Importanţa Capidavei, atât în epocă preromană cât şi romană din punct de vedere al limesului, prin aşezarea unei staţiuni militare aici ca şi prin dezvoltarea unui centru civil - se explică prin poziţia geografică a locului, Capidava fiind aşezată la un "nod" de drumuri, drumul cel mare imperial, care vine din nordul Italiei, coboară pe Sava la vale, apoi pe ţărmul drept al Dunării până la mare, pe malul mării prin cetăţile pontice spre sud. Un alt drum pornea de la Capidava la Troesmis, iar altul prin Ulmetum la Histria. Un element hotărâtor pentru instalarea la Capidava a fost faptul că Dunărea prezenta în acest loc o trecere uşoară de pe un mal pe altul. Castrul a fost ridicat la începutul secolului al II-lea, în timpul împăratului Traian, ca element de apărare a limes-ului dunărean. Capidava se pare că a fost construită de un detaşament din Legiunea XI Claudia, adusă de Traian la Durostorum după cucerirea Daciei.

          În epoca romană alături de castru s-a dezvoltat o aşezare civilă care a dezvoltat o bogată arhitectură ornamentală, fapt atestat de numeroasele pietre artistic cioplite şi care au fost utilizate pentru reparaţii în diferite perioade: capitele, arhitrave, statui, reliefuri de cult sau funerare - acestea neputând fi luate decât din aşezarea civilă situată alături sau din necropola cetăţii. Aşezarea civilă era amplasată în nordul cetăţii, şi s-a dovedit a fi un adevărat centru urban, cu edificii monumentale. În interior au putut fi identificate mai multe edificii cu pretenţii monumentale: locuinţa bogată din colţul de est antrepozitul amenajat în fostul "corp de gardă", bazilica episcopală. Dintre reliefurile votive care decorau edificiile publice a fost descoperit un basorelief fragmentar cu temă triumfală. Documentele epigrafice atestă întinderea teritoriului capidavens, din care făceau parte mai multe locuiri între care Ulmetum sun vicus Sceno şi a căror reşedinţă era Capidava, de asemenea important centru vamal. Administraţia teritoriului era asigurată de un quinquennalis, iar conducerea oraşului de un princeps loci, funcţionari numiţi şi nu aleşi. Aceasta se datora faptului că spre deosebire de alte centre cu statut municipal, aşezarea civilă de la Capidava se afla în dependenţă directă de comandantul castrului, având prin urmare un caracter militar.

          Pentru secolul IV avem două inscripţii, una găsită la Ulmetum, cealaltă la Capidava. În amândouă este amintită o "vexillatio Capidavensium", care era un detaşament din Legio II Herculia care-şi avea sediul la Troesmis. O dată cu separarea cavaleriei de legiune, numele de "vexillatio" se dă corpurilor de cavalerie de elită care se găsesc numai în armata comitatensis. Notitia dignitatum , ne arată însă la capidava un "cuneus equitum solensium".

          Fortul astfel restaurat şi regarnizonat, îşi îndeplineşte cu vrednicie funcţia de zăvor la un vad al Dunării vreme de încă trei secole, cu o refacere importantă la sfârşitul sec. IV d. Chr. Basilica, una dintre construcţiile perioadei romane târzii este situată în colţul NV al cetăţii şi datează din secolul IV, având adăugiri ulterioare. De asemenea termele romane sunt situate în afara castrului ca şi aşezarea medieval timpurie.

          În urma atacurilor carpilor si goţilor, castrul a fost distrus, fiind nevoie de refacerea lui integrală. Cetatea - vizibilă ca ruine astăzi - a fost construită în secolul III şi are planul unui patrulater (105x127m). Desele atacuri a făcut ca cetatea să aibă mai multe faze de reconstrucţie - 4 faze de construire romană. În epoca romană alături de castru s-a dezvoltat şi o aşezare civilă, amplasată în nordul cetăţii şi care s-a dovedit a fi un adevărat centru urban. În apropierea aşezării civile şi a castrului, pe locul satului actual, se întindea necropola. Cetatea este în întregime refăcută la sfârşitul sec. V - începutul sec. VI d. Chr.

          Chiar dacă acceptăm că aşezarea de la Capidava avea în sec VI caracter urban - caracter afirmat încă din perioada romană, dar nesancţionat juridic - ştim că potrivit unei novele din vremea împăratului Maurikios - ulterioară retragerii populaţiei de limitanei de pe cetate şi transformării ei într-un simplu post de gardă, dar probabil reflectând o cutumă mai veche - nu putea deveni sediu de episcopie decât un oraş care - probabil împreună cu teritoriul - avea cel puţin 5000 de suflete populaţie. Capidava chiar în perioadele de înflorire nu depăşise 2000 - 3000 de suflete, iar perioada romano-bizantină este mai de grabă o vreme de reflux demografic. Dar atât forma specifică a bazilicii cât şi informaţia din izvorul literar par a întări ideea că la Capidava era totuşi sediu de episcopie. Rămâne doar să luăm în considerare ipoteza potrivit căreia episcopul de la Capidava avea în aria sa de jurisdicţie şi malul drept al Dunării. La începutul sec. VII un mare cutremur distruge întreaga cetate, iar în alunecările de terenuri consecutive, sunt distruse cele mai multe edificii din colţul de SSE al cetăţii.

          Odată cu secolul IX, Capidava reintră de această dată în sistemul defensiv bizantin. Peste ruinele aşezării fortificate romane târzii se aşează o cetatea ţărănească de stratiotai (grăniceri) care va dăinui până-n secolul XI. Cetatea de secol IX era înconjurată de un zid de piatră şi pământ ce urma traseul incintei romane târzii şi era dublat de un şanţ de apărare. La mijlocul sec. XI, invaziile violente ale Uzilor vor distruge însă şi această aşezare fortificată de ţărani-grăniceri, iar viaţa şi locuirea nu va mai reveni în fundul ansei de la Capidava decât în sec. XVIII.

          La colţurile cetăţii sunt amplasate mari turnuri în sfert de cerc - 2 şi 6, prezentând la interior o pilă masivă, centrală, cu acelaşi rost ca şi cele două din turnul 1. La ambele turnuri gangurile boltite de acces se păstrează până la naşterea bolţilor; erau de cărămidă la origine şi au fost, probabil, demontate de populaţia din perioada medio-bizantină, pentru a refolosi cărămida. Pe latura de NE între turnurile de colţ - 2 şi 6 - şi cel central - 4 - şi anume la jumătatea distanţelor, se mai păstrează resturile foarte joase a încă două turnuri intermediare, în formă de U care nu au pilă centrală.

          În interiorul cetăţii, vestigiile cele mai frecvente şi care ocupă şi cea mai mare suprafaţă aparţin stratului 1 medio-bizantin şi constau din gropi de bordeie, multe dintre ele mai păstrând resturi ale pereţilor precum şi resturi din amenajările interioare. Densitatea vestigiilor de bordeie pe suprafaţa cetăţii este foarte mare, atât datorită faptului că populaţia se aglomera la adăpostul zidurilor, cât şi aceluia că se suprapun şi se intersectează şapte nivele de bordeie cu alte cuvinte, aşezarea fortificată medio-bizantină a fost de şase ori distrusă şi reconstruită, fără schimbări de plan importante, dar la reconstruire, cum era vorba de gropi de bordeie, nimeni nu a mai ţinut seama nici de amplasamentul şi nici de forma şi dimensiunile gropilor mai vechi, astupate de dărâmături, ci au fost săpate gropi noi. Dacă raportăm cele şapte nivele de bordeie la cei 250 de ani prezumaţi a fi durat aşezarea fortificată medio-bizantină, reiese că intervalul dintre o construcţie/distrugere şi alta era cam de o generaţie.

          Analiza atentă a modului de construire a bordeielor, corelată cu observaţiile privind raporturile de suprapunere şi intersectare dintre ele au putut oferi baza pentru distingerea celor şapte nivele, fiecăruia dintre acestea corespunzându-i anumite particularităţi constructive. În general, fiecare bordei consistă dintr-o groapă patrulateră, adâncită în dărâmăturile cetăţii romano-bizantine. Stabilitatea redusă a umpluturii de dărâmături, a făcut necesară, încă de la primul nivel stabilizarea pereţilor gropii cu pereţi de piatră sau lemn, aşa cum acoperirea bordeiului, cu o învelitoare uşoară de stuf, paie sau chiar iarbă de stepă uscată, a făcut necesară o şarpantă de sprijin. În general, la colţurile gropii, dar şi în centrul a două dintre laturile paralele bordeiului, au fost înfipţi pari groşi de lemn, care susţineau grinda de culme şi cosoroabele, pe care sprijineau căpriori lungi de cel puţin trei metri şi destul de deşi. Pe aceştia era aşezată învelitoarea din materiale vegetale - stuf, trestie, paie (nu s-au păstrat resturi)- care, tot cu scopul de a o stabiliza, era lipită cu lut.

          Din prima perioadă constructivă a cetăţii (97-293) se păstrează doar puţine vestigii, majoritatea în afara zidului de incintă, precum şi descoperiri izolate în cadrul unor contexte mai târzii. În cadrul zidului de incintă, în interiorul turnului 7, mai adânc cu 0,30 m faţă de nivelul intrării în turn, se mai păstrează parţial fundaţiile turnului drept de poartă al castelului din sec. II-III. Acesta, suprapus parţial, pe latura de sud-vest, de latura omoloagă a turnului 7, este coliniar ca orientare cu castelul târziu, de plan dreptunghiular-oblong ( 2,40 x 3,60m.), cu zidurile groase de 1,20m pe latura frontală şi de 0,70m pe cea laterală. Decalată cu 0,30m faţă de latura frontală, spre interior, dar paralelă cu aceasta, în spaţiul deschiderii porţii a fost surprinsă o mare lespede de calcar sculptată în relief şi servind iniţial drept stelă funerară, probabil pragul porţii.

          Spre SE de cetate, la circa 75m. distanţă în linie aeriană, săpăturile efectuate în necropola plană au surprins ruinele termelor militare din sec. II-III, contemporane cu primul castel construit pe platforma stâncoasă din malul Dunării, de la Capidava. Acestea sunt amplasate pe aceeaşi terasă situată la est de sat şi se pare că au fost construite o dată cu castelul de la sfârşitul sec. I şi au funcţionat paralel cu acesta, atunci când s-a construit castelul roman târziu, fiind dezafectate, abandonate şi înlocuite cu cele construite pe terasa inferioară extramurană de la SV de cetate, deasupra portului. Terenul pe care au fost construite termele a fost folosit în perioada romano-bizantină şi medio-bizantină pentru extinderea necropolei plane, precum şi probabil în perioada romană târzie pentru extragerea pământului galben.

           Cel mai important monument aparţinând primei perioade constructive de la Capidava este însă, fără îndoială instalaţia portuară, construcţia cea mai importantă şi care condiţionează tot restul - cheul de acostare - destinat evident navelor de patrulare ale Classis Flavia Moesica. Acesta se prezintă sub forma unei bare de zidărie, lungă de peste 61 m., paralelă cu ţărmul - aşa cum este firesc pentru un port fluvial - ale cărei capete sprijină pe doi pinteni de stâncă limitând o ansă. Zidul acesta la origine era permanent scăldat de apa fluviului - etajul acestuia a mai coborât, în urma acţiunii de erodare a fundului şi malurilor, vreme de 2000 de ani cât au trecut de la construirea cheiului, aşa încât astăzi, când nivelul Dunării este mai scăzut, rămâne complet pe uscat. Cheiul a fost distrus masiv de exploatarea rocii calcaroase, în anii 1908-1913. O constatare deosebit de importantă au prilejuit-o analizele mortarului fazei originare a cheiului: s-a constatat că agregatul din acesta avea compoziţia prescrisă de arhitectul roman Vitruviu pentru construcţiile hidraulice: 2/3 nisip şi 1/3 cenuşă vulcanică (pozzolana) ceea ce dovedeşte o construcţie deosebit de îngrijită.

          Aşa cum s-a amintit, necropola se întinde la E-SE de cetate, pe o arie ocupată actualmente de satul actual, dar depăşind destul vatra satului propriu-zisă; antene ale necropolei - şiruri de tumuli mărginind drumurile - se întind atât de-a-lungul Dunării cât şi către est, în direcţia Băltăgeştilor. Obiectele descoperite la Capidava sunt parte din ele păstrate în Anticvariu, fie în diverse muzee din ţară precum Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti şi Muzeul de Istorie Natională şi Arheologie Constanţa. Din păcate, o clădire - în care erau adăpostite sălile destinate expoziţiei muzeale din Capidava - a fost revendicată de consiliul local pentru a adăposti o biserică pentru sat.

          Printre cele mai importante monumente descoperite la Capidava se înscriu cele epigrafice şi sculpturale, dar şi ceramică: vase, amfore, caldari de lut, vase borcan, strachini, opaite. De asemenea au fost descoperite obiecte de metal, os, sticlă, piatră, pământ, monede. Monedele sunt în special din vremea lui Ioan Tzimiskes, Vasile II, Constantin VIII, Theodora. Din totalul de aproape 50 de monumente epigrafice descoperite , 25 sunt stele funerare, iar restul sunt altare, votive, onorifice sau simple. Monumentele sculpturale descoperite sunt in număr de 15 şi reprezintă capiteluri, o mână, un fuscoloana, un picior, un şarpe, o acvilă.