridvorul adăugat şi în secţiunile din exteriorul bisericii. În anii 1998 - 1999 au fost cercetate 30 de morminte, 17 în anul 1999, morminte cu inventar bogat, cercei, inele sigilare, dar fără nici o monedă. Singura monedă descoperită este cea de pe fundul şanţului de fundaţie al zidului nordic al bisericii, o monedă ungurească de la Vladislav I, (1499 - 1516), care datează edificiul la începutul secolului al XVI-lea. O interesantă tehnică de construcţie a fost sesizată sub şi pe lângă fundaţia altarului, unde au fost surprinse rânduri de piloţi de lemn bătuţi în pământ, pentru a compacta solul impropriu ridicării unei construcţii, slăbit datorită locuirii anterioare. În acest stadiu al cercetărilor este greu să ne pronunţăm asupra ctitorului monumentului descoperit, dar înclinăm sa-l atribuim schitului Ghidiliţi, amintit în documentele sfârşitului de secol XVII referitoare la Oraşul de Floci.

  O altă ipoteză de lucru ar fi că acest edificiu să aparţină boierului Hranite Blagodescu, posesor de moşii în Blagodeşti, moşie ce se învecina cu cea a Oraşului de Floci. Mănăstirea era localizată în documentele vremii în Oraşul de Floci sus, „la Cătun, peste gârlă”.

  Surpriza campaniei 1999 a reprezentat-o mormântul cu numărul 30, descoperit în S X, care apare la -1,80 / 2,00 m, un mormânt sarmatic, cu groapă pătrată, cu treaptă. Inventarul a fost compus dintr-o oglindă de argint găsită chiar pe piept precum şi un şirag de mărgele colorate la picior. Scheletul avea mâinile pe lângă corp, craniul uşor deformat, cu privirea în sus, picioarele paralele.

 

 

88. Mihoveni, com. Şcheia, jud. Suceava

Punct: Cahla Morii

Cod sit: 146469.01

 

Paraschiva Victoria Batariuc, Bogdan Niculică (MNB Suceava)

 

  În luna martie 1999, în urma excavării unei cantităţi importante de lut, cât şi a intemperiilor, o porţiune însemnată din aşezarea pluristratificată de la Mihoveni - Cahla Morii s-a prăbuşit, în ruptura unui mal profilându-se conturul unei gropi.

  Săpătura întreprinsă a avut un caracter de salvare şi a constat din taluzarea peretelui malului prăbuşit. S-a profilat astfel conturul unei gropi de formă aproximativ ovală, cu lungimea de 1,95 m. Din umplutura gropii s-a recoltat un bogat material arheologic, constând în fragmente de oase de animale precum şi numeroase fragmente ceramice cucuteniene, aparţinând speciilor fină (unele pictate), semifină şi grosieră, dar şi speciei „C”. Se remarcă descoperirea a 6 statuete zoomorfe reprezentând masculi de bovidee. Toate aceste materiale se încadrează în faza B1 a culturii Cucuteni.

 

89. Mitoc, com. Mitoc, jud. Botoşani

Punct: Malu Galben

Cod sit: 162247.02

 

Vasile Chirica (CNMM Iaşi)

 

  Continuarea cercetărilor arheologice în marea staţiune paleolitică de la Mitoc - Malu Galben (jud. Botoşani), s-a impus cu necesitate datorită bogăţiei materialelor şi informaţiilor arheologice identificate în campaniile anilor precedenţi.

  Staţiunea conţine resturi de locuire aparţinând celor două mari perioade - culturi ale paleoliticului superior: Aurignacianul şi Gravettianul. Cercetările din 1999 au avut drept scop identificarea unui posibil nivel de locuire aurignaciană, mai vechi decât acelea descoperite până în prezent. De asemenea, se impunea descoperirea unor noi vetre de foc, aparţinând nivelelor aurignaciene. În anii trecuţi, în perimetrul inferior al staţiunii, s-au descoperit numeroase vetre şi ateliere de cioplire a silexului, cu un bogat inventar litic. Cărbunii recoltaţi din vetre au permis stabilirea vârstei celor mai vechi resturi de locuire aurignaciană, la 32.000 ani BP. Totuşi, prin cercetări pluridisciplinare s-a ajuns la concluzia că acestea ar putea fi datate la nivelul oscilaţiei climatice Hengelo, deci la aproximativ 38.000 ani BP. Este, deci, necesară continuarea investigaţiilor de teren pentru încercarea de punere de acord a acestor elemente deosebit de importante în ceea ce priveşte cronologia începuturilor paleoliticului superior pe teritoriul României. Nivelele de locuire gravettiană au oferit un bogat material arheologic. Încă neelucidată rămâne problema celui de-al V-lea nivel gravettian, cel mai recent, care ar putea fi datat după Maximum Valdeni (după stadiul glaciar W 3), deci la începutul postglaciarului.

  Cercetările efectuate în campania anului 1999, în perimetrul locuirilor aurignaciene şi gravettiene au oferit noi dovezi de locuire umană, reprezentate prin resturi faunistice, materiale litice, o vatră şi un atelier de cioplire.

 

90. Moigrad, com. Mârşid, jud. Sălaj [Porolissum]

Punct: Oraşul roman

Cod sit: 142159.02

 

Nicolae Gudea, Dan Tamba, Călin Cosma, Călin Trif

 

Cercetările arheologice de la Porolissum - sectorul LM; clădirea LM. 1-S (sanctuarul lui IOMD).

  În vara anului 1999, între 12 iulie - 25 august au continuat săpăturile arheologice la clădirea LM. 1 - S din sectorul LM. al oraşului roman (Municipium Septimium Porolissensium) (Pl. 24). Săpăturile arheologice din acest an constituie cea de a treia etapă în procesul de cercetare al clădirii.

  Templul lui IOMD se află în aşezarea civilă a castrului mare de pe dealul Pomet, aşezare devenită municipium la începutul secolului III p.Chr. (Gudea 1989, p. 115-147). Este vorba de partea situată la NE de castru, numită de noi sectorul LM. Din punct de vedere topografic se află situată între dealul Ciucioaiei şi Groapa Pipaşului. În aşezarea civilă templul este aşezat în spatele cârciumii (taberna = clădirea LM. 1), cu care a fost construită împreună şi în acelaşi timp. Locul se află în hotarul satului Moigrad (com. Mârşid, jud. Sălaj) (Pl. 25).

  Au fost executate următoarele lucrări: fostele casete din anul 1998, respectiv C. 1 şi C. 3 au fost lărgite şi prelungite spre NE, martorul lateral desfiinţat şi transformate în caseta K1 (6,0 x 15,00 m); fostele casete C. 2 şi C. 4 au fost lărgite, prelungite spre NE, martorul lateral desfiinţat şi transformate în caseta K 2 (6,00 x 15,00 m). În caseta K 1 s-a lucrat numai pe porţiunea 0,00 - 5,35 (respectiv până la zidul intermediar, unde s-a coborât până la adâncimea de 1,30 m) (Pl. 26). În caseta K 2 s-a lucrat pe toată lungimea, coborându-se în porţiunea 0,00 - 7,40 până la adâncimea de 1,80 m (la zidul intermediar), iar în porţiunea de la acesta din urmă până la zidul exterior de NE până la adâncimea de 1,25 m. Înălţimile au fost luate de la martorul central (încă nedesfiinţat).

  Clădirea LM. 1 - S nu a fost identificată în întregime. Latura ei de SE precum şi o parte din cea de NE cu colţul de E au ieşit din cadrul cercetat. În timp ce secţiunile şi casetele au urmat o direcţie determinată de laturile clădirii LM. 1, clădirea a doua (LM. 1 - S) este deviată, zidurile au luat direcţii diferite de starea lor iniţială. Această situaţie a determinat şi prelungirea duratei cercetării.

  Clădirea LM. 1 - S are plan patrulater. Zidurile însă nu sunt rectilinii. Zidul de SV (comun cu al clădirii LM. 1) este singurul rectiliniu. Zidul de NE (opus celui amintit mai sus) are aspect rectiliniu, dar nu este paralel cu primul. Zidurile de NV, respectiv de SE sunt fie şerpuinde, fie chiar frânte (cel de SE). Dimensiunile clădirii nu pot fi precizate: 14,40/… x 10,40/... m. Grosimea zidurilor este în medie de 0,85 m, dar ea nu este uniformă. În anumite porţiuni zidul se îngroaşă, în altele se subţiază. Zidul exterior al clădirii a fost construit într-o bucată cu zidul clădirii LM. 1. Temelia nu se distinge de zidul propriu zis, grosimea ambelor părţi fiind aceeaşi. Nu este un zid de prea bună calitate.

  Săpăturile din acest an ne-au permis să apreciem că templul a avut două faze de construcţie, identificate numai la organizarea interiorului său. Cadrul exterior a rămas (probabil) acelaşi. Într-o primă fază construcţia a funcţionat ca o hală. În interiorul cadrului format de zid au fost identificate două şiruri de stâlpi de lemn (respectiv urmele lor în pământ). La 0,35 - 0,50 m de zidul de NV am găsit un şir de patru stâlpi plasaţi astfel (dinspre LM. 1): 3,30 - 0,45 - 3,30 - 0,35 - 1,20 - 0,75 - 0,60 - 2,18; la 6,25 m spre SE, respectiv la 1,50 m de zidul de SE au fost identificate alte patru urme de stâlpi, aşezate în şir (dinspre zidul de NE): 1,25 - 0,70 - 2,40 - 0,80 - 1,75 - 1,00 - 6,30. Aceste urme de stâlp prezintă un aranjament de două şiruri paralele şi credem că constituiau coloanele care susţineau acoperişul templului în această primă fază. Distanţa între zidurile laterale pare prea mare pentru susţinerea unui acoperiş din ţigle şi olane pe structură de lemn. La sfârşitul acestei faze, stâlpii au fost tăiaţi de la bază. Resturile lor în pământ au ars, atunci când templul a fost incendiat (la sfârşitul existenţei sale), lăsând nişte urme interesante. În faza a doua, stâlpii de lemn au fost - aşa cum am zis - îndepărtaţi. Hala a fost împărţită în două construindu-se un zid intermediar. Acest zid nu mai este paralel cu zidul de SV al clădirii; el apare oblic, fiind însă paralel cu zidul exterior de NE. Zidul intermediar se află la 5,35 m de zidul de SV pe latura de NV şi la 7,40 m de acelaşi zid pe latura de SE. Planul încăperii formate astfel era trapezoidal. Dimensiunile sunt: 8,70 (SV) x 7,40 (SE) x 9,70 (NE) x 5,35 (NV). Calitatea zidului acesta intermediar este şi mai slabă decât a zidurilor exterioare. Grosimea lui este de 0,60 m. Încăperea a doua (la NE de zidul intermediar) nu a fost determinată în întregime (vezi mai sus), dar planul ei este de paralelogram. Laturile cunoscute măsoară 7,20 (SV) x 9,00 (NV); probabil că cele care nu sunt determinate au aceleaşi dimensiuni. Martorii spre clădirea LM. 1 (capetele fostelor casete 7 umplute şi fosta secţiune 2 umplută) au rămas în picioare. Ei vor fi înlăturaţi atunci când interiorul clădirii LM. 1 - S va fi golit în întregime.

  În încăperea A al cărei nivel de călcare a fost amenajat mai sus decât nivelul din încăperea B (cam cu 0,70 m), prin umpluturi de epocă, am găsit numeroase straturi de nivelare înţesate cu material arheologic. Pe nivelul inferior de lut a apărut un aureus de la Domitianus. În încăperea B situaţia s-a prezentat altfel. Secţiunea S 2 (Gudea-Tamba 1996) a identificat un strat de ţigle (cărămizi) care au alcătuit probabil o podea. Acest strat s-a păstrat pe o porţiune mică. În centrul încăperii (pe această podea) a fost găsită în anul 1996 inscripţia închinată lui IOMD, căzută cu faţa în sus. Ea „zăcea între dărâmăturile de piatră, ţiglele şi olanele acoperişului şi un strat cenuşos”. În fosta casetă C 4, actuala jumătate de NE a casetei K 2 a fost identificată o situaţie interesantă. În timp ce în fosta casetă K 1 lutul neumblat a apărut la adâncimea de 1,35 m sub un strat foarte gros de dărâmături, în jumătatea de E a încăperii (fost caseta C 4) situaţia se prezenta diferit. Începând de la fosta secţiune S 2 terenul coboară în pantă, iar spaţiul acesta până la zidul de SE al clădirii a fost umplut cu pietre şi pământ, în care au fost găsite şi fragmente arheologice mărunte (fragmente de vase, oase etc.). Se pare că avem de a face cu o porţiune din vechiul şanţ de apărare al aşezării, peste care a fost ridicat templul. Construcţia a necesitat o acţiune de umplere şi nivelare. În caseta K 2, porţiunea dintre zidul de NE şi marginea de NE a casetei, între m 1,00 - 3,00 (deci aproximativ vis a vis de locul unde în 1996 au fost găsite monumentele dolicheniene şi un tezaur monetar (Gudea-Tamba 1996) au fost găsite numeroase fragmente din monumente dolicheniene de marmură (statuete reprezentând pe IOMD, statuetă a lui IOMD cu vulturul, statuetă fragmentară reprezentând un taur, capete de statuetă reprezentând pe IOMD etc.). Modul cum au ajuns aceste piese în afara clădirii sub şi între dărâmături este dificil de explicat. De altfel, acest loc nici nu prezintă importanţă prea mare, pentru că oricum au fost mişcate de la locul lor.

  Menţionam mai sus că atât zidul de NV al clădirii, cât şi zidurile de SE şi NE sunt deviate de la linia dreaptă şi încovoiate. Încovoierea urmează o direcţie bine definită, spre NE. Zidul intermediar a fost găsit puternic aplecat spre încăperea B. Această aplecare a fost vizibilă atât în casete cât şi în profilul secţiunii S 2. Iniţial am crezut că aplecarea zidului s-a putut datora diferenţei de înălţime între cele două încăperi. Ulterior, asociind datele de ansamblu ale săpăturii (Gudea-Tamba 1996; Gudea-Tamba 1998) am putut intui că aplecarea şi încovoierea se datorează faptului că întreaga clădire a fost construită peste vechiul şanţ de apărare al aşezării, care a fost dezafectat (Gudea 1989, p. 107-115). În faza în care s-a construit clădirea aceasta, dar şi alte clădiri situate mai jos pe terasa cu sanctuare (inf. Al. Matei) valul şi şanţul de apărare vechi nu mai erau funcţionale. Apărarea aşezării era deja mutată spre exterior la zidul care duce de la clădirea vămii la D. Ursoaiei - d.  Goronişte şi la Citeră (Gudea 1989, p. 108).

  Este foarte interesantă structura materialului arheologic recoltat (pentru descoperirile mai vechi vezi Gudea-Tamba 1996; Gudea-Tamba 1998). Aici nu vom lua în considerare decât materialul recoltat în acest an, pentru că un studiu de ansamblu va urma asupra întregului material recoltat în templu. Cunoaşterea structurii materialului arheologic este foarte importantă pentru că ea permite apoi să se presupună activităţile care se petreceau într-un templu. Nu vom discuta aici nici diferenţele cantitative care au fost sesizate între anumite părţi ale clădirii. Materialul arheologic prezentat cuprinde numai o parte din totalul găsit. Vom exclude materialele de construcţie din ceramică (cărămizi, ţigle, olane), din piatră (coloane, baze) etc. Observaţia principală este acum aceea că, din punct de vedere structural, acest material cuprinde aproape tot ceea ce se găseşte într-o locuinţă romană obişnuită (deci una în care se gătea şi se consuma). Vasele ceramice obişnuite cuprind toate categoriile de forme: oale, străchini (înalte, mijlocii, joase), farfurii, căni, ulcioare, pahare, amfore, fructiere. Lor li se adaugă capacele, strecurătoarele etc. Vasele ceramice din import cuprind: câteva fragmente din boluri de terra sigillata, amfore. Vasele ceramice locale de lux cuprind vase cu decor imprimat, vase cu decor lipit, vase glazurate. Dintre piesele ceramice sunt de semnalat opaiţele (de obicei puţine şi foarte fragmentare), discurile pentru jocuri distractive, rotiţe de la cărucioare de cult. Materialul din fier (din care am exclus piesele folosite la construcţii: piroane, scoabe, cuie etc.) cuprinde: arme (vârfuri de săgeţi, suliţe), unelte (cuţite), instrumente (de scris, medicale etc.), piese diferite (verigi, verigi de lanţ, chei etc.), obiecte de podoabă (fibule), clopoţei. Materialul din bronz cuprinde: piese de podoabă (fibule, aplice, pandantive), instrumente (de scris, medicale), piese de uz casnic (chei). Materialul din sticlă cuprinde: plăci pentru geamuri, majoritatea de culoare albă transparentă, fragmente din vase diferite (pahare, cupe, recipiente mici) din pastă de culoare verde, albăstrie, albă transparentă. Dintre vase se remarcă un fragment de fund (probabil de tipul vas patrulater mare) cu decor în formă de rozetă şi inscripţie în limba greacă (!?). Materialul din piatră cuprinde (în afara celui folosit în construcţii): un fragment de râşniţă, cute pentru ascuţit unelte. Materialul din os cuprinde mai ales ace de păr, un ac de cusut şi o linguriţă. Seria monetară nu depăşeşte anul 251 p.Chr. În concluzie, tot acest material (sau aproape tot) dă o primă imagine mai completă în legătură cu activităţile dintr-un templu. Colaţionarea întregului material (incluzând şi pe cel obţinut în campaniile anterioare: Tamba-Gudea 1996; Gudea-Tamba 1998) va permite pentru întâia oară în arheologia noastră precizări în legătură cu activităţile dintr-un templu de epocă romană.

  Este acum sigur (Gudea-Tamba 1998) că ambele construcţii (taberna LM. 1 şi templul LM. 1 - S) au fost construite în perioada cuprinsă între 241 - 244 şi probabil activităţile din cele două erau (aşa cum sugerează unele inscripţii din alte părţi ale Imperiului) într-o oarecare măsură complementare. Datorită descoperirilor importante de monumente legate de activitatea de cult (reliefuri prezentând pe IOMD, statuete din marmură, întregi sau fragmentare, statuete din bronz reprezentând pe IOMD, statuetă din bronz reprezentând pe zeiţa Victoria, numeroasele fragmente mai greu determinabile din monumente de piatră) este acum sigur că avem de a face cu un templu al zeului IOMD, nu aşa cum presupuneam anterior cu o situaţie de „transfer de materiale”.

  Pe baza inscripţiei (Tamba-Gudea 1996), a stratigrafiei, a planului clădirii, a materialului arheologic (componenta numismatică constând din descoperiri izolate şi cele două tezaure) viaţa templului a fost scurtă. Templul a fost construit între 241 - 244 şi a fost distrus la 253 - 255. Lungimea „vieţii” lui este deci de cca. 15 ani (maximum). Întreg materialul va trebui deci încadrat în această perioadă. În această scurtă perioadă templul a „trecut” prin două faze de construcţie, ceea ce sugerează o activitate intensă, dacă nu chiar o dezvoltare a lui. Prima fază (planul cu stâlpi de lemn de tip hală) poate fi datată, desigur, în perioada imediat următoare anilor 241 - 244 p.Chr. Ultima fază (cele două încăperi cu stâlpi de piatră probabil) a fost distrusă, se pare, intenţionat imediat după anul 253, aşa cum au fost distruse intenţionat toate templele zeului din Imperiu.

  Publicarea sistematică a materialului arheologic din toate trei campaniile arheologice (chiar după elaborarea unei prime părţi de monografie care va prezenta materialul din piatră, inscripţii, reliefuri, statui, statuete etc.) va permite în primul rând datarea mai „strânsă” a lui (241 - 255 p.Chr.) şi apoi departajarea pe categorii care vor explica destinaţia lor în templu.

(Pl. 27, 28)

Bibliografie:

N. Gudea, Porolissum. Un complex daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman. I, Cercetări şi descoperiri arheologice până în anul 1977, Zalău, 1989, ActaMP, 13, 1989)

D. Tamba, N. Gudea, Porolissum. Oraşul roman, sectorul LM, clădirea LM. 1 - S (sanctuarul lui IOMD). Raport preliminar de săpătură pe anul 1996, mss. predat la ActaMP 1998 (1999?)

N. Gudea, D. Tamba, Porolissum. Oraşul roman, sectorul LM, clădirea LM. 1 - S (sanctuarul lui IOMD). Raport preliminar de săpătură pe anul 1998, mss. predat la ActaMP 1999 (2000?)

 

91. Moigrad, com. Mârşid, jud. Sălaj [Porolissum]

Punct: Pomet

Cod sit: 142159.03

 

Istvan Bajusz (UBB Cluj- Napoca)

 

  Scopul săpăturii la amfiteatru a fost verificarea zonei exterioare, identificarea de obiective arheologice din anturajul acestuia. Zona cercetată acum se află la SE de amfiteatru, unde, la 50 m de acesta, am trasat o secţiune de 80 x 2 m, pe direcţia NE - SV, paralelă cu axa scurtă a amfiteatrului; secţiune notată de noi S. 1 SE. În această zonă, după ce dealul urcă dinspre valea Jacului, se formează o terasă, apoi panta continuă spre castru. Secţiunea a fost începută (m 0) la marginea de SV a terasei, îndreptându-se spre NE. Ulterior am fost nevoiţi să extindem secţiunea şi spre SV încă 10 m, această zonă fiind marcată cu cifre minus.

  În urma săpăturii s-au delimitat două zone de interes arheologic: 1. Primii 30 - 35 m cu urmele unei construcţii; 2. Ultimii 30 m păstrând urme de construcţie. Între cele două zone, la o adâncime de 0,20 - 0,30 m, apare roca dealului, fără a se putea identifica urme arheologice.

  Zona 1. Între m 4 – m 7 s-a identificat un colţ de încăpere. Zidăria este realizată în tehnica opus incertum, lăţimea zidurilor fiind de 0,80 m. Unul din ziduri străbate oblic secţiunea pe o lungime de 10 m, aproximativ pe direcţia E-V, cealaltă este aproape perpendiculară pe secţiune. Ele delimitează o încăpere ce se întindea spre NV. Zona continuă cu o platformă formată din dărâmarea unor pereţi de chirpici, unele  amprente ale elementelor de lemn au putut fi surprinse în săpătură. Această zonă se extinde pe 8 m şi se opreşte într-o podea de coccio pesto, aşezată pe lut curat, care coboară brusc: diferenţa de nivel pe numai 4,5 m este de 2 m. Aici podeaua se îndreaptă, continuând orizontal încă 4 m, unde probabil era oprit de un perete de lemn. În coccio pesto se mai poate observa şi urma unui alt perete de lemn la cca. 3 m de platforma de chirpic. Peste această zonă este aşezat un strat gros de umplutură, nivelare, în care, spre NE de podeaua coccio pesto a fost implantat un zid, ale cărui urme le-am surprins în marginea sud-estică a secţiunii, pe o lungime de cca. 5 m. Această zonă conţine multe elemente de hypocaust (picioare hypocaust, tegula mammata, etc.) şi blocuri fasonate de gresie, probabil dislocate din zidul amintit.

  Zona 2. Începând de la m 50 se conturează un strat de dărâmătură, care ascunde câteva amprente de elemente de lemn (pereţi), ca apoi să se oprească într-un zid de piatră de cca. 0,60 m lăţime, ce la m 70 - m 71 străbate secţiunea şi unde (la m 70) în peretele nord-vestic al secţiunii se poate observa o cotitură a acestuia spre SV. La NE de acest zid, lângă el, s-a identificat o gură boltită pentru circulaţia aerului, executată din cărămizi, ce făcea parte dintr-un sistem hypocaust. Urme de coccio pesto se mai pot distinge spre NE pe câţiva metri, totul acoperit de dărâmătură şi depunere naturală.

  Secţiunea S. 1 SE a identificat deci două zone construite, de o parte şi de alta a prelungirii axei lungi a amfiteatrului. Dintre acestea, clădirea aflată la SV pare a fi de dimensiuni mari, cu cel puţin 2 faze de construire. Destinaţia acestor clădiri încă nu a putut fi clarificată. După încheierea săpăturilor din secţiunea S. 1 SE la amfiteatru s-au executat şi lucrări de amenajare, respectiv la loja nord-estică lucrări de reconstrucţie, ce au vizat refacerea lojei şi a încăperii laterale.

 

92. Moşna, com. Moşna, jud. Sibiu

Punct: Biserica evanghelică şi cetatea ţărănească

Cod sit: 145113.03

 

Daniela Marcu (Home Trade SRL), Cosmin C. Rusu (UBB Cluj), Szöcs Péter (MJ Satu Mare), Iosefina Postăvaru, Adriana Câmpean (studentă)

 

  În anul 1999 s-au efectuat cercetări arheologice la Biserica şi cetatea din Moşna, la solicitarea proiectantului general (Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti), în vederea stabilirii informaţiilor necesare pentru expertiza de rezistenţă şi proiectul de fezabilitate. Lucrările au fost finanţate de Direcţia Monumentelor Istorice. Prima etapă s-a efectuat în luna martie, iar campania de cercetare propriu-zisă s-a derulat în lunile august - noiembrie.

  Cercetările s-au concentrat pe investigarea incintei, aceasta fiind principala prioritate a proiectantului. Dată fiind amploarea foarte mare a obiectivului şi necesitatea de a obţine în această etapă cât mai multe informaţii de ordin tehnic, săpătura s-a desfăşurat pe suprafeţe reduse, amplasate în punctele de maxim interes. Datorită faptului că nu a fost posibilă efectuarea unor secţiuni de dimensiuni mai mari nu avem în momentul de faţă o imagine coerentă asupra cetăţii.

  Ansamblul de la Moşna a avut o evoluţie extrem de complicată, care din punct de vedere arheologic se reflectă în numeroase intersecţii şi suprapuneri de ziduri, precum şi într-o stratigrafie complexă, care a depăşit cu mult toate previziunile noastre. Din această săpătură a rezultat o cantitate imensă de material ceramic, precum şi numeroase  obiecte de metal, între care un număr destul de mare de monede. Aceste materiale nu au fost încă prelucrate; în perspectivă întregul material urmează a fi cercetat în detaliu şi analizat în contextul stratigrafic în care a fost descoperit - în măsura în care  se vor putea găsi condiţiile materiale necesare unei astfel de operaţiuni. Interpretarea săpăturii este, de asemenea, strâns legată de studiul densului cimitir care a fost descoperit.

  Cetatea a  fost construită în marginea unei mlaştini, foarte probabil pe un platou  uşor înălţat faţă de nivelul acesteia; acest platou fusese dealtfel folosit şi în alte epoci istorice: în jumătatea estică a terenului delimitat de incinta actuală apar frecvent urmele unei locuiri preistorice (foarte probabil de epoca fierului) caracterizată printr-o ceramică grosieră şi prin urme consistente de arsură. Deşi stratul datorat acestei locuiri este destul de consistent materialele sunt rare; pe această bază putem presupune că nucleul comunităţii se afla la o oarecare distanţă, poate pe promontoriul din spatele casei parohiale. Au fost recuperate, de asemenea, materiale  răzleţe din secolul al VI-lea. Mlaştina se identifică în partea de V a incintei actuale (începând de lângă turnul de V, dar poate şi sub fundaţiile acestuia), şi în partea de NV până la turnul de N; limita dinspre S  este depărtată de biserică, probabil în dreptul actualului zid de incintă. Asanarea mlaştinii s-a făcut în proporţie aproape egală cu pământ şi nisip. Pământul a fost adus din zona preistorică şi conţine adesea pigment de arsură şi ceramică; mortarul este şi el destul de frecvent în această umplutură, demonstrând  derularea concomitentă a unei activităţi constructive. Local nu a existat o preocupare pentru uniformizarea straturilor: în unele zone predomină nisipul (exteriorul laturii de V a incintei), în altele pământul cu lentile de nisip. Se regăsesc adesea lentile compacte de lemn, rezultat din deşeurile aruncate în mlaştină. De asemenea, este frecventă ceramica medievală. În această umplutură au fost aşezaţi (bătuţi?) piloţi: amprentele unor trunchiuri de copaci cu diametrul de 0,40 - 0,50 m au fost identificate pe suprafeţele cercetate atât lângă turnul de V al bisericii cât şi în exteriorul incintei; deşi acestea sunt răzleţe, presupunem că densitatea piloţilor a fost constantă pe întreaga suprafaţa. Această operaţiune s-a desfăşurat cândva în secolele XIII - XIV.  Între timp, datorită coborârii nivelului apei, lemnul a dispărut în cea mai mare parte, astfel că în pământ a rămas doar coaja acestuia şi golurile respective; sub nivelul actual de călcare şi până la o cotă medie de -5 m terenul se poate compara cu o strecurătoare rarefiată. Pe această umplutură s-a desfăşurat activitatea constructorilor din evul mediul târziu şi din perioada modernă, identificată prin depunerea unor straturi cu conţinut mare de materiale de construcţie, sau nivelări succesive pentru ridicarea  cotei terenului sau amenajarea unui nivel de călcare. Pe restul suprafeţei investigate  săpătura a  ajuns la solul viu - un strat de lut galben nisipos, suprapus de un strat castaniu străbătut de rădăcini; toate locuirile menţionate mai sus (preistorică şi din epoca migraţilor) s-au desfăşurat pe acest teren relativ stabil. Depunerile medievale suprapun în general orizontul preistoric.

  Despre evoluţia constructivă a ansamblului putem formula în stadiul actual al cercetărilor  puţine concluzii şi multe ipoteze. În prima fază de locuire medievală presupunem că a fost construită o biserică de dimensiuni mici, care trebuie să fi fost amplasată în jumătatea de E a incintei, ulterior suprapusă de aceasta. Pe latura de S a bisericii actuale au fost identificate morminte cu nişă cefalică, ce aparţin în esenţă secolului al XII-lea şi primei jumătăţi a veacului următor; aceluiaşi orizont îi aparţin însă şi alte morminte ale căror gropi nu au fost evidente, răspândite pe toată suprafaţa, dar cu o densitate scăzută. Principala caracteristică a acestui orizont este absenţa mortarului, ceea ce permite două interpretări: fie erau distanţate de biserică, fie aceasta era construită din lemn, eventual pe o talpă din piatră. Următoarea biserică poate fi localizată mai exact în partea de E a bisericii actuale, fiind suprapusă de corul acesteia; o parte din zidurile actuale ar putea să îi aparţină, dar în momentul de faţă nu suntem  siguri decât de umărul de SE al navei. Această construcţie taie mormintele fără mortar amintite mai sus. Biserica actuală, despre care ştim că a fost terminată la sfârşitul secolului al XV-lea, ar putea fi etapa a treia sau a patra; este cert faptul că ea nu este însă o clădire unitară ci s-a format prin extinderea bisericii anterioare, pe care a refolosit-o parţial. Pereţii de N şi de S aparţin unor etape diferite, corul este refăcut pe fundaţii anterioare, umărul de SE este ţesut cu vechiul cor, se înregistrează trei profile de soclu la cote diferite etc. Turnurile de N şi S împreună cu scările acestora sunt adăugate. În această evoluţie este destul de greu să găsim locul exact pentru capela care se păstrează sub formă de ruină în partea de NV; pietrăria profilată, păstrată in situ sau descoperită în săpătură, asigură o datare în secolul al XIV-lea. Acest lăcaş a fost conceput ca o parte a zidului de incintă, cu care se ţese spre SE; fundaţiile au tăiat straturi care atestă o locuire cu mortar anterioară, iar zidul de incintă suprapune în imediata apropiere un zid mai vechi. Toate aceste observaţii conduc la concluzia că nu este cea mai veche biserică, ci a avut de la început rolul unei capele - situaţie dealtfel destul de obişnuită pentru marile ansambluri de acest fel.

  În ceea ce priveşte incinta, evoluţia acesteia este încă mai complicată; din analiza efectuată la nivelul fundaţiilor au rezultat nouă segmente care prezintă caracteristici diferite, fără să putem stabili între ele o relaţie cronologică clară: unele pot fi contemporane, altele pot fi realizate la mare distanţă în timp. Pe lângă acestea trebuie să luăm în consideraţie o incintă demolată, ale cărei urme au apărut pe partea de N, şi încă o serie de ziduri suprapuse de cele nouă segmente, pe care însă nu le putem atribui cu siguranţă unei incinte sau unei clădiri. În ansamblu putem spune că evoluţia incintei este caracterizată în primul rând de mobilitate: ea a suferit numeroase  modificări, dublări, deplasări, într-un cadru cronologic pe care nu îl putem defini decât foarte larg ca aparţinând secolelor XIV - XVI. Presupunem că la sfârşitul secolului al XVI-lea incinta trebuie să fi ajuns în linii mari la forma actuală. Este greu de spus dacă drumul de strajă aparţine aceleiaşi perioade sau a fost realizat mai târziu, în veacul al XVII-lea. Dintr-o încercare de cronologie relativă rezultă că acesta este concomitent cu latura de S actuală dar ulterior celei de N; pe latura de V pare să nu fi existat, iar relaţia cu zidul estic nu o cunoaştem. Amenajarea drumului a presupus o serie de intervenţii în zona de N a incintei, în care includem refacerea turnului de N (cu modificarea uşoară a traseului acestuia), refacerea cel puţin parţială a turnului de NV şi paramentul exterior al zidului de legătură dintre cele două turnuri, ale cărui contraforturi sunt abia acum realizate.

(Pl. 29)

 

93. Năvodari, jud. Constanţa

Punct: Insula La Ostrov, lacul Taşaul

Cod sit: 60516.02

 

Silvia Marinescu-Bâlcu (IAB), Valentina Voinea (MINAC), Stelian Dumitrescu (Lic. Năvodari)

 

  Având în vedere caracterul restrâns al cercetării arheologice, am început investigaţiile în zona unde aveam siguranţa existenţei unor complexe închise. Cercetările de suprafaţă, întreprinse în septembrie 1998, ne-au permis să surprindem în malul de NV al insulei urmele unei locuinţe incendiate. După îndreptarea malului şi curăţirea profilului nr. 1 s-a delimitat nivelul de distrugere al locuinţei S.L. 1 pe o lungime de 7,60 m.

  Secţiunea S. a a fost deschisă în dreptul locuinţei S.L. 1 surprinse în profil, pe o suprafaţă de 64 mp (8 x 8 m), perpendiculară pe malul de NV, diagonalele fiind orientate pe direcţia N - S, respectiv E - V. Suprafaţa cercetată a fost delimitată de doi martori în cruce în patru sectoare, fiecare sector având 4 carouri (2 x 2 m).

Complexul de vase C. 1. Descoperit la - 0,30 m, St. 3, carourile A 4, B 4 complexul de vase C. 1 aparţine ultimului nivel de locuire eneolitică. Datorită caracterului restrâns al cercetării noastre (sondaj stratigrafic), complexul nu a fost degajat pe toată suprafaţa, urmând ca în campania 2000 să extindem suprafaţa S. a în dreptul liniei A 4 - B 4 - C 4 - D 4. Complexul are o structură eterogenă, alături de vase descoperindu-se piese de silex, os, ceramică, cupru (în curs de prelucrare, întregi sau fragmentare, cu puternice urme de uzură sau chiar arse). Cantitatea de ceramică descoperită în acest complex de vase este impresionantă. Predominante sunt vasele de dimensiuni mijlocii şi mari, lucrate îngrijit, dintr-o pastă bine frământată, arsă cel mai adesea uniform, cu suprafaţa exterioară acoperită cu un slip fin, bine lustruit. Subliniem prezenţa unei categorii ceramice nemaiîntâlnite pe teritoriul României, dar obişnuită în aşezările gumelniţene de pe litoralul bulgăresc: aşa-numita ceramică cu pseudofirnis. Dintre formele cele mai frecvente amintim străchinile şi platourile - unele de dimensiuni foarte mari, vasele tronconice şi bitronconice de provizii, vase piriforme si vase etajate, capace „căciulă” şi capace discoidale. Decorul se rezumă cel mai adesea la butoni, simple incizii. Nu lipseşte decorul pictat cu grafit. Formele şi decorul ceramicii sunt specifice pentru a doua etapă a culturii Gumelniţa (A 2) prezentând cele mai bune analogii cu aşezările Goljamo - Delcevo (orizonturile 5-17), Ezerovo I şi II, Arsenala, Strachimirovo 1, Morflotte, Povelianovo, Hârşova, Căscioarele.

  Cele mai multe piese de silex, descoperite în campania 1999, sunt concentrate în complexul C. 1: 32 piese, 9 deşeuri şi un nucleu. Pentru confecţionarea pieselor s-a folosit îndeosebi silex din depozite locale de culoare bej-gălbuie. Nu lipseşte nici silexul negru-cenuşiu specific regiunii Varna. Varietatea tipologică, stadiul diferit de prelucrare şi de conservare sugerează părăsirea în grabă a aşezării. Astfel, alături de piese fragmentare, cu puternice urme de uzură (frecvente în zone de depuneri menajere), au fost descoperite piese în curs de prelucrare (deşeuri, nucleu), lame şi gratoare întregi lucrate îngrijit, utilizabile. Dintre piesele cele mai elaborate amintim gratoarele simple şi gratoarele pe lamă, vârfurile şi burinele. Categoria pieselor de piatră este reprezentată de o herminetă întreagă cu urme de uzură, două lame de şist, două fusaiole de şist şi o mărgea. Datorită acidităţii solului piesele confecţionate din material dur de origine animală s-au păstrat în stare fragmentară: o fusaiolă, 3 împungătoare, două lustruitoare (astragale), o dăltiţă şi o piesă cu totul specială: un idol convex de tip „en viollon”. Figurina a fost tăiată îngrijit dintr-un femur (perete diafizar) de bos / cervus (L = 10 cm, l = 3,9 cm.) şi lustruită intens pe suprafaţa exterioară. Piese asemănătoare s-au descoperit în întregul areal al complexului cultural Kodjadermen - Gumelniţa - Karanovo VI, fazele  A 2 şi B 1 (respectiv II si III după cronologia bulgară), constituind un important element de datare. Tot în complexul C. 1 a fost descoperit un ac de cupru (fragment).

Complexul C. 3 - mormântul M. 1 În ultimul nivel de locuire, St. 1, carourile A 1, B 1, s-a descoperit un mormânt de inhumaţie, la adâncimea de 0,49 - 0,55 m. Groapa mormântului, de formă ovală, a fost săpată în nivelul de distrugere al locuinţei SL. 1 şi căptuşită cu blocuri de şist. Deplasarea falangelor de la membrele inferioare sugerează deranjarea mormântului datorită unei inundaţii puternice care a afectat ultimul nivel de locuire eneolitică. Scheletul orientat pe direcţia E - V (cu capul spre E), este în poziţie chircit pe stânga cu membrele pliate puternic (falangele de la membrele superioare dispuse în faţa mandibulei). Mormântul a aparţinut probabil unui adolescent, analiza antropologică urmând să confirme sau nu această ipoteză. Inventarul funerar se rezumă la un toporaş „calapod”, dispus în partea de V a gropii şi două vase sparte in situ (fragmentare, neîntregibile) în faţa membrelor inferioare. Caracterul restrâns al cercetării noastre arheologice nu ne permite să precizăm în ce condiţii a fost înmormântat individul. Folosirea blocurilor de piatră pentru amenajarea mormântului o întâlnim în necropola de la Durankulak, iar poziţia decubitus ventral stânga predomină în necropola de la Goljamo Delcevo. Contextul stratigrafic al mormântului, orientarea şi poziţia scheletului, caracteristicile inventarului funerar sugerează încadrarea mormântului în faza Gumelniţa A 2.

Locuinţa L. 1 / C. 4 - vatra şi C. 5 - amenajare interioară. Observată în malul de NV al insulei, puternic erodat, încă de la primele cercetări de teren, locuinţa incendiată L. 1 a reprezentat obiectivul principal al campaniei de săpături 1999, dar descoperirea complexului de vase C. 1, a mormântului C. 3 / M. 1 precum şi timpul limitat (3 săptămâni) nu ne-au permis studierea în întregime a acesteia. Microstratigrafia locuinţei a putut fi studiată pe o lungime de 7,60 m în malul îndreptat - profilul nr. 1. Orientată pe direcţia N - S, locuinţa a apărut la o adâncime de 0,50 m. Nivelul de distrugere, surprins aproape pe toată suprafaţa cercetată are o grosime de aproximativ 0,40 m. În profilul magistral, sub nivelul  de distrugere, s-au observat trei nivele de locuire corespunzând celor 3 faze constructive ale podelei cu o grosime de 0,10 m, din chirpic de culoare cenuşie-gălbuie. Ultimul nivel de locuire a fost puternic incendiat, peste podea păstrându-se urme de arsură şi cenuşă. La partea superioară a distrugerii s-au delimitat 2 complexe. Complexul C. 4 reprezintă o vatră descoperită la adâncimea de 0,52 m în St. 1 carourile A 2, B 2 şi St. 3 caroul A 3. Orientată pe direcţia N - S, probabil adosată peretelui de E al L. 1, vatra are forma aproape pătrată (lungimea de 1,80 m). Gardina vetrei a fost realizată din blocuri de şist înfipte vertical şi legate între ele cu lut.

Fauna de mamifere

Dragoş Moise (MNIR - CNCP)

  În campania 1999, din tell-ul de la Taşaul au fost exhumate 495 resturi osoase de mamifere, din care au fost determinate 320. Au fost identificate cele 5 specii de mamifere domestice: Bos taurus (bou), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis familiaris (câine) şi 9 specii de mamifere sălbatice: Equus caballus (cal), Bos primigenius (bour), Cervus elaphus (cerb), Capreolus capreolus (căprior), Sus scrofa attila (mistreţ), Canis lupus (lup), Vulpes vulpes (vulpe), Felis silvestris (pisică sălbatică), Castor fiber (castor).

  Se observă neta superioritate a mamiferelor domestice asupra celor sălbatice, atât ca număr de resturi, cât şi ca număr minim de indivizi (69,69% : 26,69% NR; 60,98% : 34,15% NMI).

Studiu sedimentologic

Constantin Haită (MNIR - CNCP)

  Studiul sedimentologic asupra aşezării de pe insula „La Ostrov” din lacul Taşaul a avut în vedere stabilirea modului de formare şi evoluţie a acestei insule. O situaţie deosebită a fost reprezentată prin prezenţa unui nivel cu matrice siltică de origine aluvială, care include elemente de bolovăniş cu dimensiuni până la 30 - 40 cm, care acoperă nivelul de locuire Gumelniţa A 2. Acest nivel, pus iniţial în relaţie cu o posibilă fază de transgresiune marină a fost interpretat ca un aport antropic, în baza faptului că nu prezintă caracteristicile sedimentare ale unui nivel depus natural.

  O altă situaţie interesantă a fost identificată pe profilul stratigrafic, unde a fost observat un nivel natural ce separă locuinţa cercetată în campania 1999 de un nivel siltic ce include fragmente ceramice neolitice.

 

94. Nufăru, com. Nufăru, jud. Tulcea

Punct: Trecere bac

Cod sit: 161062.09

 

Oana Damian (IAB), Corneliu Andonie (MMN), Mihai Vasile (FIB)

 

  În campania 1999 (25 iunie - 3 octombrie) au continuat cercetările în cetatea bizantină situată pe teritoriul intravilan al localităţii Nufăru, concentrându-se în zona nordică a promontoriului stâncos ce coboară spre Dunăre, pe care se desfăşoară aşezarea. Cu forţă de muncă ostăşească şi finanţare asigurată de IAB şi ICEM Tulcea, s-au desfăşurat săpături cu caracter de salvare (în condiţiile afectării sitului de construirea de case cu fundaţii profunde şi beciuri) în mai multe puncte: proprietatea Mihai Pârvu, punctul Trecere bac, proprietatea Ioan Butuza, proprietatea Enache Şinghi.

  Obiectivele cercetate au constat din: elemente de fortificaţie aparţinând epocii bizantine (proprietatea Pârvu, punctul Trecere bac) şi romano-bizantine (proprietatea Butuza), vieţuirea din secolele XI - XIII (complexe de locuire şi gropi menajere - proprietăţile Pârvu, Şinghi şi Butuza, punctul Trecere bac); necropolele aşezării (proprietatea Şinghi, str. Bisericii / Căminului cultural).

  Complexele arheologice descoperite sunt reprezentate de:

- un turn cu front semicircular, descoperit pe proprietatea Butuza, cu latura de 4,50 m şi lăţimea zidurilor de 1,30 m, extrem de demantelat; zidurile, păstrate pe înălţimi variind între 0,45 şi 1,00 m, au paramentele din blocuri de piatră legate cu mortar alb şi făţuite cu pământ galben, cel puţin în cazul fundaţiei, pentru că în elevaţie construcţia era probabil tencuită cu mortar hidrofug roz; construcţia are frontul rotunjit spre N, paramentul exterior fiind compus din blocuri neregulate de piatră, mai mici spre partea superioară şi mai mari spre bază, legate cu mortar alb, aşezate pe un pământ galben nisipos ce suprapune stânca promontoriului; colţul sud-vestic al turnului, cel mai bine conturat, este vizibil pe lungimea de 1,10 m spre N şi 2,25 m spre E, înfăţişându-se ca o bază mare, compactă, de piatră, înaltă de 0,25 - 0,30 m, aşezată la rândul său pe un pat de pietre legate cu mortar, vizibil pe o înălţime de 0,80 m, dispus asimetric faţă de linia zidului, pe care o depăşeşte cu circa 0,40 m spre V; se remarcă adaptarea constructorilor la teren - în partea de N şi de E, unde stânca se găseşte mai la suprafaţă, zidurile au fundaţia aşezată şi în acelaşi timp lipită pe / de aceasta, iar spre V şi S, unde stânca este la adâncime mai mare, s-au folosit socluri mari de piatră; după fragmentele ceramice găsite în încăperea turnului şi în pământul negru din jur şi în funcţie de relaţiile stratigrafice dintre construcţie şi complexele de locuire medievale din zonă, se poate aprecia că turnul aparţine secolelor IV - VI;

- un zid de incintă, descoperit pe proprietatea Mihai Pârvu, surprins prin sondaje pe o lungime de circa 15 m, cu orientarea NV - SE, lat de 2 m, păstrat pe înălţimea de 3,00 m, cu paramentul din blocuri de piatră fasonată legată cu mortar alb-gălbui şi rosturile  umplute cu mortar hidrofug întins gen tencuială; fundaţia, vizibilă pe înălţimea de 1,70-2,00 m, este compusă dintr-o parte, înaltă de 1,10 m, alcătuită din blocuri fasonate, legate cu mortar alb, o crepidă, prezentă doar pe paramentul sudic, uşor înclinată, lată de 0,21 m şi la fel de înaltă, compusă din blocuri late de 0,21 / 0,21 / 0,60 m, legate între ele cu mortar hidrofug roz şi o parte din pietre legate doar cu pământ;  o asiză de piatră, lată de 0,20-0,30 m şi înaltă de 0,15 - 0,28 m, marchează plinta, doar pe paramentul nordic; elevaţia, păstrată pe înălţimea de 1,00 - 1,30 m, este alcătuită din blocuri de piatră fasonată, cu dimensiunile de 0,50 x 0,15 m, 0,22 x 0,15 m, 0,38 x 0,15 m şi prezintă doar pe paramentul sudic o porţiune de 0,80 m avansată cu circa 0,10 m faţă de verticala zidului; pe ambele paramente ale zidului se observă orificiile circulare ale unor tiranţi din lemn; la S de zidul de incintă, în partea vestică a secţiunii, se conturează pe o porţiune de 1,40 m un masiv de zidărie din pietre înecate într-un mortar foarte friabil, ce ar putea reprezenta zidul unui turn interior adosat incintei, foarte demantelat; complex databil probabil la sfârşitul secolului al X-lea, despre care presupunem în acest moment că ar putea reprezenta o dublare spre interiorul cetăţii a fortificaţiei nordice;

- un tronson, vizibil pe o lungime de 12 m, din debarcaderul cetăţii, descoperit în punctul Trecere bac, compus dintr-un zid lipit de stânca promontoriului, cu parament doar pe faţa sa nordică, dinspre Dunăre, şi pe cea vestică, unde se termină construcţia, şi un pavaj din piatră măruntă, ce coboară din dreptul zidului spre apă în pantă de circa 45 de grade; zidul dinspre apă al debarcaderului este orientat V - E, are lăţimea de 2 m şi se păstrează pe o înălţime de 1,80 m, fiind construit din blocuri de piatră de dimensiuni mari legate cu mortar; limita vestică a debarcaderului este reprezentată de un zid orientat N - S,  lung de 2,50 m, şi înalt de 1,20 m, cu paramentul compus din blocuri şi blochete de piatră legate cu mortar alb, cu dimensiunile de 0,30 x 0,18 m, 0,40 x 0,15 m; complex databil probabil la sfârşitul secolului al X-lea, fiind ridicat deci odată cu zidul de incintă;

- locuinţe şi gropi menajere aparţinând vieţuirii din secolele XI - XIII, cercetate parţial în punctul Trecere bac şi pe proprietăţile Pârvu şi Butuza. În secţiunile din curtea Pârvu, la N de zidul de incintă, au fost descoperite: o locuinţă adâncită, cu vatră, cu latura de 4,50 m, databilă în prima jumătate a secolului al XIII-lea; două locuinţe suprapuse, ambele adosate zidului, databile în secolul al XII-lea, una rectangulară, cu baza compusă din mai multe asize de piatră, păstrată pe lungimea de 2,75 m, înglobând o alta, cu front circular; la S de zid a fost surprinsă o locuinţă adâncită, databilă probabil în secolul al XI-lea. În punctul Trecere bac, în C.  4, a fost descoperită o locuinţă cu bază de piatră, cu latura vizibilă pe lungimea de 3,80 m, databilă în prima jumătate a secolul al XIII-lea, precum şi o locuinţă cu podea de pământ galben tasat, cu o vatră circulară şi groapă de par, în colţul nord-estic, aşezată direct pe stâncă, databilă probabil în secolul al XI-lea. În C. 1, C. 2 şi C. 3 au fost cercetate 4 gropi menajere, conţinând  materiale ceramice din secolele XII - XIII (amfore cu torţi supraînălţate, ceramică smălţuită monocromă şi decorată în tehnica sgraffito), care au perforat pavajul debarcaderului cetăţii. Pe proprietatea Butuza, s-a descoperit în S. 1 o locuinţă adâncită, a cărei groapă adâncă de 0,50 m se opreşte pe stâncă, cu un cuptor rectangular din piatră, cu dimensiunile 0,70 x 0,60 m, în colţul ei nord-vestic, precum şi groapă cu materiale ceramice, piese de plumb, fragmente de sticlă, obiecte de bronz, ambele complexe aparţinând nivelului secolului al XI-lea. În S. 2, la S de colţul vestic al turnului romano-bizantin, s-a cercetat o locuinţă adâncită, cu latura de 4,70 m, a cărei groapă, adâncă de 0,60 m, conţinea fragmente de amfore sferoidale, materiale ceramice smălţuite (policrom, cu decor în relief) şi o monedă de aur emisă în perioada Constantin VII - Roman II; vatra locuinţei, situată spre N, avea probabil formă circulară, cu diametrul de 1,50 m şi grosimea de 0,35 - 0,40 m, era înconjurată de pietre. Locuinţa, databilă probabil la începutul secolului al XI-lea, este amplasată la SV de turn, fiind instalată parţial pe soclul acestuia, fără a afecta în vreun fel construcţia propriu zisă, deja demantelată la data amenajării locuinţei medievale. În S. 2 a mai fost cercetată o locuinţă adâncită, tot la SV de turn, vizibilă spre S pe o lungime de 3,50 m, iar spre nord pe o lungime de 1,40 m, databilă, după materialul ceramic descoperit, în secolele XII - XIII, iar în colţul nord-vestic al S. 2 a fost săpată o groapă conţinând un mic tezaur de monede tăiate şi schifate, fragmente ceramice smălţuite monocrom şi pictate din secolul al XII-lea; această groapă nu perforează zidul, ci se opreşte pe nivelul demantelat al acestuia;

- 13 morminte de inhumaţie creştine, aparţinând la două dintre necropolele de inhumaţie creştine ale aşezării - una pe proprietatea Şinghi, aflată în apropierea punctului „Piatră”, unde a fost cercetată - şi publicată - o necropolă databilă în secolele XI - XII, cealaltă pe Str. Bisericii / Căminului cultural, cu morminte surprinse încă din anii '80, cărora se adaugă o serie de morminte descoperite fortuit, săpate şi cu scheletele recuperate doar parţial; un singur mormânt, de pe str. Bisericii, avea inventar, compus din mărgele de sticlă.

  Materialul arheologic este reprezentat de ceramică (aparţinând atât categoriei comune, specia nisipoasă cu decor incizat, cât şi celei de factură superioară - amfore, sferoidale şi piriforme cu torţi supraînălţate, ulcioare cu dungi lustruite, vase smălţuite), obiecte mărunte (din fier şi bronz, fusaiole, vârfuri de săgeţi, podoabe de sticlă, zgură de sticlă), monede (în majoritate bizantine, din bronz, încadrabile în sec. XI - XIII; s-a descoperit şi o monedă de aur de la Constantin VII - Roman II, 945-959).

Continuarea cercetărilor. Se va realiza în punctul Trecere bac, prin cercetarea debarcaderului descoperit în 1999 şi dezvelirea sa integrală până în dreptul DS 120 (circa 30 m), urmată de conservarea şi punerea în valoare a acestui monument de importanţă cu totul specială pentru istoria aşezărilor portuare de la Dunărea de Jos (menţionăm că până în prezent singurul monument cercetat de acest tip aparţinând epocii bizantine se află în cetatea insulară de la Păcuiul lui Soare). Este absolut necesară realizarea unei cercetări după criterii exclusiv ştiinţifice a zidului de incintă, surprins pe proprietatea Mihai Pârvu, actualmente distrus în mod deliberat de către proprietarul terenului şi acoperit de o construcţie nouă, ceea ce, având în vedere blocarea cercetării în această zonă şi în tot perimetrul curţii,  nu va mai fi posibil deocamdată decât prin sondarea DS 96, precum şi stabilirea relaţiei dintre acest zid şi cel cercetat în 1995 pe DS 67.

 

95. Obislavu, com. Grădiştea, jud. Vâlcea

Punct: Dealul Muierii

Cod sit: 170391.01

 

Alexandru Vulpe (IAB), Alexandru Bădescu (MMN), Radu Băjenaru (IAB), Cristinel Fântâneanu (MJ Vâlcea)

 

Cetatea hallstattiană timpurie de la Grădiştea

  Incinta fortificaţiei, de formă ovoidală cu diametrul maxim de circa 80 de metri, se găseşte pe un mic platou care domină zona şi se află la începutul unei ramificaţii estice a „Dealului Muierii”.

  Primele sondaje au fost făcute de D. Berciu în perioada interbelică, după care au urmat cercetările arheologice conduse de Floricel Marinescu (Muzeul Militar Naţional) în vara anului 1983. În perioada 05 -12.07.1999, Muzeul Militar Naţional a reluat cercetările pe acest şantier, principalul scop fiind familiarizarea colectivului cu terenul şi obiectivul supus investigării, astfel încât cercetările următoare să se deruleze mai uşor şi cu rezultate mai bune.

  Obiectivele vizate în campania anului 1999 au fost următoarele: stabilirea clară a sistemului constructiv al fortificaţiei; stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificaţie şi nivelurile antropice din incinta cetăţii; depistarea şi sondarea aşezării corespunzătoare fortificaţiei; datarea cu exactitate a întregului obiectiv.

  Datorită timpului foarte scurt, a fost deschisă o singură secţiune, perpendiculară pe latura sudică a fortificaţiei (36 m lungime, 2 m lăţime, 0,70 m adâncime maximă). Zidul are o lăţime de peste 5 m, cu paramenţi din blocuri de piatră prinse cu lut. Au fost făcute sondaje la 100 - 150 m SE, în zona aşezării deschise, urmând ca în campania următoare să insistăm în acea zonă.

  Materialul arheologic descoperit nu este numeros datorită faptului că fortificaţia de la Grădiştea a fost una de refugiu, acest gen de fortificaţie neremarcându-se niciodată prin descoperirea unei cantităţi mari de urme de locuire. Lipsa acestora nu ne-a permis să încadrăm cronologic fortificaţia altfel decât cea stabilită în urma vechilor cercetări (în urma săpăturilor din anul 1983, Floricel Marinescu a surprins două niveluri arheologice corespunzătoare secolelor XIII – XI şi, respectiv, XI – VIII a.Chr.).

  Cercetările viitoare de la Grădiştea pot completa informaţiile despre sistemul de fortificaţii folosit de uniunile tribale traco-getice din această zonă.

 

96. Oradea, jud. Bihor

Punct: Salca - Pepinieră

Cod sit: 26573.01

 

Sorin Bulzan, Călin Ghemiş (MTC Oradea), Gruia Fazecaş, masterand (Univ. Alba Iulia).

 

  În continuarea săpăturilor de salvare din anul 1998, în septembrie - octombrie 1999, s-au trasat două secţiuni perpendiculare S. 3 şi S. 4, măsurând 20 x 2 respectiv 10 x 2 m pentru a stabili situaţia stratigrafică a sitului, şi o casetă C. 3, pentru a recupera pe cât posibil complexele şi materialele arheologice afectate de excavarea pământului din zonă.

  În secţiuni a rezultat următoarea situaţie stratigrafică: sub pământul arabil complexe medievale datate în secolele XIII - XIV- XVI - XVII. Între acestea se disting două platforme de piatră, câte una în fiecare secţiune, mărginite de structuri de lemn, gropi de par şi bârne, tălpici, ansamblul din S. 3 putând fi interpretat ca hambar pe baza bârnelor de lemn paralele. Gropile aparţinând acestei epoci au diferite utilităţi, excluzându-le pe cele de implantare a stâlpilor de lemn, deja pomenite. O groapă de mortar rotundă, una de cenuşă etc. Urmează humusul medieval în care se aflau amestecate materiale aparţinând secolelor I a.Chr. - I p.Chr., dacice şi foarte puţine celtice, epocii bronzului, Otomani târziu şi Igriţa. În S 4 acesta acoperea un complex, probabil locuinţă, săpat parţial pentru că intra în profil. Un ultim strat întrepătruns cu cel anterior conţinea doar materiale arheologice aparţinând epocii bronzului, dar fără a putea fi reperate deocamdată nivele sau straturi distincte pentru bronzul timpuriu şi târziu, ci doar complexe distincte: gropi, două vetre. În S. 3 a fost săpată o groapă conţinând un vas ceramic aproape întreg şi alte câteva fragmente, toate depuse pe un strat cu cenuşă şi bucăţi de chirpic. Descoperirea unei lespezi de piatră alături de vasul sus amintit ajută la interpretarea acestui complex ca fiind un mormânt de incineraţie cu urnă, aparţinând epocii bronzului.

   În caseta 3, au fost surprinse 6 morminte de inhumaţie medievale orientate E - V, ce pot fi datate pe baza materialului arheologic în secolele XVI - XVII. Două dintre acestea au păstrat lemnul sicrielor serios afectat de factorii bacterieni din sol. Într-unul au fost găsite, în partea stângă a capului, trei ace de păr cu bulb din argint (M. 3). În alt mormânt (M. 6) aparţinând tot unei femei au fost găsite paiete de bronz în zona umerilor şi închizători  „moş-babă“ din acelaşi metal. Alipit acestui complex se afla un mormânt de copil cu vârsta de sub un an. Un complex, tot medieval de formă aproximativ ovală a relevat două faze de refacere prin lentile de cenuşă şi zgură metaliferă.

  Celelalte complexe aparţin epocii bronzului fiind cazul a două gropi probabil de par şi a uneia cu diametrul de 1,30 m conţinând ofrande constând într-un craniu de bovină şi două maxilare aparţinând aceleiaşi specii. Toate cele trei complexe amintite taie un perete căzut din care s-au păstrat fragmente de chirpici, unele vitrifiate, altele cu urme de tencuială din lut peste care s-a aplicat un strat de vopsea albă. Complexul căruia aparţinea urmează a fi săpat în campania viitoare.

 

97. Oradea, jud. Bihor

Punct: Sere

Cod sit: 26573.03

 

Sorin Bulzan (MTC Oradea), Gruia Fazecaş, masterand (Univ. Alba Iulia)

 

  În perioada mai - iunie 1999 la construirea depozitului zonal al „Centrum Transport România” pe partea stângă a şoselei Oradea - Borş la aproximativ 1200 m de intrarea în localitatea Sântion au fost reperate vestigii arheologice aparţinând Hallstatt-ului A 2 - B 1 şi epocii romane, mai precis secolelor II - III p.Chr. La începerea săpăturilor zona delimitată a fost decopertată mecanic pe o suprafaţă de 20 - 30 m până la o adâncime de 0,40 m, de către firma constructoare. În această situaţie au fost trasate patru secţiuni S. 1, S. 2 cu suprafeţe de 35 x 2 m, respectiv S. 3, S. 4 cu suprafeţe de 35 x 5 m. Toate cele patru secţiuni au fost paralele.

  Stratigrafia verticală este dificil de stabilit, lipsind partea superioară a acesteia care a fost înlăturată cu buldozerul. Nu au putut fi observate niveluri distincte, aparţinând cu certitudine celor două epoci mai sus menţionate. Stratigrafia orizontală a relevat însă existenţa unor numeroase complexe. Au fost identificate două vetre aparţinând perioadei hallstattiene, ambele conţinând ceramică şi chirpic arse până la vitrifiere. Forma acestora era rotundă, ele fiind identificate în S. 1. În S. 1 a fost identificată şi dezvelită o locuinţă de formă aproximativ ovală, iar în S. 4 identificată şi săpată parţial o locuinţă de aceeaşi formă, dar cu dimensiuni mai mari.

  Complexele aparţinând perioadei romane, mult mai numeroase, au oferit un bogat şi variat material arheologic - în special ceramică. Au fost dezvelite două locuinţe semiadâncite de formă rectangulară, una dintre ele având o vatră alăturată - în S. 1 şi caseta aferentă; a doua a fost identificată în S. 4 şi avea pe ambele laturi scurte câte o groapă de stâlp. Alte trei complexe cu dimensiuni apropiate de cele ale locuinţelor, foarte probabil anexe gospodăreşti, au fost dezvelite în S. 2, în caseta 2 şi în S. 4. Acestea erau de formă rotundă, cu diametre cuprinse între 1,82, 2,60 - respectiv 2,98 m. Primul complex a relevat o succesiune de straturi între care unele se pot interpreta ca faze de refacere, sau refolosire a acestuia. Al doilea, cel din caseta 2 avea probabil pereţi de chirpici.

  Între aceste complexe se evidenţiază, cel din S. 4 şi caseta aferentă, denumit convenţional G. 27, care a furnizat 14 vase lucrate cu mâna şi la roată, descoperite în poziţie in situ. Vasele au fost depuse direct pe solul steril cu gura în jos, cu excepţia unui vas descoperit în poziţie normală, în gura acestuia aflându-se depusă o afumătoare.

  Gropile delimitate şi săpate totalizând 30 de complexe, au în marea lor majoritate formă de pâlnie orientată cu gura în jos, tipică gropilor de provizii, fiind refolosite ca gropi menajere. O mică parte, adică patru au formă tronconică, orientate cu diametrul maxim în sus.

  Între materialele arheologice preponderentă este ceramica lucrată la roată, apoi cea cu mâna, cu foarte puţine exemplare decorate cu brâu alveolar. Au fost descoperite şi câteva fragmente de terra sigillata. Urmează piesele din fier şi cele din bronz dintre care menţionăm o monedă puternic corodată, probabil un antoninian şi o fibulă cu piciorul întors pe dedesubt. Acestea înlesnesc atribuirea complexelor unei aşezări aparţinând populaţiei sarmatice, cu eventuale influenţe germanice, demonstrate mai ales de analogiile cunoscute pentru complexul G. 27. Poziţia cronologică a aşezării, se situează mai mult pe parcursul secolului III p.Chr.

 

98. Orăştie, jud. Hunedoara

Punct: Cetate

Cod sit: 87647.01

 

Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic (ULB Sibiu)

 

  În campania anului 1999 s-au continuat cercetările arheologice în zona de NV a curţii cetăţii şi s-a trasat o casetă pe colţul fostului Colegiu Kun, actualmente spital. S 30/1999 - paralelă cu S 28/1998, lăsându-se un martor de 0,50 m - cu dimensiunile de 10 x 2 m, a fost trasată pentru a surprinde ductul zidului ce a fost descoperit în campania 1998, zid presupus a face parte din clădirea primăriei medievale. S-a putut constata că acest zid se închide în caroul 9 cu un altul, dar a cărui fundaţie este mai puţin adâncă. Pe baza materialelor descoperite nu s-a putut clarifica definitiv situaţia acestor ziduri, urmând ca cercetările viitoare să elucideze problema.

  C 1/1999 (2 x 3 m) a fost trasată pentru cercetarea detaliată a monumentului funerar roman refolosit în fundaţia zidului spitalului. În urma cercetărilor s-a putut constata că acest altar este anepigraf, fiind aşezat direct pe fundaţia turnului de poartă, refolosită şi ea la construirea colegiului Kun - actualul spital. Totodată s-a surprins şi colţul de NE al turnului de poartă, turn cercetat în campania 1998.

 

99. Orheiul Vechi, Republica Moldova

 

Gheorghe Postică - responsabil, I. Hâncu, O. Munteanu, S. Musteaţă, T. Bobrovskii, B. Riduş, I. Cândea (Muzeul Brăilei) etc.

 

Cercetările arheologice de la Orheiul Vechi în anii 1998-1999

În anii 1998-1999 săpăturile arheologice de la Orheiul Vechi s-au desfăşurat sub egida Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi Centrului de Cercetări Arheologice din Republica Moldova în colaborare cu Universitatea Pedagogică „Ion Creangă", Universitatea de Stat din Moldova, Complexul Muzeistic „Orheiul Vechi", Institutul Român de Tracologie, Muzeul Brăilei (România), Muzeul oraşului Kiev şi Universitatea din Cernăuţi (Ucraina) (Gh. Postică - responsabil, I. Hâncu, O. Munteanu, S. Musteaţă, T. Bobrovskii, B. Riduş, I. Cândea etc.).

  Cercetările arheologice au fost concentrate în patru sectoare de bază: I. Sectorul Lunca Răutului - partea de Vest, II. Sectorul Cetate - zidul de Vest, III. Sectorul Cetate - Incintă şi IV. Sectorul Mănăstirile rupestre. Suprafaţa totală cercetată a constituit 758 mp.

I. În Sectorul Lunca Răutului - partea de Vest (252 mp), amplasat la marginea de V a complexului arheologic, au fost descoperite urme ale aşezărilor din epoca fierului timpuriu (cultura Chişinău - Corlăteni, secolele XII - X a.Chr.), din perioada Latčne-ului tardiv (cultura Poieneşti - Lucaşevka, sec.II - I a.Chr.), perioada medievală timpurie, secolele V - IX, secolele X - XIII, perioada oraşului Hoardei de Aur (secolul al XIV-lea) şi perioada oraşului medieval moldovenesc Orhei (secolele XV - XVI).

În sectorul dat cele mai reprezentative erau vestigiile culturii Poieneşti-Lucaşevka - o locuinţă adâncită, 5 gropi gospodăreşti, ceramică fină de culoare neagră, grosieră cu suprafaţa netedă sau barbotinată şi amfore greceşti. Urmează vestigiile medievale din secolul al XIV-lea - 6 gropi gospodăreşti, ceramică de tipul Hoardei de Aur, monede tătăreşti, etc. Cultura medievală din secolele V - VII este reprezentată de o locuinţă adâncită, 3 gropi şi ceramică lucrată manual, iar orizontul cultural din secolele X - XI printr-un cuptor din lut. Alte orizonturi culturale în sectorul dat erau reprezentate doar prin fragmente de ceramică.

II. În Sectorul Cetate Zidul de Vest (226 mp) din preajma colţului de NV al cetăţii medievale din piatră, au fost descoperite vestigii din perioada paleoliticului superior (aşchii şi unelte din silex), vestigii autohtone din perioada secolelor XII - XIV, vestigii din perioada dominaţiei mongole din secolul al XIV-lea şi perioada moldovenească din secolele XV - XVI. A fost cercetat şanţul de V al cetăţuii din pământ pe o lungime de 21 m şi fundaţiile cetăţii de piatră.

III. În Sectorul Cetate - Incintă (280 mp), în colţul de SV al cetăţii de piatră, au fost descoperite vestigii din perioada paleoliticului superior (unelte şi aşchii din silex), fragmente sporadice de ceramică din perioada secolelor XII - XIII, vestigii din perioada oraşului mongol Şehr-al-Jedid din secolul al XIV-lea şi din perioada Orheiului moldovenesc din secolele XV - XVI. Au fost descoperite vestigii din secolul al XIV-lea: o locuinţă de suprafaţă cu cuptor din cărămidă, o monedă a oraşului Şehr-al-Jedid şi circa două mii fragmente de ceramică de tip oriental; vestigii din secolele XV - XVI: două locuinţe de tip adâncit, două locuinţe de suprafaţă cu cuptoare din cărămidă, o construcţie de suprafaţă din piatră, patru încăperi din cadrul unei construcţii adâncite cu fundaţii din piatră, stratul de demolare al cetăţii de piatră, circa 15 mii fragmente de ceramică cenuşie moldovenească din secolele XV - XVI, trei monede de la Alexandru cel Bun, două monede de la Iliaş I, diferite piese de inventar, inclusiv două tunuri din bronz păstrate în condiţii excelente, provenite din cadrul complexului nr. 51, datat preliminar în perioada secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea.

IV. În Sectorul Mănăstirile rupestre au fost efectuate lucrări de cartografiere a complexelor rupestre din malul Răutului şi săpături arheologice pe platforma de piatră din prejma intrării în biserica rupestră a Mănăstirii lui Bosie, unde au fost descoperite opt gropi de înmormântări, dintre care numai una conţinea o inhumaţie umană din perioada secolelor XVII - XVII, celelalte fiind goale.

  În urma cercetărilor efectuate în sectoarele Cetate a fost obţinută o situaţie stratigrafică perfectă cu probe concludente, care aduc o lumină nouă în problema datării celor două cetăţi medievale de la Orheiul Vechi. Observaţiile arheologice au arătat că soclul de fundaţie al cetăţii din piatră şi stratul de construcţie al acestei fortificaţii fac parte din orizontul cultural al Hoardei de Aur din secolul al XIV-lea. În acelaşi timp, săpăturile arheologice au demonstrat, că şanţul cetăţuii de pământ a fost astupat cu resturi de construcţie (piatră, mortar, lut ars) şi ceramică din perioada Hoardei de Aur.

  Cercetările arheologice din sectoarele menţionate infirmă opinia tradiţională din istoriografie potrivit căreia cetatea din pământ şi cetatea din piatră de la Orheiul Vechi ar reprezenta opere ale domnitorilor moldoveni Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. În baza datelor obţinute putem conchide că cetatea de pământ aparţine de aşezarea autohtonă de la Orhei din secolul al XII-lea - prima jumătate a secolului al XIV-lea, iar cetatea din piatră a fost construită în perioada dominaţiei mongole, la mijlocul secolului al XIV-lea şi utilizată mai târziu de către autohtoni, în perioada secolelor XV - XVI.

 

100. Ostrov, com. Ostrov, jud. Constanţa [Durostorum]

Cod sit: 62547.01

 

Paul Damian, Adela Bâltâc, Christina Ştirbulescu, Rodica Marghitu (MNIR), Dan Elefterescu (MDJ Călăraşi), Virgil Apostol, student (UAIM Bucureşti), Decebal Vleja, student (FIB), studenţi de la universităţile din Bucureşti (FIB, UAIM) şi Constanţa

 

  Obiectivele urmărite au fost: continuarea investigaţiei în secţiunea S I B, care a fost prelungită spre N, având acum dimensiunile de 100 x 2,50 m; cercetarea celui mai important obiectiv al campaniilor trecute - edificiul nr. 1, prin extinderea cercetării la E de S I B, în zona carourilor 1 - 14, prin deschiderea a 5 casete de 8 x 4 m, orientate V - E; cercetarea edificiului nr. 2 din carourile 30 - 36 şi a unor complexe având aspectul unor amenajări cu caracter temporar din carourile 20 - 27.

  Edificiul nr. 1, cu o suprafaţă surprinsă de aproximativ 200 mp, orientat SSE - NNV, este compartimentat, deocamdată, în trei încăperi conturate. Edificiul se află într-o stare avansată de distrugere, zidurile, în cea mai mare parte, fiind demantelate până la ultima asiză din fundaţie, iar podeaua pe care sunt aşezate pilae-le este spartă în mai multe locuri. Acest edificiu este delimitat la V de zidul cercetat încă din campania din 1997, cu dimensiunile de L = 13 m şi l = 0,55 m, înălţimea maximă fiind de 0,50 m (vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 54), iar la E de un zid, cu o lungime de 16,5 m, lăţimea de 0,60 m, înălţimea de 0,45 m, construit, ca şi zidul de V, în tehnica opus mixtum, legat cu mortar din nisip, pietricele şi cărămidă pisată. Limitele de S şi N nu au fost, încă, surprinse. Zidurile ce compartimentează edificiul sunt orientate E - V. Primul zid (L = 9,30 m, l = 0,55 m, H = 0,60 m) este construit din pietre legate cu mortar de bună calitate, iar cel de-al doilea (L = 9 m, l = 0,64 m) este construit din cărămizi şi pietre legate cu mortar. Podeaua instalaţiei de hipocaust este construită din cărămizi pisate şi pietricele legate cu mortar peste care se întinde un strat de mortar consistent. Pe podea se păstrează 72 de pilae din cărămizi (0,30 x 0,30 m) legate cu mortar, înălţimea acestora este cuprinsă între 0,12 - 0,27 m, distanţa dintre ele variind între 0,15 - 0,20 m. Doar în C 1 şi C 5, pe unele dintre aceste pilae, au fost surprinse fragmente din tuburile de suspensie (diametrul = 0,18 m). În partea de N a edificiului a fost cercetată o instalaţie de încălzire (praefurnium ?). Aceasta are o formă semicirculară în plan (L = 3 m, l = 1,80 m), iar pereţii sunt construiţi din calupuri de chirpic. Edificiul era alimentat cu apă prin conducte confecţionate din tuburi de lut ars. Astfel de conducte au fost surprinse în trei puncte: o conductă în C 3 - formată dintr-un tub fragmentar (L = 0,35 m, ř = 0,15 m), pe care sunt imprimate în cartuş două ştampile cu LEG XI CL, şi două în C 4: o conductă formată dintr-un tub fragmentar (L = 0,54 m, ř = 0,15 m) şi o conductă (L = 2,40 m) compusă din cinci tuburi (cu lungimi cuprinse între 0,30 - 0,70 m, ř = 0,15 m). Faptul că într-una dintre încăperi se află amenajat un bazin (vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 54), iar celelalte sunt prevăzute cu instalaţie de hipocaust ne face să credem că destinaţia edificiului este una termală. Din zona edificiului au fost recoltate elemente de construcţie (cărămizi, ţigle, olane, piroane şi scoabe), de canalizare, foarte puţine materiale ceramice (opaiţe, vase de uz comun) şi fragmente de recipiente de sticlă (în special unguentaria). Din materialul numismatic recoltat din acest perimetru (8 monede de bronz) doar 3 au fost găsite într-o poziţie stratigrafică sigură, una în S I B caroul 10, emisă la Augusta Traiana, pentru Geta Caesar (198-209), iar două în C 4 caroul 8D, prima bătută la Nikopolis ad Istrum în timpul domniei lui Septimus Severus (193-211), iar cea de-a doua, având emitentul şi atelierul neprecizate, se datează la sfârşitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea (cca. 196-222). În privinţa datării rămân valabile observaţiile făcute în campania din 1998 (vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999, p.79), edificiul funcţionând în prima fază de locuire.

  În zona edificiului nr. 2 a continuat cercetarea începută în campania din 1998, punându-se în evidenţă cele două nivele de locuire (vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999, p. 79). În stadiul actual al cercetării se poate constata că edificiul este compartimentat în cel puţin trei încăperi. Prezenţa unor vase de provizii in situ în una dintre aceste încăperi ne face să credem că aceasta a fost utilizată ca un spaţiu de depozitare şi, probabil, comerţ. Materialul arheologic recoltat din acest perimetru (elemente de construcţie şi material ceramic) este foarte sărac.

  Cercetarea a continuat şi în zona carourilor 20 - 27 unde presupunem existenţa unor amenajări cu caracter temporar (vezi Cronica Cercetărilor arheologice. Campania 1998, Vaslui, 1999, p. 79), fără ca aceasta să fie finalizată. Din acest perimetru s-a recoltat un foarte bogat material arheologic: fragmente ceramice (vase de lux şi de uz comun), teracote, unelte de fier şi bronz, ace de os, fragmente de sticlă şi trei monede de bronz. Două din ele au putut fi identificate: prima este emisă la Roma în timpul domniei lui Traian, fiind datată între 112-117, cealaltă este emisă de atelierul de la Nikopolis ad Istrum în timpul domniei lui Septimius Severus şi este datată între 193-211.

Studiu arheozoologic

Adrian Bălăşescu (MNIR - CNCP)

  Lotul faunistic analizat depăşeşte peste 1400 de piese osoase determinate. Materialul provine atât din complexe arheologice (gropile G32, G33, G34, G40, G41, G42), cât şi din nivelul de cultură. Fauna identificată este reprezentată de specii de animale domestice: Equus caballus (cal), Bos taurus (vită domestică), Ovis aries (oaie), Capra hircus (capră), Sus domesticus (porc), Canis familiaris (câine) şi sălbatice: Meles meles (bursuc), Sus scrofa attilla (mistreţ), Cervus elaphus (cerb), Capreolus capreolus (căprior).

  În cadrul economiei alimentare a comunităţii de aici creşterea animalelor reprezintă principala preocupare. Dintre animale, se detaşează net bovinele (peste 75% ca număr de fragmente şi 35% ca număr minim de indivizi), care sunt urmate de ovicaprine şi suine. Vânătoarea se pare că avea un caracter accidental, lucru evidenţiat de faptul că vânatul este slab reprezentat ca număr de specii, număr de fragmente şi număr minim de indivizi.

  Faţă de alte aşezări romane, în care s-au făcut analize arheozoologice, şi în care se observă o ameliorare rasială a speciilor de animale, la Ostrov acest lucru este inexistent. Lotul faunistic avut la dispoziţie şi analizat biometric, evidenţiază, mai degrabă, existenţa unor animale domestice autohtone, care însă sunt mai mici chiar decât cele din perioada geto-dacică (este cazul bovinelor, ovicaprinelor şi suinelor). Singura specie care prezintă o rasă nouă, pare a fi câinele, un individ de talie mică, de 30 cm.

  În ceea ce priveşte calul, care în material este prezent printr-un individ cu o talie de 142 cm (un cal de elită), este greu de spus dacă el a fost ameliorat rasial de către romani, având în vedere că astfel de indivizi erau deja crescuţi în comunităţile geto - dacice.

Studiu numismatic

Mihai Dima (cIMeC)

  În timpul campaniilor din 1998 şi 1999 au fost descoperite, în condiţii stratigrafice clare sau întâmplător, 17 monede romane de bronz (9 în 1998 şi 8 în 1999). Cea mai timpurie piesă a fost emisă între anii 112-117, iar cea mai recentă între 364-367. Monedele se pot repartiza din punct de vedere cronologic în trei categorii. Două emisiuni din prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr., un dupondius din timpul domniei lui Traian, respectiv un sestert ce poartă efigia lui Antoninus Pius, constituie prima categorie. A doua, cea mai bine reprezentată, reuneşte monedele emise între domniile lui Septimius Severus şi Gordian III. Cele 12 exemplare care se încadrează aici sunt emisiuni provinciale, bătute în atelierele de la Nikopolis ad Istrum 4, Marcianopolis 2, Adrianopolis 2, Augusta Traiana 1, Nicaea 1. Pentru două monede nu s-a putut preciza nici atelierul de provenienţă, nici emitentul. Ultima categorie este constituită din piesele romane târzii, două la număr, emise de Constantius II şi Valens. Nu au fost descoperite până acum emisiuni datate între anii 143-193/211 şi nici din intervalul 238/244-342/348.

  O ultimă monedă, ilizibilă, nu a fost încadrată în nici o categorie.

 

101. Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea [Beroe]

Punct: Piatra Frecăţei

Cod sit: 161115.01

 

Alexandru Barnea, coordonator ştiinţific (IAB), Ioan Vasiliu, Mihaela Iacob, Dorel Paraschiv (ICEM Tulcea), Sorin Ailincăi, student (FIB)

 

  În anul 1998, s-au reluat cercetările pe promontoriul de pe malul Dunării*. S-a trasat o secţiune magistrală, orientată S - N, lungă de 54 m şi lată de 2 m, caroiată din 2 în 2 m, la 4 - 5 m V de una realizată în anii 1971-1973 [1]. Cercetările s-au desfăşurat doar în carourile 1 - 12 (S I a) şi 20 - 27 (S I b), deci pe 40 m. Deşi în capătul sudic al secţiunii (carourile 1 - 3) am ajuns la solul viu, iar în cel nordic (carourile 26 - 27) săpătura s-a efectuat până la adâncimea de 2 m de la nivelul actual de călcare, nu au fost detectate urme de zid de incintă. În S I a au fost surprinse şi cercetate parţial patru locuinţe semiîngropate (complexele 3, 4, 5 şi 6), având formă rectangulară; în fiecare dintre acestea am descoperit câte un pietrar. În S I b a fost descoperită o locuinţă de suprafaţă ( complexul 1) şi una semiadâncită (complexul 2).

  În anul 1999 am continuat cercetarea doar în carourile 20 - 27 (S I b). Pe primii 7 m (carourile 20 - 22 şi prima jumătate a caroului 23), am lărgit secţiunea cu 2 m spre E, pentru a surprinde în totalitate complexul 2. Acesta avea formă rectangulară (cu dimensiuni de 4,5 x 4 m), fiind orientat aproximativ S - N. Pe marginile locuinţei am descoperit gropile de pari, iar în colţul sud-estic resturile unui pietrar. În carourile 22 - 23, în partea de E, am surprins (la doar 30 cm de nivelul actual de călcare) şi cercetat parţial o locuinţă de suprafaţă (complexul 7). În carourile 22 - 24 am descoperit o altă locuinţă de suprafaţă (complexul 9), suprapusă în partea estică de complexul 7. Pe podeaua locuinţei s-a găsit o râşniţă, iar în colţul de SE un pietrar. În capătul nordic al S I b, pe ultimii 6 m (carourile 25-27), am lărgit secţiunea spre E cu 1,5 m. Aici am surprins aproape în totalitate o locuinţă rectangulară semiîngropată (complexul 8), ce avea pietrarul în colţul de SE. În carourile 26-27 am continuat săpătura, sub podeaua complexului 8, dând de un strat de pământ negru, bătătorit, gros de 40-45 cm, probabil prima nivelare medievală. Sub această nivelare am ajuns la un strat de dărâmătură din piatră, în care ne-am adâncit circa  50 cm. În dărâmătură am descoperit mai multe fragmente ceramice romano-bizantine. După materialul arheologic şi cel numismatic descoperit putem data locuinţele în secolele XI - XII.

  Pe lângă materialul medieval, în stratul vegetal şi în umplutura locuinţelor s-au găsit mai multe fragmente ceramice şi monede de epocă romană, datate între mijlocul secolului II şi începutul secolului VII ( una dintre monede a fost emisă de Focas), un picior de amforă de Thassos (sec. IV - III a.Chr.) şi câteva buze de străchini aparţinând culturii Babadag, faza I.

  În ultima campanie, în partea sudică a promontoriului, am trasat alte patru secţiuni (S II - V), paralele cu S I (situate la V de aceasta), pentru a cerceta un obiectiv considerat de Eugen Comşa „zid de cetate” [2], iar de Aurelian Petre, „turn de epocă romano-bizantină” [3]. În această zonă, stratul arheologic este foarte subţire (cca. 50 cm). În urma cercetării totale a obiectivului menţionat am constat că este vorba de un bazin de epocă romană. Acesta era orientat E - V, având lungimea de 6,5 m. Cum partea sudică a bazinului este distrusă, nu cunoaştem lăţimea totală a acestuia. Am surprins fundaţia din piatră şi mortar, realizată în solul viu, pe o adâncime de 1 - 1,05 m şi o porţiune (spre N) a elevaţiei, pe o înălţime maximă de 65 cm. Pe interiorul bazinului se observă mai multe straturi de mortar.

  În secţiunile amintite am mai surprins un cuptor medieval (săpat în pământul steril), care avea deasupra un vas întregibil ce se datează în secolul al XI-lea, o groapă din aceeaşi perioadă (în care am găsit însă şi fragmente de la un castron caracteristic culturii Sântana de Mureş - Cerneahov şi un fragment de la un bol terra sigillata) şi patru gropi cu materiale ce pot fi încadrate la sfârşitul epocii bronzului sau la începutul primei epoci a fierului.

(Pl. 30, 31)

Note:

* Considerăm necesară descrierea pe scurt a săpăturii din anul 1998, deoarece raportul a fost întocmit şi prezentat doar de Gh. Mănucu-Adameşteanu, care a efectuat „două vizite” pe şantierul Piatra Frecăţei. Fiind redactat fără documentaţia necesară (cu excepţia monedelor bizantine) şi fără consultarea şi acordul nostru, raportul respectiv conţine o serie de inexactităţi, autorul necunoscând nici măcar lungimea secţiunii şi afirmând că aceasta „acroşează incinta” (!) şi că „au fost cercetate cinci locuinţe” (Gh. Mănucu-Adameşteanu, Dorel Paraschiv, Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1998, a XXXIII-a sesiune naţională de rapoarte arheologice, Vaslui 1999, p. 78 - 79 / nr. 98).

1. D. Vâlceanu, Al. Barnea, SCIVA 26, 2, 1975, p. 209-210.

2. E. Comşa, Materiale V, p. 761.

3. A. Petre, A. Apostol, SCIV 21, 1, 1970, p. 177, 179, fig. 9 .

 

102. Ovidiu, com. Ovidiu, jud. Constanţa

Cod sit: 60696.01

 

Mihai Bucovală, Gheorghe Papuc, Cecilia Paşca (MINAC) şi studenţi de la Univ. Constanţa.

 

  Cercetările arheologice au urmărit obţinerea de date suplimentare despre construcţiile extramuros din zona de E a fortăreţei. Carourile D 1 si D 2, deschise lângă turnul dreptunghiular A, având dimensiunile iniţiale de 4 x 3 m, au fost lărgite până la 7,50 x 4,50 m. Aici au fost descoperite zidurile a două construcţii, ale căror dimensiuni şi utilitate finală, în actualul stadiu al cercetărilor, nu le putem preciza.

  Primul zid, orientat pe direcţia E - V, având lungimea de 6,90 m, lăţimea de 0,60 m şi înălţimea (păstrată) de aproximativ 0,80 m, este lucrat din blochete şi pietre de dimensiuni medii, lipite cu pământ. Aproximativ la jumătatea acestui zid, apare o intrare cu lungimea de 1,80 m şi lăţimea de 0,90 m, sesizabilă prin câteva blocuri şi o dală din piatră, ruptă în două bucăţi; de capătul său dinspre E, se leagă un alt zid, lung de 7,00 m şi lat de 0,55 m, păstrat pe înălţimea de 0,30 m; este lucrat din pietre mici şi mijlocii, precum şi din fragmente de cărămizi, lipite cu pământ.

  În zona drumului de acces în fortăreaţă, au fost scoase la lumina zidurile de sud şi de E ale unei construcţii de epocă romană târzie, lucrate din pietre şi cărămizi fragmentare recuperate. Peretele de S are lungimea de 6,50 m, iar la 4,50 m face colţ către N, prefigurând cel puţin două încăperi, una adosată incintei, cealaltă chiar pe marginea apei, despre care sperăm să obţinem noi date în campania arheologică din anul 2000.         Materialul arheologic recuperat este format din fragmente ceramice provenind de la amfore globulare ornamentate cu striuri şi coaste, fragmente de cărămizi şi olane, o plintă din marmură, o aplică din bronz, trei suporturi pentru lumânări, unul întreg şi două fragmentare, precum şi fragmente ceramice provenind de la vase neîntregibile, toate datând din secolele IV - VI p.Chr. De asemenea, au mai fost descoperite patru monede din bronz: două monede tip GLORIA ROMANORVM - emisiuni din anii 402-408; o monedă de la Antoninus Pius (138-161) şi ultima de la Traianus Decius (249-251).

 

103. Pericei, com. Pericei, jud. Sălaj

Punct: Keller Tag

Cod sit: 142293.01

 

Horea Pop, Dan Băcueţ Crişan, Sanda Băcueţ Crişan (MJIA Zalău)

 

  Localitatea Pericei este situată în depresiunea Şimleului, pe cursul inferior al râului Crasna, aşezarea cercetată fiind pe a doua terasă a acestui râu. Cercetările au avut atât un caracter de salvare, existând pe teritoriul aşezării o carieră de nisip, cât şi unul sistematic în vederea  stabilirii stratigrafiei. Am realizat o îndreptare a malului carierei, identificându-se mai multe complexe arheologice - 6 gropi şi două locuinţe. Din motive obiective (existenţa în zonă a unui drum de acces la terenurile agricole) au putut fi cercetate sistematic numai 4 gropi şi o locuinţă pe aceste complexe deschizându-se casetele C 1, C 2, C 3. L. 1 - surprinsă şi în C 3, locuinţă de suprafaţă probabil părăsită. Au fost descoperite foarte puţine fragmente ceramice aparţinând neoliticului, culturii Coţofeni şi epocii bronzului. Deşi din zona centrală a complexului unde au fost observate şi urmele unei vetre dezafectate, s-au recoltat fragmente ceramice Coţofeni atribuirea locuinţei unei anumite perioade este dificilă. Celelalte complexe (gropi) cercetate au aparţinut bronzului târziu şi epocii romane.

  Pentru urmărirea stratigrafiei pe platou au fost deschise secţiunile S 1, S 2, S 3, cu orientarea SE. În S 1 nu s-au identificat complexe, materialul ceramic fiind extrem de sărac. S 2, deschisă în prelungirea S 1, a prezentat următoarea situaţie: strat arat, nivel de cultură din bronzul târziu - negru măzăros, nivel de cultură neolitic - maroniu cu pigment gălbui, steril galben. Au fost preparate trei complexe, 2 gropi şi o parte a unei locuinţe neolitice. Din G 13  s-au recoltat materiale ceramice aparţinând epocii bronzului şi două ace din bronz, unul întreg şi unul fragmentar. G 14 conţinea foarte puţine materiale ceramice neolitice şi o râşniţă preistorică. Deşi surprinsă în mică parte în secţiune, locuinţa neolitică a dat numeroase materiale ceramice. A fost surprinsă la -0,75 adâncindu-se până la -1,47 m. S 3, amplasată în continuarea S 2, prezintă aceeaşi situaţie stratigrafică. Au fost surprinse patru gropi, o parte dintr-o locuinţă neolitică şi una medievală. Gropile aparţineau neoliticului târziu şi epocii bronzului. Locuinţa neolitică a fost surprinsă la -0,47 m şi se adâncea până la -1,40 m.  Pentru că în secţiune a fost surprins un colţ dintr-o locuinţă medievală în continuarea secţiunii s-a deschis C 4. A fost preparată astfel o mare parte a unei locuinţe  adâncite rectangulare cu un cuptor de tip pietrar. Materialul ceramic a atribuit complexul secolului al VII-lea.

  Materialul neolitic, în special ceramica pictată descoperită în complexe, îşi găseşte analogii între materialele nivelului I de la Suplacu de Barcău „Corău”. Astfel această aşezare ar putea să aparţină grupului  cultural Suplacu de Barcău sau unui grup înrudit cu acesta.

 

104. Petea, com. Dorolt, jud. Satu Mare