Plastica antropomorfă este cu siguranţă caracteristică pentru civilizaţiile neo-eneolitice din sud-estul Europei. În afară de M. Egee şi Orientul Apropiat, cu care sud-estul Europei a fost întotdeauna în raporturi directe, în timpul epocilor preistorice, nici o altă regiune a lumii nu a dat o plastică atât de numeroasă şi de-o asemenea varietate ca Sud-Estul Europei, cu precădere regiunea Dunării de Jos.
Al doilea mare capitol al artei neolitice şi eneolitice cuprinde sculpturile antropomorfe şi zoomorfe, precum şi vasele modelate în formă de oameni sau animale. Toate acestea sunt legate în primul rând de credinţele şi practicile magico-religioase ale populaţiilor acestei epoci, privind atât viaţa pământeană cât şi presupusa viaţă viitoare."
( Vladimir Dumitrescu)

Statuetele antropomorfe şi zoomorfe sunt modelate, în general din lut şi arse în cuptor, dar în culturile Boian şi Gumelniţa întâlnim şi figurine confecţionate din os şi mai rar din piatră, marmoră şi chiar aur. În zona Dunării de Jos au fost descoperite mii de figurine, dintre care numărul celor masculine este cu totul neînsemnat, marea majoritate a plasticii fiind feminină. Reprezentarea femeii este cu siguranţă legată de cultul fecundităţii şi fertilităţii, care vrea să redea imaginea divinităţii-mamă, zeiţa supremă, aşa cum ne apare ea inclusiv în plastica şi izvoarele scrise ale Asiei Anterioare.

Apa a constituit pentru populaţiile preistorice din zona Dunării de Jos unul din elementele sacre ale regenerării, fecundităţii, simbolul total al vieţii. Realizarea unei statuete umane cu un vas pe cap pentru transportatul apei este considerată din aceste motive o creaţie originală şi totodată independentă de spiritualitatea celorlalte populaţii preistorice din lume, fiind considerată caracteristică pentru creatorii culturii Gumelniţa. Dintre operaţiile magice ce se evidenţiază (chiar şi astăzi) amintim ceremoniile destinate să provoace ploaia, sau sărbătorile religioase care marchează sfârşitul muncilor agricole. Această continuitate multimilenară a manifestărilor religioase legate de fecunditate şi naştere îşi găsesc o explicaţie profundă în structura cosmică a mitului sacralităţii femeii care este strâns legată de sfinţenia pământului.

"Pentru omul religios, moartea nu întrerupe cursul vieţii, ci este o altă modalitate de existenţă umană. Templele nu sunt decât replici ale Muntelui Cosmic şi constituie deci legătura, prin excelenţă între pământ şi cer. Opoziţia sacru-profan semnifică adesea opoziţia dinttre real şi ireal sau pseudoreal. Omul lumii arhaice are tendinţa să trăiască cât mai mult posibil în sacru sau în intimitatea obiectelor consacrate. Sacrul înseamnă în acelaşi timp putere şi real. "