Din păcate, în România (spre deosebire de multe alte ţări europene în care această preocupare este veche) arheologia nu şi-a dezvoltat, pas cu pas, un sistem de auto-reglare profesională. Iată de ce ne aflăm astăzi în situaţia de a nu avea cum sancţiona o „săpătură proastă” – deşi tot mai multe voci acuză scăderea, per ansamblu, a „calităţii” săpăturilor colegilor noştri sau de a nu putea compara rezultatele obţinute de fiecare dintre noi cu ceilalţi. Iată de ce trebuie să aşteptăm ani întregi pentru a afla, în momentul publicării rezultatelor – atunci când acesta totuşi se întâmplă – dacă un arheolog a „săpat bine”. Dacă X „sapă prost” sau dacă Y „sapă curat” este o apreciere frecventă între arheologi dar ea nu depinde decât de „cauze externe” – arheologul român nu este obligat decât de deprinderile învăţate pe şantierele pe care a trecut să respecte cutume şi obiceiuri mai mult sau mai puţin drastic impuse de profesorii săi, profesori care la rândul lor... Dar la fel de gravă este imposibilitatea juridică de a sancţiona nerespectarea acestor reguli nescrise. Un arheolog care lasă morminte săpate pe jumătate sau care nu adună fragmentele ceramice de pe un teren pe care a doua zi se construieşte ceva considerându-şi încheiată cercetarea arheologică chiar şi în aceste condiţii
[1]
este supus oprobiului colegilor de breaslă dar nu este sancţionabil decât moral de Codul Deontologic! European Association of Archaeologists (pornind ca şi în cazul nostru de la standardele britanice), dezbate de mai mulţi ani această problemă, fiind acum în curs de a adopta un set de standarde şi proceduri europene. Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic de la Valetta (adoptata la La Valetta la 16 ianuarie 1992 şi ratificată de România prin Legea nr. 150 din 24 iulie 1997) cere încă din preambulul său „... it is important to institute, where they do not yet exist, appropriate administrative and scientific supervision procedures...”. De asemenea, Europae Arhaeologiae Consilium
[2]
, a luat în discuţie problema necesităţii revizuirii Convenţiei de la Valetta datorită evoluţiilor înregistrate de arheologie şi de sistemele administrative în cei 12 ani trecuţi de la semnarea acesteia şi îşi propune introducerea de referiri la standardele arheologice adoptate de tot mai multe ţări europene. Recent, deşi i se poate imputa o oarecare întârziere, Comisia Naţională de Arheologie a devenit preocupată de stabilirea standardelor din domeniul său de competenţă. Această preocupare a devenit evidentă odată cu declanşarea unor mari proiecte investiţionale care au ridicat noi probleme metodologice şi tehnice, unele dintre ele având puternice repercusiuni administrative şi juridice. Lipsită până în acel moment de orice reglementare legislativă, abia începând cu O.G. nr. 43/2000 (aprobată, modificată şi completată succesiv prin Legea nr. 387/2001 şi prin Legea nr. 462/2003), în normele juridice au fost introduse reguli tot mai detaliate care au încercat să extindă regulile stabilite iniţial prin Regulamentul Săpăturilor Arheologice din România şi principiile conţinute de Codul deontologic al arheologilor din România. Apoi, au fost definite standardele de apartenenţă (criteriile de înscriere în Registrul Arheologilor), care însă sunt încă departe de ceea ce mai târziu va trebui dezvoltat într-un sistem riguros de validare a competenţelor arheologilor cu drept de săpătură. Pe aceeaşi linie se înscrie şi încercarea de a defini şi de a impune arheologilor români standarde scrise, care să menţină şi să contribuie la creşterea calităţii săpăturilor arheologice şi a prestigiului acestei meserii. Nevoia de a găsi cele mai adecvate mijloace şi metode de a cuantifica un proiect de cercetare arheologică a apărut tot mai pregnant din momentul în care a fost introdus sistemul de structurare a activităţii instituţiilor în cadrul unor programe, fiecare subsumând mai multe proiecte. Nevoia de a putea compara între ele diverse programe şi proiecte (chiar dacă “avem de comparat mere cu pere“, sau tocmai de aceea!) a făcut să apară ca evidentă necesitatea de a putea cuantifica importanţa şi calitatea diverselor programe şi proiecte, mai ales prin prisma obiectivelor propuse şi a raportării lor la costurile necesitate din fondurile publice (şi nu numai). La fel de importantă ne apare în acest moment nevoia de a avea un sistem de măsurare a calităţii activităţii unui arheolog, a unei echipe de arheologi sau al unei instituţii cu atribuţii în acest domeniu. Diversele tipuri şi criterii de evaluare aplicate în toate domeniile a avut drept consecinţă logică scoaterea în evidenţă a lipsei unui sistem propriu de evaluare (chiar şi numai a unuia plasat la un nivel de generalitate care să permită evitarea detaliilor inutile). Procesele de cuantificare(1) şi de evaluare(2) au o bază comună – un set de standarde - care permite cele două tipuri de comparaţii:
1.
comparaţia între entităţi:
a.
de acelaşi tip (programe şi proiecte arheologice)
b.
de tipuri diferite (proiect arheologic – şi de ex. festival folcloric)
2.
comparaţia în interiorul unei entităţi (comunitatea ştiinţifică arheologică). În acelaşi timp, procesul de stabilire a unor standarde în arheologia românească a evidenţiat necesitatea existenţei a două moduri de abordare:
a.
stabilirea de standarde pentru obiectivele pe care şi le propun arheologii sau instituţiile care întreprind cercetări arheologice.
b.
stabilirea de proceduri (standardizate şi ele) pentru modul în care este realizată o cercetare arheologică. Standardele şi procedurile au ca arie de incidenţă principalele tipuri de activităţi subsumate cercetării arheologice, aşa cum este ea definită de legislaţia în vigoare
[3]
:
·
Evaluarea teoretică (evaluarea de birou, documentarea)
·
Evaluarea de teren (periegheza, diagnosticarea)
·
Săpătura arheologică
·
Supravegherea arheologică
·
Înregistrarea datelor arheologice
·
Prelucrarea materialelor arheologice - colectarea, documentarea, cercetarea, conservarea şi restaurarea. Fiecare Standard (şi procedurile aferente acestuia) cuprinde toate etapele ce trebuiesc parcurse pentru fiecare dintre aceste activităţi, de la iniţierea proiectului până la publicarea şi depozitarea arhivei proiectului. Elementul cheie este Standardul, care este exprimat cât de sumar posibil. De exemplu: Evaluarea de teren va determina, atât cât este posibil, natura patrimoniului arheologic dintr-o anumită zonă, folosind toate acele metode, tehnici şi practici specifice considerate a fi necesare în vederea realizării scopurilor proiectului. Acest Standard, ca şi celelalte, este în mod deliberat lipsit de detalii. Aceasta, în parte, pentru că este imposibilă argumentarea fiecărei circumstanţe, a fiecărui caz şi definirea fiecărei metode, tehnici sau practici de cercetare. În schimb se face trimitere la normele specifice care asigură cadrul metodologic şi juridic arheologic: Acestea vor respecta regulile stabilite prin Regulamentul Săpăturilor Arheologice din România şi principiile din Codul Deontologic al Arheologilor din România, precum şi celelalte norme legale aflate în vigoare. Comisia Naţională de Arheologie nu trebuie să încerce să dicteze arheologilor în detaliu mijloacele prin care sunt conduse proiectele, ci trebuie doar să specifice procedurile prin care se poate atinge un obiectiv prin obţinerea unui rezultat cuantificabil care poate fi măsurat ca performanţă profesională. Aceste linii directoare servesc, de altfel, drept criterii generale şi specifice pentru monitorizarea performanţei profesionale a unui arheolog (sau a unei echipe de arheologi), lăsând totodată arheologului libertatea de a face o selecţie a tehnicilor şi practicilor considerate a fi cele mai potrivite muncii sale lăsând totodată deschisă şi posibilitatea de a dezvolta noi tehnici şi metode. Standardul dat ca exemplu spune că evaluarea de teren trebuie să conducă la determinarea naturii patrimoniului arheologic. Dacă o evaluare de teren nu a reuşit să stabilească natura vestigiilor arheologice dintr-o anumită zonă (sau sit) din cauza felului în care a fost concepută şi condusă, înseamnă că acest Standard nu a fost respectat. Rezultatul este în acest caz un proiect arheologic “sub-standard”. Desigur, se pune problema “atât cât este posibil” pentru că pot exista motive întemeiate pentru care cea mai bună (calitativ) evaluare de teren să nu poată avea drept rezultat descoperirea tuturor vestigiilor arheologice din respectiva zonă şi, deci, să nu poată duce la determinarea naturii acestui patrimoniu. Bineînţeles că este foarte greu de definit acest “ atât cât este posibil” fără a face referire la un proiect anume dar este necesar să menţinem standardele la un nivel rezonabil care să permită evidenţierea acelor cauze (obiective sau subiective) ce pot împiedica respectarea standardelor. Ca de obicei, astfel de decizii asupra valorilor profesionale, sunt greu de argumentat. Or, exact aici intervine importanţa recomandării unor proceduri. Tocmai punerea în practică a unui set de proceduri general acceptat este elementul care, în orice profesiune, asigură practicarea ei în modul considerat a fi cel mai bun de către practicanţii ei. Numai astfel poate fi stabilit un punct de referinţă (Standardul) faţă de care performanţa profesională poate fi măsurată. Pe scurt, un standard defineşte un obiectiv. Acest obiectiv este tocmai produsul final al unei activităţi (subsumate cercetării arheologice), aşa cum este el anticipat şi aşteptat de către arheologi. Procedurile stabilesc modul în care acest obiectiv poate fi îndeplinit, adică modul în care se poate ajunge la îndeplinirea unui standard. Dar mai presus de toate, Standardele şi Procedurile sunt instrumentele necesare măsurării calităţii cercetării arheologice. În mod convenţional, asigurarea calităţii unui proces (acţiuni) se poate face pe baza a 3 elemente principale:
1.
Un set de cerinţe calitative cuprinzând principiile generale şi obiectivele propuse.
2.
Un set de proceduri care duc la îndeplinirea obiectivelor care trebuie atinse, cu mijloace specifice, pentru a fi în acord cu cerinţele calitative.
3.
Mai multe manuale care documentează în detaliu metodele şi tehnicile recomandate sau cerute pentru atingerea scopului, prezentate în setul de proceduri. Astfel, Codul Deontologic al Arheologilor din România este echivalentul unui „ghid al calităţii” cuprinzând cerinţele calitative, Standardele şi procedurile stabilesc cum se ajunge la nivelul de calitate cerut, în timp ce manualele elaborate de diverse persoane sau instituţii fac ca regulile detaliate stabilite prin ele să se întâlnească cu standardele la nivelul respectării lor. De exemplu, arheologii aflaţi sub incidenţa unui contract, se vor folosi de existenţa standardelor pentru a controla propriul lor management al calităţii cercetării, dar în primul rând pentru a demonstra clienţilor lor că se pot aştepta la rezultate de calitate acceptate de comunitatea profesională şi de forurile administrative cu atribuţii în domeniu. Nu există nimic în Standarde şi Proceduri care să prejudicieze caracterul ştiinţific al muncii arheologilor, nici care să se aplice exclusiv arheologiei contractuale sau cercetărilor sistematice. Orice arheolog are responsabilitatea de a cunoaşte Standardele, ca şi toţi cei care sunt implicaţi în protejarea şi salvarea patrimoniului cultural. Iată de ce responsabilitatea cunoaşterii Standardelor este o obligaţie care ar trebui, pe viitor, să condiţioneze înscrierea în Registrul arheologilor. Astfel, necunoaşterea standardelor va duce la intrarea în conflict cu Regulamentul Săpăturilor Arheologice din România şi cu Codul Deontologic al Arheologilor din România. Arheologii care conduc proiecte de cercetare „sub-standard” vor fi supuşi procedurilor disciplinare ale Comisiei Naţionale de Arheologie, sancţiunea ultimativă în acest caz fiind excluderea din Registrul Arheologilor. Prin publicarea standardelor, autorităţile locale responsabile de urbanizarea şi sistematizarea localităţilor sau de amenajarea teritoriului, vor considera proiectele care nu respectă Standardele ca fiind inadecvate scopurilor lor. Această constatare poate genera o decizie care poate duce rapid la conflictul dintre funcţionarii autorităţilor şi arheologi. Investitorii, de asemenea, pot considera acest conflict ca fiind foarte costisitor şi, consecinţă logică, îi vor elimina pe arheologii vinovaţi din lista posibililor contractori – nimeni nu este de acord cu plata unei cercetări arheologice pentru a nu putea obţine aprobarea administrativă necesară datorită unei respingeri de documentaţie pe criterii calitative. În sfârşit, arheologii - şi în special instituţiile în care aceştia funcţionează – nu au decât de câştigat din aplicarea şi respectarea standardelor. Obligaţia de a respecta anumite proceduri şi de a produce un anumit număr de documente va dovedi finanţatorilor că banii (fie ei publici sau privaţi) nu sunt cheltuiţi doar pentru a „muta pământul”. Arheologia se află într-o permanentă schimbare. Se dezvoltă noi metode şi tehnici, iar circumstanţele în care se desfăşoară munca arheologilor este subiectul unor schimbări din perspective politice, administrative şi ideologice. Procedurile sunt în mod special o reflectare a valorilor general recunoscute la un moment dat, un mod de a vedea lucrurile, care se va schimba în timp. Nimeni nu se aşteaptă ca aceste documente (Standarde şi proceduri) să rămână mereu neschimbate: chiar nevoia de revizuire permanentă este o măsură a sănătăţii acestei discipline – arheologia. Din această cauză comentariile şi recomandările făcute pe marginea acestor documente sunt binevenite oricând. Mulţumesc membrilor Comisiei Naţionale de Arheologie şi altor arheologi pentru că au citit, au comentat şi au amendat Standardele şi Procedurile şi încă de pe acum mulţumesc celor care vor face în continuare observaţii şi sugestii, făcând astfel posibile ulterioare revizuiri. Dr. Mircea Angelescu Director Direcţia Monumente Istorice şi Muzee
[1]
Chiar dacă aceasta contravine prevederilor art. III, alin. (i), lit. b) din Convenţia de la Valetta!
[2]
Organizaţie a responsabililor naţionali în domeniul arheologiei ce funcţionează din anul 2000 pe lângă Comisia Europeană. [3] O.G. nr. 43/2000 cu modificările şi completările ulterioare (aprobată, modificată şi completată succesiv prin Legea nr. 387/2001 şi prin Legea nr. 462/2003). Prevederi referitoare la cercetarea arheologică mai conţin şi Legea nr. 182/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 422/2001 cu modificările şi completările ulterioare. |