Ilustraţie
108. Jurilovca, com. Jurilovca, jud. Tulcea [Argamum, Orgame]
          Punct: Capul Dolojman

          Cod sit: 160653. 02
          Colectiv: Mihaela Mănucu-Adameşteanu – responsabil, Monica Mărgineanu-Cârstoiu (IAB), Florin Topoleanu – responsabil sector, Vera Rusu (ICEM Tulcea), Vasilica Lungu – responsabil sector (ISSEE Bucureşti), Ştefan Bâlici (UAIM Bucureşti), Virgil Apostol (MNIR), Iulian Vizauer (DJCCPCN Tulcea)
          
          Cercetările arheologice efectuate în anul 2002 la cetatea greco-romană Orgame/Argamum, com. Jurilovca, jud. Tulcea, punct „Cap Dolojman” s-au desfăşurat pe parcursul lunilor iulie-septembrie, fiind autorizate de Ministerul Culturii şi Cultelor prin Autorizaţiile de săpătură arheologică nr. 558 din 10.06.2002 şi 746 din 08.07.2002, emise de Serviciul de Arheologie. Săpăturile s-au desfăşurat în zona locuită în antichitate - atât în perimetrul intra muros al fortificaţiei romano-bizantine (secolele V-VI p. Chr.), cât şi în afara acestuia (secolele VI-III a. Chr.; VI p. Chr.) - şi în necropola tumulară greacă (secolele IV a. Chr.; VI p. Chr.).
          Cercetarea arheologică a beneficiat de finanţare din partea Consiliului Judeţean Tulcea, prin intermediul ICEM Tulcea, a Academiei Române şi a Ministerului Culturii şi Cultelor. Inventarul mobil rezultat din cercetări a fost depozitat integral la Muzeul de Arheologie al ICEM Tulcea. Protejarea vestigiilor de construcţii antice s-a făcut prin acoperire cu un strat de pământ, întrucât cercetarea lor va fi reluată în campaniile următoare. Pe parcursul campaniei şi după încheierea programului de săpătură s-au efectuat intervenţii de conservare la basilica III şi finisaje ale restaurărilor din anii 2000-2001 de la basilica II.
          
          Sectorul de sud-est
          Mihaela Mănucu-Adameşteanu - responsabil sector, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Ştefan Bâlici, Virgil Apostol
          Săpăturile arheologice desfăşurate în cadrul sectorului la incinta greacă s-au înscris în programul de cercetare al acestui obiectiv, iniţiat în anul 1999. Pornind de la rezultatele cercetărilor anterioare, în care indicii ale existenţei acestei fortificaţii pe terasa din afara zidului de apărare romano-bizantin de pe latura sudică a Capului Dolojman fuseseră identificate în trei puncte aflate la intervale de câte aproximativ 20 m, scopul cercetării din anul 2002 a fost degajarea unui tronson mai lung al zidului, care să permită observarea tehnicii de construcţie, a relaţiei stratigrafice cu urmele de vieţuire anterioare şi posterioare, precum şi precizarea intervalului în care a funcţionat.
          Ca urmare a fost reluată săpătura în secţiunea S IG 003, la sud de tronsonul de zid dezvelit în anul 2001 şi a fost trasată o casetă (C-02V) cu dimensiunile de 8 x 8 m la vest de capătul de nord al secţiunii S IG 001, cercetată în anii 2000 şi 2001, de care o desparte un profil cu lăţimea de 1 m.
          Continuarea cercetării în S IG 003 nu a dus nici anul acesta la epuizarea stratigrafiei de la sud de tronsonul de incintă din capătul de nord al S IG 003, oprindu-se, pe toată lungimea secţiunii (15 m) într-un strat de pământ negru-cenuşos, cu ceramică arhaică din secolul VI a. Chr. Adâncimea maximă atinsă de săpătură în S IG 003 este de -3,25 m (spre capătul nordic, unde se află şi tronsonul de zid), însă spre sud, unde panta actuală a terenului este foarte accentuată, ea este diminuată.
          În caseta C 02V s-a degajat masivul de darâmătură abundentă a zidului grecesc, ale cărui ultime straturi atingeau, pe alocuri, nivelul de călcare actual. S-a putut observa că dărâmăturile zidului sunt risipite în exclusivitate spre sud, ceea ce sugerează că şi în antichitate relieful prezenta o anumită pantă în această direcţie. Singura linie de parament care poate fi urmărită in situ este cea nordică, paramentul sudic fiind total distrus, după toate aparenţele, de o demantelare sistematică. Printre dărâmături, la adâncimi diferite, sunt risipite fragmente ceramice greceşti din secolul IV a. Chr., cu precădere de la amfore de transport.
          Pe alocuri, o lutuială discontinuă şi denivelată, deasupra căreia, acolo unde există, apar fragmente ceramice romano-bizantine din secolul VI p. Chr., pare a sigila dărâmăturile. Lutuiala nu are aspectul unei lentile uniforme, ci se evidenţiază mai degrabă sub forma unor „bulgări“ aruncaţi printre dărâmături, ceea ce poate sugera că provine din alt loc, poziţia în care o întâlnim fiind secundară.
          Stratul de dărâmătură este perforat spre sud de o groapă de demantelare, care a fost identificată încă de la îndepărtarea pământului vegetal actual. Odată cu progresul săpăturii s-a conturat ipoteza existenţei unei legături între această demantelare şi construcţia incintei romano-bizantine: ea a putut avea loc fie cu prilejul edificării acesteia, fie cu prilejul uneia din refacerile ei, căci în umplutura gropii, printre aşchii de calcar provenite de la cioplirea pietrei, au apărut bulgări de mortar.
          Printre pietrele prezente pe marginea gropii, probabil adusă aci pentru a fi reutilizată sub formă de blochete în incinta romano-bizantină, zăcea, cu partea scrisă în jos, o stelă funerară romană, fragmentară. Placa de calcar păstrată are dimensiunile de 0,86 x 0,43 x 0,12 m. Se păstrează cinci rânduri din inscripţie şi un fragment din chenarul din stânga, reprezentând un ciorchine de strugure:
          ... vixit [annis]
          XXVI marit[o]
          benem(erenti) et OM[...]
          marito titulu
          m pos(uit)
          Starea fragmentară a inscripţiei nu face posibilă reconstituirea integrală a textului, care, prin urmare, nu oferă alte informaţii în afara faptului că o soţie îi aşează soţului, care a trăit 26 ani, această piatră de mormânt. După formula vixit annis şi după formula finală, inscripţia ar putea fi datată în secolul II p. Chr., reprezentând astfel prima mărturie referitoare la existenţa unei necropole argamense din primele secole ale stăpânirii romane în Dobrogea1.
          Descoperirea stelei, în poziţie secundară, printre dărâmăturile răvăşite ale incintei greceşti şi în apropierea incintei romano-bizantine, confirmă ipoteza că în locul respectiv s-ar fi aflat unul din punctele de lucru ale pietrarilor care au pregătit piatra pentru înălţarea incintei din ultima perioadă de vieţuire a cetăţii.
          Continuarea cercetării masivului de dărâmătură a dus, în cele din urmă, la identificarea a două asize de la baza paramentului sudic al zidului de incintă grecesc, in situ, într-un sondaj (a) cu orientare N - S, practicat în jumătatea sudică a C 02V. Cele două asize au putut fi urmărite pe o lungime de 1 m (lăţimea sondajului) şi prezintă blocuri de calcar cu dimesiuni de aproximativ 0,60 x 0,40 x 0,25 m (calcarul local este extrem de friabil, exfoliindu-se cu uşurinţă). Din păcate, paramentul incintei greceşti a fost demantelat sistematic de constructorii incintei romano-bizantine, prin refolosirea pietrei de talie. Şansele dezvelirii unor porţiuni mai semnificative (şi valoroase sub aspect muzeistic) ale incintei greceşti scad, astfel, considerabil. Continuarea cercetării acestui monument poate aduce însă surprize în alte locuri, unde poate fi mai bine conservată.
          Cât priveşte tehnica de construcţie a incintei greceşti, dată fiind starea precară de conservare a ei, nu am obţinut prea multe lămuriri. Cercetarea masivului de dărâmături, care reprezintă, în cea mai mare parte, emplectonul zidului lipsit de paramentul sudic, lasă să se observe suprapunerea de asize transversale continui, în cadrul cărora în spatele blocurilor de parament se află piatră măruntă şi mijlocie, nefasonată, legată cu lut. Nu putem şti, deocamdată, dacă situaţia observată în punctul investigat în sondaj, unde cele două asize par să fie construite în retragere, nu este o întâmplare datorată demantelării, deşi aceasta dispunere a mai fost observată şi la tronsoanele identificate în S IG 003 şi din „capul promontoriului“.
          Datarea monumentului necesită încă observaţii de teren şi coroborarea acestora cu studiul atent al inventarului mobil recoltat, întrucât în punctele investigate situaţiile stratigrafice şi aspectul ruinelor diferă foarte mult, neputând oferi o bază comună pentru interpretare. O sugestie privind momentul dezafectării incintei greceşti ar putea veni de la un sondaj limitat (b) efectuat lângă profilul estic al C 02V. Acesta a pus în evidenţă, pe o mică suprafaţă, dispunerea dărâmăturilor incintei pe un nivel incendiat care suprapune direct stânca, orizontalizată în punctul respectiv. De pe acest nivel a fost recoltată toarta fragmentară a unei amfore rhodiene ce poate fi datată în intervalul 250-235 a. Chr., pentru care mai stau mărturie şi două ştampile sinopeene (pentru care intervalul se restrânge la 250-240 a. Chr.) recuperate dintre dărâmăturile incintei2.
          La aproximativ 1 m spre nord de zidul de incintă grecesc a fost identificat un alt zid, cu traseu paralel cu al acestuia, demantelat la rândul său. Vestigiile sale sunt însă suficient de caracteristice pentru a permite atribuirea lui unei construcţii cu funcţie civilă, care rămâne a fi identificată prin continuarea cercetărilor. Conform observaţiilor din timpul săpăturii, cele două ziduri par a fi fost contemporane un timp, întrucât dărâmăturile celui de-al doilea se opresc, spre sud, lângă paramentul de nord al incintei. Către aceeaşi încheiere conduce şi ceramica descoperită pe nivelul pe care se află răspândite aceste dărâmături, ceramică care poate fi datată în secolul IV a. Chr.
          După cum rezultă din situaţia prezentată mai sus, se impune continuarea cercetării până la epuizarea problematicii locuirii de pe latura de sud a „Capului Dolojman“, unde se păstrează o stratigrafie greacă în cea mai mare parte nealterată, pentru determinarea caracterului căreia studierea incintei constituie elementul esenţial. [Mihaela Mănucu-Adameşteanu]
         
          
          Note:
          1. Lectura inscripţiei şi propunerea de datare aparţin colegului Lucreţiu Bîrliba, căruia, potrivit protocolului de colaborare al şantierului, îi revin spre studiu descoperirile epigrafice din epoca romană. Se cuvine subliniat că este prima inscripţie latină pe care cercetările de la Orgame/Argamum, reluate în 1965, o aduc la lumină. Autorul săpăturilor din anii 1926-1932, Paul Nicorescu, menţionează descoperirea altora, pierdute în intervalul în care cercetarea sitului a fost întreruptă.
          2. Datorez precizările cronologice referitoare la cele trei ştampile amabilităţii colegului Nicolae Conovici, căruia îi mulţumesc şi cu această ocazie.
          
          Sectorul central şi sectorul de nord
          Colectiv: Florin Topoleanu - responsabil sector, Iulian Vizauer, Vera Rusu, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Ştefan Bâlici, Virgil Apostol
          În campania 2002 cercetarea în sectoarele central şi de nord a continuat pe coordonatele trasate în anii trecuţi – identificarea mărturiilor stratigrafice pentru cronologia fină a basilicilor I şi II şi a modului în care acestea se integrează în ansamblul urban al secolelor V şi VI p. Chr.
          Basilica I. Basilica uninavată din sectorul de nord al cetăţii a mai fost cercetată, după cum se cunoaşte, de către Paul Nicorescu în anii ’30 şi de Andrei Opaiţ la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut. Informaţiile (destul de vagi – primul nu face observaţii stratigrafice, lăsându-ne, în schimb, planul şi releveul monumentului, iar rezultatele cercetării efectuate de celălalt întârzie să fie publicate) oferite de săpăturile acestora plasează bazilica în limitele mari ale secolelor V–VI p. Chr., conducând la concluzia că am putea avea de-a face cu cel mai vechi edificiu de cult creştin de la Argamum.
          În campania 2001 cercetarea acestui monument a fost reluată, în contextul studierii relaţiei sale cu zidul de incintă construit în timpul lui Iustinian pe un nou traseu, impus de schimbările morfologice la care a fost supus promontoriul de la Argamum. Cu acel prilej au fost verificate, pe latura de sud a edificiului, datele oferite de planurile Nicorescu, conform cărora noua incintă se lipeşte de absida basilicii; s-a constatat că incinta se mulează după absidă, care-i este, astfel, în mod clar anterioară. Tot atunci a fost surprinsă, în anexe, ultima etapă de funcţionare a monumentului, datată la sfârşitul secolului VI p. Chr.
          În campania 2002 am continuat cercetarea pe latura de nord a basilicii I prin două suprafeţe deschise pe marginea falezei, începând de la colţul de nord-est al edificiului. În prima suprafaţă au fost surprinse resturile zidului de incintă pe o lungime de cca. 2 m, constând în linia interioară de parament, păstrată pe prima asiză din fundaţie (deosebirile faţă de planul Nicorescu, unde figurează ambele paramente, se datorează probabil cutremurului din 1940). Groapa de fundaţie a acestui zid este săpată în stâncă, iar orientarea sa este SE – NV, oblic faţă de linia falezei. Observaţia făcută pe latura de sud asupra modului în care incinta înglobează absida bazilicii uninavate se verifică şi pe latura de nord. În extremitatea de vest a celei de-a doua suprafeţe (despărţită de prima printr-un martor, a cărui lăţime – 2 m – se justifică prin instabilitatea terenului) a fost degajat paramentul exterior şi parte din emplectonul incintei, revenită la orientarea N – S.
          În prima suprafaţă, tăiat de groapa de fundaţie a incintei, s-a păstrat un fragment de zid (prima asiză din fundaţie) anterior construcţiei bazilicii, ale cărui resturi fuseseră identificate în interiorul absidei şi sub nivelul de călcare al acesteia în campania precedentă. Pe o porţiune foarte restrânsă din jurul acestui zid s-au mai păstrat resturi ale nivelului de distrugere (cu bârnă arsă) al edificiului din care făcea parte; materialul ceramic recuperat de aici aparţine secolului V p. Chr, confirmare a unei ipoteze mai vechi, conform căreia basilica a fost construită în acest secol, probabil către sfârşitul său.
          În extremitatea vestică a monumentului, cercetarea s-a efectuat într-o secţiune (S III = 5 x 1 m) trasată perpendicular pe intrarea în atrium şi în două suprafeţe, deschise la nord şi la sud de aceasta, cu scopul de a identifica modul de acces în basilică. A fost descoperit un pavaj din dale de calcar de dimensiuni medii pe toată lăţimea atriului, indiciu al existenţei unei piaţete în faţa basilicii; sub pavaj se pare că exista un canal de colectare a apelor, aşa cum rezultă din prezenţa în secţiune unei dale masive de calcar, aşezată pe cant. Materialul ceramic recoltat atribuie acest moment de funcţionare al basilicii secolului VI p. Chr; momentul de funcţionare anterior, surprins imediat sub cel descris, aparţine secolului V p. Chr. (ceramică cu decor ştampilat).
          Conform informaţiilor pe care le avem până în prezent, basilica I a avut două faze, încadrabile, în mare, prima sfârşitului de secol V, a doua în secolul VI p. Chr. până spre sfârşitul acestuia. Cele două faze sunt evidenţiate de observaţiile efectuate la anexele basilicii – fundaţia zidului sudic al acestora stă pe plinta zidului de incintă, cronologic posterior construcţiei bazilicii – şi de modul în care fundaţia zidului atriului din faza a doua se aşează peste resturile fundaţiei zidului atriului din prima fază, pe un traseu uşor diferit.
          Basilica II. Informaţiile furnizate de cercetarea la basilica II în campania 2002, desfăşurată în trei suprafeţe deschise la sud-vest de monument, au contribuit la conturarea câtorva ipoteze legate de cronologia şi structura urbană a zonei determinată de acest edificiu, care urmează să fie atent aprofundate în campaniile viitoare.
          Aliniamentul de ziduri de lângă peretele de sud al monumentului, orientate E – V, adosate unele la altele pe o lungime de peste 30 m, pare să facă parte din structura sau anexele bazilicii descoperită de Maria Coja sub basilica II şi datată către sfârşitul secolului V p. Chr., care ar căpăta astfel proporţii mult mai mari decât cele sugerate de vestigiile deja cunoscute ale acesteia. În cazul în care aliniamentul de ziduri menţionat aparţine anexelor, el ar furniza un indiciu privind existenţa mai multor faze ale edificiului, având în vedere faptul că în campaniile 1999 – 2000 au fost descoperite anexe cu formă şi orientare diferite, în colţul sud-estic al acestuia.
          Basilica II a avut două faze, sesizabile prin diferenţa de mortar din zidărie. În prima fază (secolul VI, poate mijlocul acestuia) ea împărţea accesul la stradă cu clădirea cu portic din faţa acesteia, cele două edificii fiind despărţite printr-un zid care taie oblic spaţiul dintre ele (interpretat de Paul Nicorescu drept zid de protecţie împotriva vântului). În a doua fază accesul la stradă era, probabil, mult mai direct, având în vedere faptul că edificiile din faţa basilicii sunt scoase din uz – nivelul şapei de mortar păstrate de la refacerea zidului bazilicii trece peste majoritatea clădirilor din partea de vest a acesteia. Se pare că această ultimă fază de funcţionare a bazilicii a fost foarte scurtă, deoarece, spre sfârşitul secolului VI, în apropiere se construiesc locuinţe cu orientare total diferită faţă de trama anterioară – aşa cum este cea cercetată parţial în campania 2002 în colţul de sud-vest al anexelor.
          În concluzie, cele două faze ale bazilicii II acoperă câteva decenii ale secolului VI, limita cronologică superioară a funcţionării sale fiind sfârşitul acestui secol. [Florin Topoleanu, Iulian Vizauer]
                    
          Sector necropola tumulară
          Vasilica Lungu - responsabil sector, Vera Rusu
          În anul 2002 au fost programate săpături arheologice pe dealul „Dolojman”, în zona bazilicii IV, cu scopul de a obţine informaţii suplimentare privind statutul acesteia. Deşi cercetarea, finanţată în exclusivitate de ICEM Tulcea1, care ne-a pus la dispoziţie o sumă modică, a fost de scurtă durată, rezultatele sunt dintre cele mai importante pentru cunoaşterea istoriei cetăţii de la „Capul Dolojman”, în epocile greacă şi romană.
          În prima parte a campaniei a fost curăţată secţiunea I (N - S), începută în anul 1993 şi săpată până la adâncimea de -0,40 –0,60 m. Am continuat cercetarea în jumătatea ei sudică până la stâncă, atingând adâncimile de -0,50 m la sud şi de -1,10 m la nord, în apropierea basilicii. Sub nivelul de călcare corespunzător perioadei de funcţionare a basilicii, marcat printr-o suprafaţă pietruită orientată pe direcţia intrării, s-a constatat prezenţa unui strat de pământ cu o grosime variabilă (între 0,10 – 0,60 m), în amestec cu material grecesc, reprezentat în special prin fragmente de amfore din centrele Chios, Thasos, Heracleea Pontică, Sinope. Spre capătul sudic al secţiunii a fost curăţată o amenajare din pietre, realizată deasupra stâncii. Pentru identificarea acesteia, s-a deschis o nouă secţiune, spre vest (S III), separată de S I printr-un martor cu grosimea de 0,75 m. Suprafaţa degajată astfel are dimensiunile de 15 x 5 m, iar adâncimea variază între -0,30 m şi -0,80 m. Pe întreaga suprafaţă s-au constatat urme ale unor amenajări din pietre nefasonate. În capătul nordic al secţiunii, unde cercetarea este mai avansată, se poate observa o amenajare circulară cu diametrul interior de cca. 1,10 m şi adâncimea de 0,20 m. În apropierea acesteia se aflau, toate sparte pe loc, mai multe amfore de Chios şi de Thasos, un cup-skyphos attic cu firnis negru, toate din secolul IV a. Chr. Deşi cercetarea nu este încă încheiată în această arie, stratul de pietre continuând spre vest, se poate avansa ipoteza prezenţei unui sanctuar, pus în evidenţă prin amenajarea particulară a spaţiului şi prin prezenţa unui inventar restrâns, compus din vase utilizate la consumul vinului.
          În acelaşi timp, la vest de basilica IV, a fost deschisă o nouă secţiune, având dimensiunile de 10 x 5 m, orientată nord-sud. Amplasamentul şi dimensiunile acesteia au fost condiţionate de identificarea unei concentrări importante de material grecesc la suprafaţa solului. Din această zonă au fost adunate, în primii ani de cercetare a basilicii, mai multe ştampile de amfore. După îndepărtarea stratului vegetal s-a evidenţiat, în mod clar, conturul unei gropi (notată G 1) cu diametrul de 3,10 m. Pentru degajarea completă a acesteia a fost necesară deschiderea, spre est, a unei noi secţiuni, cu dimensiunile de 4 x 2 m. Groapa este săpată în stâncă şi are două zone distincte de amenajare: în partea superioară, pereţii gropii coboară oblic până la adâncimea de -0,90 m unde formeaza o bordură, de la care groapa continuă mult îngustată (la 0,40 m în diametru), până la adâncimea de -1,30 m. Conţinutul gropii este format dintr-un strat de pământ fin, amestecat cu fragmente rare de cărbuni, pietre şi cu foarte multe fragmente ceramice. Nici un obiect nu a fost găsit întreg. Materialul ceramic a fost spălat şi sortat la sfârşitul campaniei, rezultând un număr de 3893 fragmente de panse, 264 fragmente de toarte, 127 fragmente de buze şi 64 fragmente de picioare de amfore. Toate sunt de raportat la amfore produse în atelierele din Thasos. Există încă un număr restrâns de fragmente de amfore din Chios şi Heracleea Pontică, două fragmente dintr-un kantharos attic cu firnis negru şi trei fragmente reduse de crater attic cu figuri roşii. Numărul total de ştampile adunate se ridică la 322. Două fragmente de amfore thasiene sunt marcate cu dipinti: A şi G. Inventarul furnizat de groapă etalează numai vase utilizate la consumul vinului. Trebuie remarcată absenţa vaselor de bucătărie sau cosmetice, ca şi a reziduurilor domestice.
          Componenţa inventarului gropii G 1 este asemănătoare celei puse în evidenţă în zona ipoteticului sanctuar. Este o particularitate care ne face să presupunem prezenţa unei relaţii între cele două amenajări. Dar, pentru definitivarea acestei ipoteze, este necesară degajarea completă a suprafeţei, în vederea obţinerii controlului total asupra zonei marcate cu material arheologic la suprafaţa solului. Aceasta este, de fapt, unul din obiectivele principale ale campaniei arheologice din anul 2003. [Vasilica Lungu]
          
          Note:
          1. Mulţumim d-lui. Florin Topoleanu, director al ICEM Tulcea şi membru vechi al colectivului şantierului Orgame/Argamum, pentru amabilitatea de care a dat dovadă punându-ne la dispoziţie mijloacele financiare pentru realizarea campaniei arheologice din anul 2002.
          2. Un studiu privind ştampilele de amfore thasiene din groapa G 1 a fost prezentat la Colocviul Internaţional organizat de Institutul Danez din Atena, în septembrie 2002. Lucrarea va apărea în Actele acestui colocviu.